ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2655/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la această instanță sub nr. 604/112/2015, reclamanții R.C., V.F., B.L., C.V., C.L., C.C., E.O., F.U., F.R., I.D., L.S., N.T., R.L., M.A., S.Z., S.A., S.C., S.R., Ț.F., I.N., l.M., R.M., R.S., O.C.M., S.A., V.A., G.D., C.M., C.D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava, au solicitat obligarea pârâților să acorde fiecăruia dintre reclamanți o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanță aferente perioadei 2012-2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecății, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale; obligarea pârâților să acorde fiecărui reclamant voucherele de vacanță pentru anul 2015 și în continuare, pentru fiecare an de activitate.

În motivare s-a arătat că în fapt, reclamanții au fost angajați la Judecătoria Rădăuți, județul Suceava, pârâții având calitatea de ordonatori de credite și drept urmare, obligația de a acorda toate drepturile de natură salarială ce decurg din lege. Dreptul la acordarea tichetelor de vacanță (redenumite „vouchere" prin art. IIl din Legea nr. 94/2014) a fost recunoscut prin adoptarea O.U.G. nr. 8 din 18 februarie 2009, publicată în M. Of.

nr. 110/24.02.2009, potrivit căreia (art. 1) începând de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe "instituțiile din sectorul bugetar (...) acordă în condițiile legii, tichete de vacanță". În ceea ce privește data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, dat fiind făptul că în cuprinsul său nu a fost prevăzut un alt termen, aceasta a fost dată publicării în Monitorul Oficial, respectiv, 24 februarie 2009, astfel cum a reieșit din aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 (în vigoare la data promulgării ordonanței), în conformitate cu care "Ordonanțele de urgență ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României”.

Contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanță a fost stabilită de alin. (4) al art. 1 din ordonanță, sub acest aspect prevăzându-se că „Nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate salariaților sub formă de vouchere de vacanță reprezintă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal". Dreptul de a beneficia de voucher de vacanța a avut configurația unui drept salarial prevăzut de o lege specială, conferit în condiții expres reglementate, independent de prestarea vreunei munci și a cărui acordare, sub condiția probării cerințelor legale, este determinată de efectul forței obligatorii a O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificările și completările prin Legea nr. 94/2014.

În cadrul raportului juridic ce s-a născut, beneficiar a fost o persoană care a avut calitatea de salariat, iar cel obligat să acorde voucherul de vacanță a fost angajatorul salariatului. Aceste aspecte au rezultat din art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014 unde s-a prevăzut că „Instituțiile publice (...) acordă, în condițiile legii, vouchere de vacanță". Dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009 au creat în sarcina instituției pârâte obligația de a acorda tichetele/voucherele de vacanță, textul legal fiind clar și nelăsând loc de interpretare contrară. Astfel, a fost creată o diferență clară între angajatorii din sectorul privat, care „pot acorda" aceste vouchere, și instituțiile din sectorul bugetar și celelalte categorii de instituții, limitativ prevăzute de alin. (2) al art. 1 din O.U.G.

nr. 8/2009, care au avut obligația de a acorda aceste drepturi bănești. Diferența a fost dată de caracterul normei legale care, la alin. (2), a devenit imperativă, obligatorie, nelăsând la latitudinea angajatorului posibilitatea acordării acestor drepturi. S-a menționat că, nici un act normativ ulterior O.U.G. nr. 8/2009 nu a abrogat aceste dispoziții legale, iar aplicarea acestora nu a fost amânată/prorogată. Mai mult, intenția legiuitorului de a menține valabilitatea acestor dispoziții legale a rezultat din aprobarea O.U.G. nr. 8/2009 prin promulgarea Legii nr. 94/2014.

