ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2376/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2376/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru

Drepturile de Autor a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român

pentru Drepturile de Autor (O.), anularea Deciziei nr. 259 din 27 septembrie

2011 emise de pârât.

Motivează reclamanta

că, prin decizia atacată, pârâtul a interzis tuturor organismelor de gestiune

colectivă a drepturilor de autor să efectueze repartiții de remunerații către

titularii de drepturi de autor și de drepturi conexe "până la finalizarea

consultațiilor având ca obiect informatizarea organismelor de gestiune

colectivă și emiterea deciziei privind stabilirea regulilor de acces al O. la

sistemul informatic al organismelor de gestiune colectivă", sub sancțiunea

retragerii temporare a avizului de funcționare al organismului de gestiune

colectivă, contrar dispozițiilor art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr.

8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Apreciază reclamanta

că Legea nr. 99/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.

43/2010 pentru modificarea unor acte normative în vederea reducerii sau

simplificării administrative a unor autorizații/avize/proceduri, invocată de O.

pentru emiterea deciziei contestate, nu îi conferă competența de a interzice

autorilor să se bucure de dreptul la remunerații, indiferent de perioada de

timp în care s-ar întinde o astfel de interdicție. Legiuitorul a înțeles să

impună un termen maxim în care organismele de gestiune colectivă au obligația

de a repartiza remunerațiile către titularii de drepturi patrimoniale de autor,

termen care nu poate fi mai mare de 30 de zile de la data colectării, sau, în

cazul în care pentru repartizarea remunerațiilor este necesară o documentare

specială, de 6 luni.

Arată că decizia

atacată a condus la blocarea activității sale de repartizare a remunerațiilor,

atât pentru cele colectate în perioada mai 2011 - septembrie 2011 și pentru care

repartiția nu a fost realizată până la data de 27 septembrie 2011, cât și a

celor colectate după data de 27 septembrie 2011, contrar dispozițiilor art. 134

alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, încălcând și dispozițiile privitoare la

ierarhia actelor normative prevăzute la art. 4 din Legea nr. 24/2000.

Astfel, au fost

vătămate atât drepturile și interesele sale, cât și ale titularilor de drepturi

de autor de opere muzicale pentru care gestionează drepturile patrimoniale.

Pârâtul Oficiul Român

pentru Drepturile de Autor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția

lipsei de obiect a acțiunii, motivând că, în aplicarea dispozițiilor art. 138

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 și ale art. 31 din O.U.G. nr. 43/2010, a

fost emisă Decizia O. nr. 287/22 noiembrie 2011 privind accesul O. la sistemul

informatic al organismelor de gestiune colectivă, publicată în M.Of. al

României, Partea I, nr. 846/29.11.2011, decizia contestată de reclamantă

încetându-și aplicabilitatea.

Pentru termenul din 4

aprilie 2012, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor

Interpreți - C. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, invocând

aceleași susțineri ca și reclamanta, în plus apreciind că decizia atacată nu

este motivată, nu cuprinde temeiul legal și este adoptată cu exces de putere.

La termenul de

judecată din 13 iunie 2012, a fost încuviințată în principiu cererea de

intervenție în interes propriu formulată de C. și a fost unită cu fondul cauzei

excepția lipsei de obiect.

Prin Sentința civilă

nr. 5109 din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect invocată de pârât,

a respins acțiunea reclamantei Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din

România - Asociația pentru Drepturi de Autor, ca neîntemeiată, și a respins

cererea de intervenție în interes propriu formulată de Centrul Român pentru

Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C., ca neîntemeiată.

Prima instanță a

apreciat că excepția lipsei de obiect invocată de pârât este neîntemeiată,

întrucât o acțiune în anulare actului administrativ presupune analizarea

legalității acestuia pe perioada cât actul a fost în ființă și a produs efecte

juridice, neavând relevanță aspectul că, la data verificării legalității, și-a

epuizat efectele.

Pe fond, a reținut

Curtea, în esență, că pârâtul a avut abilitatea legală de a putea organiza în

concret prevederile art. 31 din O.U.G. nr. 43/2010 modificată prin Legea nr.

