ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2376/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturile de Autor a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (O.), anularea Deciziei nr. 259 din 27 septembrie 2011 emise de pârât.

Motivează reclamanta că, prin decizia atacată, pârâtul a interzis tuturor organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor să efectueze repartiții de remunerații către titularii de drepturi de autor și de drepturi conexe "până la finalizarea consultațiilor având ca obiect informatizarea organismelor de gestiune colectivă și emiterea deciziei privind stabilirea regulilor de acces al O. la sistemul informatic al organismelor de gestiune colectivă", sub sancțiunea retragerii temporare a avizului de funcționare al organismului de gestiune colectivă, contrar dispozițiilor art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Apreciază reclamanta că Legea nr. 99/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2010 pentru modificarea unor acte normative în vederea reducerii sau simplificării administrative a unor autorizații/avize/proceduri, invocată de O. pentru emiterea deciziei contestate, nu îi conferă competența de a interzice autorilor să se bucure de dreptul la remunerații, indiferent de perioada de timp în care s-ar întinde o astfel de interdicție. Legiuitorul a înțeles să impună un termen maxim în care organismele de gestiune colectivă au obligația de a repartiza remunerațiile către titularii de drepturi patrimoniale de autor, termen care nu poate fi mai mare de 30 de zile de la data colectării, sau, în cazul în care pentru repartizarea remunerațiilor este necesară o documentare specială, de 6 luni.

Arată că decizia atacată a condus la blocarea activității sale de repartizare a remunerațiilor, atât pentru cele colectate în perioada mai 2011 - septembrie 2011 și pentru care repartiția nu a fost realizată până la data de 27 septembrie 2011, cât și a celor colectate după data de 27 septembrie 2011, contrar dispozițiilor art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, încălcând și dispozițiile privitoare la ierarhia actelor normative prevăzute la art. 4 din Legea nr. 24/2000. Astfel, au fost vătămate atât drepturile și interesele sale, cât și ale titularilor de drepturi de autor de opere muzicale pentru care gestionează drepturile patrimoniale. Pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii, motivând că, în aplicarea dispozițiilor art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 și ale art. 31 din O.U.G.

nr. 43/2010, a fost emisă Decizia O. nr. 287/22 noiembrie 2011 privind accesul O. la sistemul informatic al organismelor de gestiune colectivă, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 846/29.11.2011, decizia contestată de reclamantă încetându-și aplicabilitatea. Pentru termenul din 4 aprilie 2012, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, invocând aceleași susțineri ca și reclamanta, în plus apreciind că decizia atacată nu este motivată, nu cuprinde temeiul legal și este adoptată cu exces de putere. La termenul de judecată din 13 iunie 2012, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de C. și a fost unită cu fondul cauzei excepția lipsei de obiect.

Prin Sentința civilă nr. 5109 din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect invocată de pârât, a respins acțiunea reclamantei Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor, ca neîntemeiată, și a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C., ca neîntemeiată. Prima instanță a apreciat că excepția lipsei de obiect invocată de pârât este neîntemeiată, întrucât o acțiune în anulare actului administrativ presupune analizarea legalității acestuia pe perioada cât actul a fost în ființă și a produs efecte juridice, neavând relevanță aspectul că, la data verificării legalității, și-a epuizat efectele.

Pe fond, a reținut Curtea, în esență, că pârâtul a avut abilitatea legală de a putea organiza în concret prevederile art. 31 din O.U.G. nr. 43/2010 modificată prin Legea nr. 99/2011 și că, nestabilindu-se un termen în sarcina organismelor de gestiune colectivă de a permite accesul O. la sistemul informatic, limita de timp în care aceste organisme aveau obligația de a permite accesul a fost lăsată la latitudinea O. În cadrul competențelor stabilite în sarcina sa de Legea nr. 99/2011, O. a emis actul contestat pentru organizarea executării acestei legi care constituie și temeiul acestuia, fără a limita exercițiul dreptului de proprietate privată având în vedere că Legea nr. 99/2011 a instituit, în sarcina reclamantei, obligația de a se informatiza și de a permite accesul O. la sistemul informatic, repartițiile către titularii drepturilor de autor și drepturilor conexe neputându-se face de la apariția legii decât într-un cadru transparent.