În conformitate cu dispozițiile art. 160 C. muncii, "salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri", iar, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (2) lit. c) "angajatorul a avut obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă". Așadar, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009, coroborate cu dispozițiile art. 160 și 40 alin. (2) lit. c) C. muncii, în sarcina pârâților a existat această obligație încă de la data publicații ordonanței în Monitorul Oficial, obligație pe care însă acesta nu și-a îndeplinit-o. S-a precizat că, pârâții nu se pot apăra susținând că nu au fost alocate fonduri bugetare pentru plata acestor drepturi salariale, întrucât acestora le-a revenit obligația de a efectua demersurile necesare în vedere alocării de fonduri.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. rep nr. 8/2009 în forma modificată prin Legea nr. 94/2014 „(3) Voucherele de vacanță se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unitățile din domeniul bugetar, și în limitele sumelor prevăzute eu această destinație în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori". Aceleași dispoziții s-au regăsit și la alin. (3) al art. 1 din O.U.G. nr. 8/2009, cu excepția faptului că, în loc de sintagma „vouchere de vacanță" s-a utilizat sintagma „tichet de vacanță". Așa fiind, legea a prevăzut că obligația efectuării demersurilor legale în asigurarea fondurilor pentru acordarea voucherelor de vacanță (tichetelor de vacanță) a incumbat pârâților.

Prin urmare, susținerea în sensul că fondurile necesare nu au fost prevăzute în proiectul de buget nu au constituit motive întemeiate pentru neplata unui drept garantat de legislația în vigoare, deoarece pârâtul cunoștea aceste prevederi și avea obligația de a cuprinde în buget sumele necesare. S-a apreciat că obligația pârâților de a acorda tichetele/voucherele de vacanță pentru perioada 2012-2014 nu a putut fi executată în natură, întrucât în conformitate cu art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 8/2009, tichetele/voucherele de vacanță au avut o perioadă de valabilitate limitată, acestea neputând fi utilizate de beneficiari decât până la data de 31 decembrie a anului în care au fost emise. În conformitate cu dispozițiile C. civ.

anterior, "orice obligație de a face (...) se schimbă în dezdăunari, în caz de neexecutare din partea debitorului" (art. 1075 C. civ). Singura excepție de la transformarea obligației de a face într-o obligație de a plăti despăgubiri o constituia situația în care executarea putea fi făcută de creditor pe cheltuiala debitorului: „Nefiind îndeplinită obligația de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului" (art. 1077 C. c iv.). În noua reglementare prevăzută de Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ., temeiul juridic în baza căruia s-a putut dispune executarea prin echivalent l-a constituit dispoziția art. 1527 potrivit cărora „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

(2) Dreptul la executarea în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă". Astfel, s-a apreciat că singura posibilitate de executare a obligației a constituit-o acordarea în bani a contravalorii tichetelor/voucherelor de vacanță, în caz contrar dreptul legal al reclamanților rămânând unul pur teoretic, iar prejudiciul creat prin neacordarea acestor drepturi de natură salarială - neacoperit. În drept s-au invocat dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 8/2009 aprobat prin Legea nr. 94/2014, art. 1 pct. 2 din Legea nr. 94/2014, art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 871/2013, art. 40 alin. (2) lit. c) C. muncii, art. 253 C. muncii, art. 266 și urm. C. muncii.

La data de 01 aprilie 2015, pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 8 aprilie 2015, pârâții Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Suceava au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 241 F din 23 iunie 2015, Tribunalul Bistrița Năsăud, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cererii în favoarea Tribunalului Suceava. Pentru a pronunța sentința menționată, Tribunalul Bistrița Năsăud a reținut că, raportat la natura litigiului, din punct de vedere material, competența aparține tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 C. proc.

civ., raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011. În ceea ce privește competența teritorială, tribunalul a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 și ale art. 269 alin. (2) C. muncii, care instituie o competență teritorială de ordine publică, exclusivă, în favoarea tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul are fie domiciliul, fie reședința, fie locul de muncă. S-a constatat că reclamanții nu au domiciliul sau reședința în circumscripția Tribunalului Bistrița Năsăud și au calitatea de grefieri ai Judecătoriei Rădăuți. Tribunalul a apreciat că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. se referă doar Ia situația în care reclamantul își desfășoară activitatea la instanța competentă să soluționeze cererea sa.