99/2011 și că, nestabilindu-se un termen în sarcina organismelor de gestiune

colectivă de a permite accesul O. la sistemul informatic, limita de timp în

care aceste organisme aveau obligația de a permite accesul a fost lăsată la

latitudinea O.

În cadrul

competențelor stabilite în sarcina sa de Legea nr. 99/2011, O. a emis actul

contestat pentru organizarea executării acestei legi care constituie și temeiul

acestuia, fără a limita exercițiul dreptului de proprietate privată având în

vedere că Legea nr. 99/2011 a instituit, în sarcina reclamantei, obligația de a

se informatiza și de a permite accesul O. la sistemul informatic, repartițiile

către titularii drepturilor de autor și drepturilor conexe neputându-se face de

la apariția legii decât într-un cadru transparent.

Organismele de

gestiune colectivă au obligația să intre în legalitate cu privire la

exercitarea atribuției de repartizare a remunerațiilor tocmai pentru a nu

încălca dreptul titularilor de drepturi patrimoniale de autor de a beneficia la

timp de remunerațiile cuvenite, perioada de inactivitate fiind un efect legal

al faptului punerii în executare a legii.

Referitor la cererea

de intervenție în interes propriu, prima instanță a apreciat că, Legea nr.

99/2011 a impus obligația în sarcina organismelor de gestiune colectivă de a

desfășura activitatea, inclusiv să efectueze repartiții către titularii

drepturilor de autor și conexe, doar în cadru transparent, organismele fiind

obligate să se informatizeze, trecerea unui interval de timp de la intrarea în

vigoare a legii și imposibilitatea de finalizare a consultării justificând

emiterea deciziei contestate, nefiind necesară o motivare în sensul arătat de

intervenient.

În ce privește

motivul de nelegalitate al deciziei pentru nepublicarea în M. Of., s-a reținut,

pe de o parte, că nu s-a arătat textul legal care obliga O. să publice în acest

mod actele emise și, pe de altă parte, că nu s-a arătat vătămarea produsă prin

nepublicare.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, au formulat recurs Uniunea Compozitorilor și

Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturile de Autor și Centrul

Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C..

Recursul declarat de

Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România -Asociația pentru

Drepturile de Autor

În motivarea

recursului său, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația

pentru Drepturile de Autor a arătat, în esență, următoarele:

Instanța de fond a

apreciat greșit asupra temeiului legal al actului contestat. Astfel, art. 31

din O.U.G. nr. 43/2010 modificată prin Legea nr. 99/2011 prevede expres că:

"(1) Pentru

organizarea evidentei și simplificarea plății dreptului de autor și drepturilor

conexe de către utilizatori, precum și a repartiției remunerațiilor colectate,

organismele de gestiune colectiva sunt obligate să se informatizeze.

(2) Oficiul Român

pentru Drepturile de Autor verifică activitatea organismelor de gestiune

colectivă prin intermediul sistemului informatic al acestora, verificarea

implicând doar o funcție de citire, și nu de intervenție în sistem.

(3) Regulile privind

accesul Oficiului Român pentru drepturile de autor la sistemul informatic al

organismelor de gestiune colectiva se stabilesc prin decizie a directorului

general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu obligația consultării

prealabile a acestora".

În primul rând, în

prevederile legale citate nu se menționează nici explicit nici implicit dreptul

O. de a suspenda activitatea organismelor de gestiune colectiva până la

emiterea regulilor privind accesul la sistemul informatic al organismelor de

gestiune colectivă. Drepturile patrimoniale de autor sunt drepturi de

proprietate privată calificate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului ca "bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare o astfel de măsură luată

de către intimata-pârâtă reprezintă o limitare a exercitării dreptului de

proprietate al titularilor drepturilor patrimoniale de autor, limitare care,

privind regimul juridic al proprietății private, ar trebui expres prevăzută de

o lege cu caracter organic. De altfel inexistența unei asemenea prevederi a

fost reținută și de Curtea de Apel prin hotărârea pronunțată în dosarul având

ca obiect suspendarea deciziei atacate: "Curtea reține că reprezintă o

îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actului

administrativ contestat împrejurarea că niciunul dintre textele invocate ca

temei juridic al deciziei contestate nu prevede posibilitatea ca pârâtul să

poată interzice repartizarea drepturilor către titularii drepturilor de

autor". Mai mult decât atât și legiuitorul a manifestat o precauție

evidentă în ceea ce privește perturbarea activității organismelor de gestiune

colectivă prin instituirea obligației exprese în sarcina O. de a-și limita

verificarea doar la funcția de citire și nu de intervenție în sistem (art. 31

alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2010 modificată prin Legea nr. 99/2011). Referitor

la această dispoziție legală intervine și un aspect de oportunitate a actului

contestat care conduce spre ipoteza emiterii lui prin exces de putere.