Organismele de gestiune colectivă au obligația să intre în legalitate cu privire la exercitarea atribuției de repartizare a remunerațiilor tocmai pentru a nu încălca dreptul titularilor de drepturi patrimoniale de autor de a beneficia la timp de remunerațiile cuvenite, perioada de inactivitate fiind un efect legal al faptului punerii în executare a legii. Referitor la cererea de intervenție în interes propriu, prima instanță a apreciat că, Legea nr. 99/2011 a impus obligația în sarcina organismelor de gestiune colectivă de a desfășura activitatea, inclusiv să efectueze repartiții către titularii drepturilor de autor și conexe, doar în cadru transparent, organismele fiind obligate să se informatizeze, trecerea unui interval de timp de la intrarea în vigoare a legii și imposibilitatea de finalizare a consultării justificând emiterea deciziei contestate, nefiind necesară o motivare în sensul arătat de intervenient.

În ce privește motivul de nelegalitate al deciziei pentru nepublicarea în M. Of., s-a reținut, pe de o parte, că nu s-a arătat textul legal care obliga O. să publice în acest mod actele emise și, pe de altă parte, că nu s-a arătat vătămarea produsă prin nepublicare. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat recurs Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturile de Autor și Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C.. Recursul declarat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România -Asociația pentru Drepturile de Autor În motivarea recursului său, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturile de Autor a arătat, în esență, următoarele: Instanța de fond a apreciat greșit asupra temeiului legal al actului contestat.

Astfel, art. 31 din O.U.G. nr. 43/2010 modificată prin Legea nr. 99/2011 prevede expres că: "(1) Pentru organizarea evidentei și simplificarea plății dreptului de autor și drepturilor conexe de către utilizatori, precum și a repartiției remunerațiilor colectate, organismele de gestiune colectiva sunt obligate să se informatizeze. (2) Oficiul Român pentru Drepturile de Autor verifică activitatea organismelor de gestiune colectivă prin intermediul sistemului informatic al acestora, verificarea implicând doar o funcție de citire, și nu de intervenție în sistem.

(3) Regulile privind accesul Oficiului Român pentru drepturile de autor la sistemul informatic al organismelor de gestiune colectiva se stabilesc prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu obligația consultării prealabile a acestora". În primul rând, în prevederile legale citate nu se menționează nici explicit nici implicit dreptul O. de a suspenda activitatea organismelor de gestiune colectiva până la emiterea regulilor privind accesul la sistemul informatic al organismelor de gestiune colectivă. Drepturile patrimoniale de autor sunt drepturi de proprietate privată calificate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca "bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare o astfel de măsură luată de către intimata-pârâtă reprezintă o limitare a exercitării dreptului de proprietate al titularilor drepturilor patrimoniale de autor, limitare care, privind regimul juridic al proprietății private, ar trebui expres prevăzută de o lege cu caracter organic.

De altfel inexistența unei asemenea prevederi a fost reținută și de Curtea de Apel prin hotărârea pronunțată în dosarul având ca obiect suspendarea deciziei atacate: "Curtea reține că reprezintă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ contestat împrejurarea că niciunul dintre textele invocate ca temei juridic al deciziei contestate nu prevede posibilitatea ca pârâtul să poată interzice repartizarea drepturilor către titularii drepturilor de autor". Mai mult decât atât și legiuitorul a manifestat o precauție evidentă în ceea ce privește perturbarea activității organismelor de gestiune colectivă prin instituirea obligației exprese în sarcina O. de a-și limita verificarea doar la funcția de citire și nu de intervenție în sistem (art. 31 alin. (2) din O.U.G.

nr. 43/2010 modificată prin Legea nr. 99/2011). Referitor la această dispoziție legală intervine și un aspect de oportunitate a actului contestat care conduce spre ipoteza emiterii lui prin exces de putere. În realitate, Legea nr. 99/2011 a impus o obligație pozitivă expresă doar în sarcina O. și anume aceea de a consulta organismele de gestiune colectivă înaintea emiterii regulilor de acces la sistemul informatic.