Or, în speță, reclamanții, în calitate de grefieri de la Judecătoria Rădăuți, nu își desfășoară activitatea la Tribunalul Suceava. Prin urmare, s-a apreciat că acțiunea este de competența Tribunalului Suceava, astfel că sub aspectul competenței teritoriale nu sunt incidente dispozițiile obligatorii ale art. 127 C. proc. civ. și, în temeiul art. 132 C. proc. civ., s-a admis excepția invocată din oficiu la primul termen de judecată și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței competente, Tribunalul Suceava. Tribunalul Suceava, unde cauza a fost înregistrată la 4 august 2015, a invocat din oficiu, la termenul de judecată din 21 octombrie 2015, excepția necompetenței teritoriale.

Prin sentința nr. 1551 din 21 octombrie 2015, Tribunalul Suceava, secția I civilă, a admis această excepție și a declinat competența soluționării acțiunii în favoarea Tribunalului Bistrița Năsaud. Prin aceeași hotărâre s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului. S-a suspendat judecarea acțiunii până la soluționarea conflictului negativ de competență. Prin considerentele acestei sentințe, Tribunalul Suceava a reținut ca, având în vedere că atât Judecătoria Rădăuți, unde reclamanții sunt încadrați în funcția de grefier, cât și Tribunalul Suceava se află în circumscripția Curții de Apel Suceava.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. au fost interpretate în sensul ca sintagma „instanță la care își desfășoară activitatea" are în vedere nu numai instanța unde activează în mod efectiv reclamantul, ci toate instanțele, indiferent de gradul lor, care funcționează în cadrul curții de apel respective, dat fiind modul de organizare a sistemului judiciar și competența de soluționare a căilor legale de atac. S-a concluzionat că, pentru atingerea scopului adoptării normelor imperative prevăzute de art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și determinarea corectă a competenței instanțelor este necesar ca în aplicarea acestor dispoziții legale să fie avută în vedere curtea de apel în circumscripția căreia se află instanța unde activează reclamanții care sunt judecători, procurori, asistenți judiciari sau grefieri, iar nu doar instanța judecătorească ca loc de exercitare efectivă a atribuțiilor de serviciu de către reclamanți.

Investită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție va constata că, în cauză, competența soluționării cererii reclamanților în primă instanță revine Tribunalul Suceava pentru următoarele considerente: Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. Dispozițiile alin. (1) din art. 127 C. proc. civ. se aplică, în mod corespunzător, conform alin. (3) al aceluiași articol, și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Art. 127 C. proc. civ. reglementează un caz de competența facultativă, rațiunea acestei norme fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții. În ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant norma menționată interzice sesizarea instanței competente, dacă este aceea la care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul își desfășoară activitatea, reclamantului revenindu-i alegerea între mai multe instanțe dintre cele indicate de legiuitor. Dispozițiile legale menționate, ce instituie o prorogare legală a competenței teritoriale nu pot fi extinse pe calea interpretării la alte situații decât cele expres reglementate, fiind de strictă aplicare.

Prin urmare, având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea în calitate de grefieri la Judecătoria Rădăuți și nu la Tribunalul Suceava, rezultă că nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., sub aspectul competenței teritoriale. Având în vedere și împrejurarea că reclamanții nu au domiciliul sau reședința în circumscripția Tribunalului Bistrița-Năsăud, Înalta Curte va constata că, în cauză Tribunalul Suceava este competent să soluționeze cererea acestora. În consecință, urmează ca Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 135, să stabilească competența de soluționare a cererii reclamanților în primă instanță, în favoarea Tribunalului Suceava.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2015.