În realitate, Legea

nr. 99/2011 a impus o obligație pozitivă expresă doar în sarcina O. și anume

aceea de a consulta organismele de gestiune colectivă înaintea emiterii

regulilor de acces la sistemul informatic. Prin interpretarea eronată a acestei

prevederi, instanța de fond a "creat" pe cale judiciară o nouă

obligație, neprevăzută de lege, în sarcina organismelor de gestiune colectivă

de a colabora cu O. în vederea scurtării termenului de consultare (care inițial

a fost caracterizat ca "fiind lăsat la latitudinea O.") Este

interesant de observat, din acest punct de vedere, cum s-ar mai aprecia

concluzia instanței de fond care a considerat că decizia contestată nu a

încălcat art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996 care prevede termene

în interiorul cărora se repartizează remunerațiile către titularii de drepturi

patrimoniale de autor de vreme ce legalitatea unui act administrativ se

apreciază în funcție de prevederile legale cuprinse în acte normative cu forță

juridică superioară, fiind absurdă susținerea că în aplicarea unei anumite legi

o autoritate poate emite un act administrativ care să încalce prevederile altei

legi cu o forță juridică egală.

Un al doilea mod de

abordare critică a hotărârii atacate se referă la faptul ca actul contestat a

fost emis cu exces de putere, cu referire directă la oportunitatea sa.

Aprecierea acestui aspect se poate face fie prin prisma aprecierii

oportunității ca o condiție separată a valabilității actului administrativ alături

de legalitate, fie ca o dimensiune a legalității.

Din analiza

prevederilor Legii nr. 99/2011 dezvoltată mai sus, a rezultat cu evidență

faptul că aceasta nu a acordat un drept expres O. de a suspenda activitatea

organismelor de gestiune colectivă, ci a instituit în sarcina acesteia

obligația de a emite Regulile privind accesul la sistemul informatic, cu

consultarea organismelor de gestiune colectivă. Rezultă că modul de acțiune al

O. a implicat analiza unor considerente legate de oportunitatea metodelor

folosite, analiză interpretată ca putere discreționară de instanța de fond. Cu

privire la acest aspect, Înalta Curte de Justiție și Casație a reținut într-o

speță că "puterea discreționară conferită autorității publice nu poate fi

privită ca o putere absolută și fără limite, întrucât exercitarea dreptului de

apreciere prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, prevăzute de

Constituție sau de lege, constituie exces de putere, conform dispozițiilor art.

2 din Legea Contenciosului administrativ. Totodată, instanța supremă a

menționat faptul că oportunitatea exprimă un element al legalității, care

derivă din capacitatea pe care o are autoritatea emitentă de a alege dintre mai

multe soluții posibile pe aceea care corespunde cel mai bine voinței legiuitorului.

Prin urmare, chiar dacă legiuitorul utilizează sintagme ce semnifică puterea

discreționară a administrației (de pildă: "poate" "are

voie" "ar trebui"), aceasta nu poate fi interpretată ca o

libertate în afara legii, ci una în limitele acesteia.

Contrar celor

reținute de instanța de fond, Decizia O. nr. x/2011 a fost emisă în temeiul

Legii nr. 8/1996 și nu al Legii nr. 99/2011. În acest sens sunt atât

dispozițiile preambulului cât și cele ale art. 2 din decizie.

Instanța de fond avea

astfel obligația să analizeze legalitatea actului administrativ în raport de

actul normativ în temeiul și în aplicarea căruia intimatul pârât a emis decizia

contestă.

Recursul declarat de

Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C.

În motivarea

recursului s-a arătat, în esență, următoarele:

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau

străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Potrivit art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă

motivele pe care se sprijină.