Prin interpretarea eronată a acestei prevederi, instanța de fond a "creat" pe cale judiciară o nouă obligație, neprevăzută de lege, în sarcina organismelor de gestiune colectivă de a colabora cu O. în vederea scurtării termenului de consultare (care inițial a fost caracterizat ca "fiind lăsat la latitudinea O.") Este interesant de observat, din acest punct de vedere, cum s-ar mai aprecia concluzia instanței de fond care a considerat că decizia contestată nu a încălcat art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996 care prevede termene în interiorul cărora se repartizează remunerațiile către titularii de drepturi patrimoniale de autor de vreme ce legalitatea unui act administrativ se apreciază în funcție de prevederile legale cuprinse în acte normative cu forță juridică superioară, fiind absurdă susținerea că în aplicarea unei anumite legi o autoritate poate emite un act administrativ care să încalce prevederile altei legi cu o forță juridică egală.

Un al doilea mod de abordare critică a hotărârii atacate se referă la faptul ca actul contestat a fost emis cu exces de putere, cu referire directă la oportunitatea sa. Aprecierea acestui aspect se poate face fie prin prisma aprecierii oportunității ca o condiție separată a valabilității actului administrativ alături de legalitate, fie ca o dimensiune a legalității. Din analiza prevederilor Legii nr. 99/2011 dezvoltată mai sus, a rezultat cu evidență faptul că aceasta nu a acordat un drept expres O. de a suspenda activitatea organismelor de gestiune colectivă, ci a instituit în sarcina acesteia obligația de a emite Regulile privind accesul la sistemul informatic, cu consultarea organismelor de gestiune colectivă.

Rezultă că modul de acțiune al O. a implicat analiza unor considerente legate de oportunitatea metodelor folosite, analiză interpretată ca putere discreționară de instanța de fond. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Justiție și Casație a reținut într-o speță că "puterea discreționară conferită autorității publice nu poate fi privită ca o putere absolută și fără limite, întrucât exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege, constituie exces de putere, conform dispozițiilor art. 2 din Legea Contenciosului administrativ. Totodată, instanța supremă a menționat faptul că oportunitatea exprimă un element al legalității, care derivă din capacitatea pe care o are autoritatea emitentă de a alege dintre mai multe soluții posibile pe aceea care corespunde cel mai bine voinței legiuitorului.

Prin urmare, chiar dacă legiuitorul utilizează sintagme ce semnifică puterea discreționară a administrației (de pildă: "poate" "are voie" "ar trebui"), aceasta nu poate fi interpretată ca o libertate în afara legii, ci una în limitele acesteia. Contrar celor reținute de instanța de fond, Decizia O. nr. x/2011 a fost emisă în temeiul Legii nr. 8/1996 și nu al Legii nr. 99/2011. În acest sens sunt atât dispozițiile preambulului cât și cele ale art. 2 din decizie. Instanța de fond avea astfel obligația să analizeze legalitatea actului administrativ în raport de actul normativ în temeiul și în aplicarea căruia intimatul pârât a emis decizia contestă. Recursul declarat de Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, următoarele: 1. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină. Hotărârea prin care instanța a respins cererea de anulare a Deciziei O. nr. x/2011 nu răspunde concret motivelor invocate de reclamantă și de C. prin notele depuse la dosarul cauzei. În ceea ce privește lipsa temeiului legal, instanța de fond a analizat acțiunea dedusă judecății doar prin prisma motivelor invocate de U. - A. fără a motiva hotărârea și cu privire la problemele ridicate de C., respectiv art. 138, art. 138 3 din Legea nr. 8/1996, precum și faptul că organismul de gestiune colectivă C. deține un sistem informatic, aspect ignorat total de instanța de judecată.