Hotărârea prin care

instanța a respins cererea de anulare a Deciziei O. nr. x/2011 nu răspunde

concret motivelor invocate de reclamantă și de C. prin notele depuse la dosarul

cauzei.

În ceea ce privește

lipsa temeiului legal, instanța de fond a analizat acțiunea dedusă judecății

doar prin prisma motivelor invocate de U. - A. fără a motiva hotărârea și cu

privire la problemele ridicate de C., respectiv art. 138, art. 138

3

din Legea nr. 8/1996, precum și faptul că organismul de gestiune colectivă C.

deține un sistem informatic, aspect ignorat total de instanța de judecată.

Astfel instanța se mulțumește doar să arate că "s-a reținut anterior la

analiza legalității Deciziei O. din 27 septembrie 2011 dedusă judecății de U. -

A. că actul administrativ contestat are temei legal și nu încalcă art. 134

alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, astfel că aceste considerente nu vor fi

reluate".

Hotărârea nu cuprinde

raționamentul pentru care instanța a ajuns la o astfel de concluzie în raport

de apărările punctuale evidențiate prin cererea depusă de C.

Pentru a răspunde

cerințelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidențieze că

judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale sub aspectul

nelegalității actului administrativ. Or, prin motivare, instanța de fond nu

face vorbire de textele de lege care au fost invocate.

În concluzie, din

întregul hotărârii nu rezultă că instanța a răspuns tuturor criticilor aduse de

organismele de gestiune colectivă prin cererile formulate. Considerentele

hotărârii recurate cuprind o analiza abstractă, teoretică și generală, ignorând

dispozițiile de ordine publica ale legii naționale și ale normelor comunitare

contrare actului administrativ și de îngrădirea prin actul administrativ a unor

drepturi legale și constituționale ale C.

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Astfel, C. a arătat,

argumentând pe larg prin cererea de intervenție formulată în cauză că:

- Decizia O. din 27

septembrie 2011 a fost emisă fără a exista un temei legal expres prevăzut de

lege care să impună blocarea repartițiilor;

- Decizia O. din 27

septembrie 2011 a fost emisă cu încălcarea art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea

nr. 8/1996;

- Decizia O. din 27

septembrie 2011 a fost emisă cu încălcarea Legii nr. 52/2003 privind

transparența decizională.

- Decizia atacată nu

a fost motivată în concret, pentru a se stabili împrejurările care au

determinat adoptarea ei;

- nu în ultimul rând,

s-a arătat că Decizia O. din 27 septembrie 2011 nu a fost publicată în M. Of.

Trecând peste aceste

argumentări, instanța de fond a reținut în mod nelegal și netemeinic faptul că,

în speță, nu au fost încălcate nici prevederile invocate de reclamantă și nici

cele invocate de C. prin cererea de intervenție.

Recursurile sunt

nefondate.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanta U. România - A.

Reclamanta critică în

mod nefondat hotărârea instanței de fond în privința temeiului legal al actului

contestat. În concret, reclamanta învederează că instanța de fond a apreciat

greșit asupra temeiului legal al deciziei din 27 septembrie 2011, în sensul că

a apreciat că acest act administrativ a fost emis în baza dispozițiilor Legii

nr. 29/2011, act normativ care a aprobat cu modificări O.U.G. nr. 43/2010,

când, de fapt, temeiul juridic al emiterii deciziei este Legea nr. 8/1996.

În realitate, observă

Înalta Curte, decizia din 27 septembrie 2011 a fost emisă în virtutea puterilor

conferite O. prin Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor și drepturile

conexe, așa cum rezultă din chiar conținutul acesteia (dosar fond). Sub acest

aspect instanța de fond nu a făcut o apreciere greșită. De fapt, analiza dispozițiilor

din Legea nr. 99/2011, pe care a realizat-o judecătorul, se datorează faptului

că prin decizia contestată s-a luat măsura de a se interzice organismelor de

gestiune colectivă efectuarea de repartiții către titularii de drepturi de

autor și de drepturi conexe, până la finalizarea consultărilor având ca obiect

informatizarea acelor organisme și emiterea deciziei privind stabilirea

regulilor de acces a O. la sistemul informatic al acelor organisme,

urmărindu-se asigurarea punerii în aplicare a dispozițiilor acestui act

normativ, ceea ce justifică pe deplin referirea la dispozițiile legale

analizate.