Astfel instanța se mulțumește doar să arate că "s-a reținut anterior la analiza legalității Deciziei O. din 27 septembrie 2011 dedusă judecății de U. - A. că actul administrativ contestat are temei legal și nu încalcă art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, astfel că aceste considerente nu vor fi reluate". Hotărârea nu cuprinde raționamentul pentru care instanța a ajuns la o astfel de concluzie în raport de apărările punctuale evidențiate prin cererea depusă de C. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale sub aspectul nelegalității actului administrativ. Or, prin motivare, instanța de fond nu face vorbire de textele de lege care au fost invocate.

În concluzie, din întregul hotărârii nu rezultă că instanța a răspuns tuturor criticilor aduse de organismele de gestiune colectivă prin cererile formulate. Considerentele hotărârii recurate cuprind o analiza abstractă, teoretică și generală, ignorând dispozițiile de ordine publica ale legii naționale și ale normelor comunitare contrare actului administrativ și de îngrădirea prin actul administrativ a unor drepturi legale și constituționale ale C. 2. Hotărârea recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) Astfel, C. a arătat, argumentând pe larg prin cererea de intervenție formulată în cauză că: - Decizia O. din 27 septembrie 2011 a fost emisă fără a exista un temei legal expres prevăzut de lege care să impună blocarea repartițiilor; - Decizia O. din 27 septembrie 2011 a fost emisă cu încălcarea art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996; - Decizia O. din 27 septembrie 2011 a fost emisă cu încălcarea Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională. - Decizia atacată nu a fost motivată în concret, pentru a se stabili împrejurările care au determinat adoptarea ei; - nu în ultimul rând, s-a arătat că Decizia O. din 27 septembrie 2011 nu a fost publicată în M. Of. Trecând peste aceste argumentări, instanța de fond a reținut în mod nelegal și netemeinic faptul că, în speță, nu au fost încălcate nici prevederile invocate de reclamantă și nici cele invocate de C. prin cererea de intervenție.

Recursurile sunt nefondate. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta U. România - A. Reclamanta critică în mod nefondat hotărârea instanței de fond în privința temeiului legal al actului contestat. În concret, reclamanta învederează că instanța de fond a apreciat greșit asupra temeiului legal al deciziei din 27 septembrie 2011, în sensul că a apreciat că acest act administrativ a fost emis în baza dispozițiilor Legii nr. 29/2011, act normativ care a aprobat cu modificări O.U.G. nr. 43/2010, când, de fapt, temeiul juridic al emiterii deciziei este Legea nr. 8/1996. În realitate, observă Înalta Curte, decizia din 27 septembrie 2011 a fost emisă în virtutea puterilor conferite O. prin Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor și drepturile conexe, așa cum rezultă din chiar conținutul acesteia (dosar fond).

Sub acest aspect instanța de fond nu a făcut o apreciere greșită. De fapt, analiza dispozițiilor din Legea nr. 99/2011, pe care a realizat-o judecătorul, se datorează faptului că prin decizia contestată s-a luat măsura de a se interzice organismelor de gestiune colectivă efectuarea de repartiții către titularii de drepturi de autor și de drepturi conexe, până la finalizarea consultărilor având ca obiect informatizarea acelor organisme și emiterea deciziei privind stabilirea regulilor de acces a O. la sistemul informatic al acelor organisme, urmărindu-se asigurarea punerii în aplicare a dispozițiilor acestui act normativ, ceea ce justifică pe deplin referirea la dispozițiile legale analizate.