Nefondată este și

susținerea că măsura dispusă prin decizia contestată ar fi lipsită de bază

legală. Este adevărat că din prevederile art. 31 din O.U.G. nr. 43/2010 nu

rezultă o astfel de competență, însă legalitatea unei astfel de măsuri este

asigurată de dispozițiile Legii nr. 8/1996, privind dreptul de autor și

drepturile conexe. Mai exact, competența O. de a dispune măsura din art. 2 a

deciziei din 27 septembrie 2011 se degajă din puterea juridică atribuită

acestui organism în calitate de autoritate unică de reglementare în domeniul

drepturilor de autor și a drepturilor conexe. În exercitarea rolului conferit

de dispozițiile art. 137 din Legea nr. 8/1996, O. este învestit cu competențe

de reglementare a activității din domeniu, de avizare a constituirii și de

supraveghere a funcționării organismelor de gestiune colectivă, de control a

funcționării acestor organisme, precum și de stabilire de măsuri de intrare în

legalitate și de aplicare a unor sancțiuni, așa cum rezultă explicit din

prevederile art. 138 lit. a), f) și h) ale aceluiași act normativ. Mai mult, O.

posedă puterea juridică de a retrage avizul acordat organismelor de conducere

colectivă, în anumite condiții, cu efectul suspendării activității acestor

organisme, după cum prevede art. 138

3

.

În lumina acestor

prevederi legale, rezultă cu puterea evidenței că măsura dispusă în sarcina

organismelor de gestiune colectivă, se sprijină pe o solidă bază legală, O.

luând decizia criticată, în vederea asigurării efectivității prevederilor art.

31 din O.U.G. nr. 43/2010, pe baza prevederilor Legii nr. 8/1996.

Prin emiterea

deciziei nu s-a produs, contrar susținerilor din recurs, o limitare a

exercitării dreptului de proprietate al titularilor de autor. Este de observat

că prin art. 134 alin. (2) lit. d) din același act normativ a fost fixat un

termen de maxim 6 luni pentru ca sumele colectate de un organism de gestiune să

fie repartizate titularilor de drepturi. Cum decizia în discuție a fost în

vigoare de la 27 septembrie 2011 până la 29 noiembrie 2011, când a fost emisă

Decizia nr. 287/2011, privind accesul O. la sistemul informatic, publicată în

M. Of. nr. 846/29.11.2011, moment la care decizia contestată și-a încetat

aplicabilitatea, înlăuntru termenului de 6 luni, mai sus amintit, rezultă că

titularii de drepturi nu au fost afectați de actul infralegislativ contestat.

Așa fiind, rezultă că nu s-a produs o încălcare a dispozițiilor art. 134 alin.

(2), așa cum mai susține recurenta.

Este irelevant din

perspectiva analizării bazei legale a deciziei, că instanța învestită cu o

cerere de suspendare a acestui act infralegislativ, conform art. 14 și 15 din

Legea nr. 554/2004, s-a pronunțat în sensul existenței unei îndoieli puternice

asupra prezumției de legalitate a acestuia. Judecătorul învestit cu o astfel de

cerere face doar un examen sumar a actului administrativ a cărui suspendare se

solicită, la nivelul "pipăirii fondului", iar nu o analiză aprofundată

a legalității, competență ce reprezintă apanajul exclusiv al instanței de

judecată învestită cu cererea principală ce are ca obiect anularea acelui act.

Dreptul de control

conferit O. în baza art. art. 31 din O.U.G. nr. 43/2010 este limitat, așa cum a

precizat recurenta, doar la exercitarea unei funcții de citire iar nu de

intervenție în sistem. Această competență se exercită, în mod evident, însă,

după informatizarea organismelor de gestiune colectivă. Or, decizia din 27

septembrie 2011 nu a fost emisă în exercitarea acestei puteri juridice, ci, în

temeiul Legii nr. 8/1996, tocmai pentru a facilita punerea în executare a

dispozițiilor O.U.G. nr. 43/2010.

Este, prin urmare,

nefondată și critica referitoare la emiterea cu exces de putere, dezvoltată de

recurentă, din perspectiva deciziei oportunității actului atacat. După cum s-a

arătat în cuprinsul prezentei decizii, baza legală a măsurii dispuse de O. o

reprezintă prevederile citate din Legea nr. 8/1996, astfel că este exclus un

exercițiu discreționar al puterii de care dispune O. în această materie.

În ceea ce privește

recursul declarat de Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor

Interpreți - C.

Contrar afirmațiilor

recurentului, hotărârea primei instanțe, constată Înalta Curte, este motivată

corespunzător, cu respectarea exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ.

În exercitarea

controlului cu care a fost învestită instanța de recurs, Înalta Curte, observă

că sentința pronunțată de către judecătorul fondului este clară, precisă, are

putere de convingere, iar raționamentul judecătorului care a pronunțat-o este

limpede explicitat și fundamentat pe normele incidente în cauză. Instanța care

a pronunțat hotărârea nu trebuie să răspundă la toate argumentele folosite de

părți, pentru a fi respectată exigența motivării. În speță, instanța de fond a

răspuns la toate argumentele de substanță invocate, pronunțând o hotărâre

legală și temeinică. Hotărârea, în pofida criticilor recurentei, a făcut o

analiză a argumentelor invocate de C., așa cum rezultă din cele consemnate în

paginile 7 și 8 ale sentinței.

În ceea ce privește

susținerea că decizia atacată este lipsită de temei legal, instanța de fond a

răspuns implicit și criticilor formulate de C., astfel că o reluare a acestor

argumente cu ocazia analizării cererii de intervenție, ar fi fost complet

inutilă.

De asemenea, sunt

nefondate și criticile acestei recurente, dezvoltate la pct. 2 din memoriul de

recurs al C.

Decizia O. nu este

lipsită de temei legal, după cum susține recurenta. În cuprinsul prezentei

decizii, Înalta Curte a făcut o analiză a argumentelor ce privesc această

chestiune astfel că, nu va mai proceda la o reluare a argumentației, perfect

valabilă și în cazul recursului C., urmând ca astfel, sub acest aspect să

aprecieze neîntemeiată critica formulată.

Nu pot fi reținute

nici susținerile că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 53/2002 privind

transparența decizională. Așa cum bine a arătat judecătorul fondului, din

probele administrate în cauză rezultă că au avut loc consultări prealabile

între O., pe de o parte, și organismele de gestiune colectivă, pe de altă

parte, în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 31 din O.U.G. nr. 43/2010,

modificată prin Legea nr. 99/2011, astfel că cerințele Legii nr. 53/2002 au

fost respectate.

Recurenta susține că

decizia atacată nu a fost motivată, însă aserțiunea acesteia nu este

întemeiată. Astfel, constată Înalta Curte, actul infralegislativ în discuție a

fost motivat atât în fapt cât și în drept. În preambulul deciziei sunt indicate

textele legale ce reprezintă temeiul juridic al deciziei - art. 138 alin. (1)

lit. a) și art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 401/2006, iar în art. 2 din decizie se

menționează cât se poate de explicit că interdicția aplicată organismelor de

gestiune se datorează nefinalizării consultărilor în privința informatizării

organismelor de gestiune colectivă, precum și emiterea regulilor de acces al O.

la sistemul informatic al acestor organisme.

În fine, nu poate fi

primită nici critica referitoare la nepublicarea deciziei O..

Sub acest aspect,

recurenta susține că decizia în discuție nu a fost publicată în M. Of., însă,

așa cum corect a observat și judecătorul fondului, nu există o prevedere legală

expresă care obligă O. în acest sens.

Fiind vorba de un act

normativ, exigența publicării acestuia este obligatoriu a fi respectată,

observă Înalta Curte, dar nu neapărat în M. Of., în lipsa unei reglementări

exprese în acest sens. În speță, exigența amintită este satisfăcută, mai

observă Înalta Curte, în condițiile în care decizia emisă de pârât este

publicată pe site-ul O.

Față de cele ce

preced, constatând că recursurile sunt nefondate, Înalta Curte le va respinge

ca atare, conform art. 312 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de U. România - A. și de Centrul Român pentru Administrarea

Drepturilor Artiștilor Interpreți - C. împotriva Sentinței civile nr. 5109 din

19 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 mai 2014.

Procesat de GGC - CL