Nefondată este și susținerea că măsura dispusă prin decizia contestată ar fi lipsită de bază legală. Este adevărat că din prevederile art. 31 din O.U.G. nr. 43/2010 nu rezultă o astfel de competență, însă legalitatea unei astfel de măsuri este asigurată de dispozițiile Legii nr. 8/1996, privind dreptul de autor și drepturile conexe. Mai exact, competența O. de a dispune măsura din art. 2 a deciziei din 27 septembrie 2011 se degajă din puterea juridică atribuită acestui organism în calitate de autoritate unică de reglementare în domeniul drepturilor de autor și a drepturilor conexe.

În exercitarea rolului conferit de dispozițiile art. 137 din Legea nr. 8/1996, O. este învestit cu competențe de reglementare a activității din domeniu, de avizare a constituirii și de supraveghere a funcționării organismelor de gestiune colectivă, de control a funcționării acestor organisme, precum și de stabilire de măsuri de intrare în legalitate și de aplicare a unor sancțiuni, așa cum rezultă explicit din prevederile art. 138 lit. a), f) și h) ale aceluiași act normativ. Mai mult, O. posedă puterea juridică de a retrage avizul acordat organismelor de conducere colectivă, în anumite condiții, cu efectul suspendării activității acestor organisme, după cum prevede art. 138 3 . În lumina acestor prevederi legale, rezultă cu puterea evidenței că măsura dispusă în sarcina organismelor de gestiune colectivă, se sprijină pe o solidă bază legală, O. luând decizia criticată, în vederea asigurării efectivității prevederilor art. 31 din O.U.G.

nr. 43/2010, pe baza prevederilor Legii nr. 8/1996. Prin emiterea deciziei nu s-a produs, contrar susținerilor din recurs, o limitare a exercitării dreptului de proprietate al titularilor de autor. Este de observat că prin art. 134 alin. (2) lit. d) din același act normativ a fost fixat un termen de maxim 6 luni pentru ca sumele colectate de un organism de gestiune să fie repartizate titularilor de drepturi. Cum decizia în discuție a fost în vigoare de la 27 septembrie 2011 până la 29 noiembrie 2011, când a fost emisă Decizia nr. 287/2011, privind accesul O. la sistemul informatic, publicată în M. Of. nr. 846/29.11.2011, moment la care decizia contestată și-a încetat aplicabilitatea, înlăuntru termenului de 6 luni, mai sus amintit, rezultă că titularii de drepturi nu au fost afectați de actul infralegislativ contestat.

Așa fiind, rezultă că nu s-a produs o încălcare a dispozițiilor art. 134 alin. (2), așa cum mai susține recurenta. Este irelevant din perspectiva analizării bazei legale a deciziei, că instanța învestită cu o cerere de suspendare a acestui act infralegislativ, conform art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, s-a pronunțat în sensul existenței unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate a acestuia. Judecătorul învestit cu o astfel de cerere face doar un examen sumar a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, la nivelul "pipăirii fondului", iar nu o analiză aprofundată a legalității, competență ce reprezintă apanajul exclusiv al instanței de judecată învestită cu cererea principală ce are ca obiect anularea acelui act.

Dreptul de control conferit O. în baza art. art. 31 din O.U.G. nr. 43/2010 este limitat, așa cum a precizat recurenta, doar la exercitarea unei funcții de citire iar nu de intervenție în sistem. Această competență se exercită, în mod evident, însă, după informatizarea organismelor de gestiune colectivă. Or, decizia din 27 septembrie 2011 nu a fost emisă în exercitarea acestei puteri juridice, ci, în temeiul Legii nr. 8/1996, tocmai pentru a facilita punerea în executare a dispozițiilor O.U.G. nr. 43/2010. Este, prin urmare, nefondată și critica referitoare la emiterea cu exces de putere, dezvoltată de recurentă, din perspectiva deciziei oportunității actului atacat. După cum s-a arătat în cuprinsul prezentei decizii, baza legală a măsurii dispuse de O. o reprezintă prevederile citate din Legea nr. 8/1996, astfel că este exclus un exercițiu discreționar al puterii de care dispune O. în această materie.

În ceea ce privește recursul declarat de Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C. Contrar afirmațiilor recurentului, hotărârea primei instanțe, constată Înalta Curte, este motivată corespunzător, cu respectarea exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În exercitarea controlului cu care a fost învestită instanța de recurs, Înalta Curte, observă că sentința pronunțată de către judecătorul fondului este clară, precisă, are putere de convingere, iar raționamentul judecătorului care a pronunțat-o este limpede explicitat și fundamentat pe normele incidente în cauză. Instanța care a pronunțat hotărârea nu trebuie să răspundă la toate argumentele folosite de părți, pentru a fi respectată exigența motivării.

În speță, instanța de fond a răspuns la toate argumentele de substanță invocate, pronunțând o hotărâre legală și temeinică. Hotărârea, în pofida criticilor recurentei, a făcut o analiză a argumentelor invocate de C., așa cum rezultă din cele consemnate în paginile 7 și 8 ale sentinței. În ceea ce privește susținerea că decizia atacată este lipsită de temei legal, instanța de fond a răspuns implicit și criticilor formulate de C., astfel că o reluare a acestor argumente cu ocazia analizării cererii de intervenție, ar fi fost complet inutilă. De asemenea, sunt nefondate și criticile acestei recurente, dezvoltate la pct. 2 din memoriul de recurs al C. Decizia O. nu este lipsită de temei legal, după cum susține recurenta.

În cuprinsul prezentei decizii, Înalta Curte a făcut o analiză a argumentelor ce privesc această chestiune astfel că, nu va mai proceda la o reluare a argumentației, perfect valabilă și în cazul recursului C., urmând ca astfel, sub acest aspect să aprecieze neîntemeiată critica formulată. Nu pot fi reținute nici susținerile că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 53/2002 privind transparența decizională. Așa cum bine a arătat judecătorul fondului, din probele administrate în cauză rezultă că au avut loc consultări prealabile între O., pe de o parte, și organismele de gestiune colectivă, pe de altă parte, în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 31 din O.U.G. nr. 43/2010, modificată prin Legea nr. 99/2011, astfel că cerințele Legii nr. 53/2002 au fost respectate.

Recurenta susține că decizia atacată nu a fost motivată, însă aserțiunea acesteia nu este întemeiată. Astfel, constată Înalta Curte, actul infralegislativ în discuție a fost motivat atât în fapt cât și în drept. În preambulul deciziei sunt indicate textele legale ce reprezintă temeiul juridic al deciziei - art. 138 alin. (1) lit. a) și art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 401/2006, iar în art. 2 din decizie se menționează cât se poate de explicit că interdicția aplicată organismelor de gestiune se datorează nefinalizării consultărilor în privința informatizării organismelor de gestiune colectivă, precum și emiterea regulilor de acces al O. la sistemul informatic al acestor organisme.

În fine, nu poate fi primită nici critica referitoare la nepublicarea deciziei O.. Sub acest aspect, recurenta susține că decizia în discuție nu a fost publicată în M. Of., însă, așa cum corect a observat și judecătorul fondului, nu există o prevedere legală expresă care obligă O. în acest sens. Fiind vorba de un act normativ, exigența publicării acestuia este obligatoriu a fi respectată, observă Înalta Curte, dar nu neapărat în M. Of., în lipsa unei reglementări exprese în acest sens. În speță, exigența amintită este satisfăcută, mai observă Înalta Curte, în condițiile în care decizia emisă de pârât este publicată pe site-ul O. Față de cele ce preced, constatând că recursurile sunt nefondate, Înalta Curte le va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (2) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de U. România - A. și de Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C. împotriva Sentinței civile nr. 5109 din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2014. Procesat de GGC - CL