ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 965/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 965/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față, constată
următoarele:
Prin decizia civilă nr. 87A din 29 mai
2012, Curtea de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind
proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, cu
majoritate, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Uniunea
Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de
Autor împotriva sentinței civile nr. 2146 din 13 decembrie 2011, pronunțate de
Tribunalul București - Secția a IlI-a Civilă, în contradictoriu cu
intimata-pârâtă SC T.M. SRL.
Pentru a pronunța această hotărâre,
Curtea a reținut următoarele:
Prin cererea formulată, reclamanta
Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația Pentru Drepturi
de Autor (UCMR - ADA) a chemat în judecată pe pârâta SC T.M. SRL, solicitând
instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: obligarea
pârâtei la plata remunerațiilor reprezentând 2% din veniturile brute obținute
de aceasta din activitatea de radiodifuzare (televiziune), în perioada de la
data de 1 octombrie 2007 până la data efectuării expertizei contabile, remunerație
ce reprezintă drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru
radiodifuzarea acestora pe postul de televiziune DDTV; obligarea pârâtei la
plata penalităților contractuale de 0,05% pentru întârzierea la plata
remunerațiilor de la data de 25 ianuarie 2008 până la plata efectivă și
obligarea pârâtei la a comunica raportul cuprinzând lista cu operele muzicale
utilizate zilnic pe post și menționarea pentru fiecare dintre acestea a
denumirii, autorului/autorilor, a numărului de difuzări zilnice și a duratei de
utilizare, sub sancțiunea de daune cominatorii de 500 lei pe zi de întârziere.
Prin sentința civilă nr. 2146 din 13
decembrie 2011, Tribunalul București Secția a III-a Civilă a dispus admiterea
în parte a cererii și a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor
sume:
- 105.875,26 lei, reprezentând
remunerații restante cuvenite titularilor de drepturi de autor, inclusiv TVA,
pentru perioada 1 octombrie 2007 - 31 decembrie 2010;
- 21.300,56 lei penalizări de
întârziere pentru perioada 25 ianuarie 2008 - 10 februarie 2011.
- penalități de întârziere în cuantum
de 0,05% pe zi de întârziere pentru debitul stabilit, de la data de 11
februarie 2011 până la plata efectivă a debitului.
A obligat pârâta să comunice
reclamantei raportul cuprinzând lista cu operele muzicale utilizate zilnic pe
post și menționarea pentru fiecare dintre acestea a denumirii,
autorului/autorilor, a numărului de difuzări zilnice și a duratei de utilizare,
pentru perioada 1 octombrie 2005 până la data pronunțării hotărârii.
A respins, ca neîntemeiată,
solicitarea de obligare a pârâtei la plata TVA în cotă de 24% pentru perioada
anterioară datei de 1 iulie 2010.
S-a respins, ca inadmisibilă,
solicitarea de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii.
A fost obligată pârâta la plata către
reclamantă a sumei de 5539,3 lei, cheltuieli de judecată.
În motivarea hotărârii, prima instanță
a reținut următoarele:
Potrivit art. 13 lit. g) și art. 15
1
din Legea nr. 8/1996, radiodifuzarea operelor muzicale dă naștere unor drepturi
patrimoniale în favoarea autorului operei.
Obligația de
plată a remunerației reprezentând drepturile patrimoniale ale titularilor de
drepturi de autor și de drepturi conexe a fost asumată de pârâtă și prin
Autorizația Licență neexclusivă de utilizare a operelor muzicale pentru
emisiuni de televiziune nr. 44 din 26 septembrie 2005.
Prin raportul de expertiză tehnică
judiciară în specialitatea contabilitate, completat cu răspunsul expertului la
obiecțiunile reclamantei, s-a concluzionat că, pentru perioada 1 octombrie 2007
- 31 decembrie 2010, pârâta a realizat venituri în valoare totală de
4.111.025,73 lei; remunerația datorată UCMR este în sumă de 105.875,26 lei (din
care 88.020,26 lei remunerații și 17.855 TVA), iar penalitățile de întârziere
sunt în sumă de 21.300,56 lei.
Sunt aplicabile totodată și
dispozițiile art. 969 C. civ., care consacră principiul forței obligatorii a
contractelor între părți, pârâta asumându-și expres obligația de plată, în
cuantumul pretins prin prezenta cerere de chemare în judecată.
Este însă întemeiată apărarea pârâtei
în ceea ce privește cota aplicabilă de TVA de 19 %, iar nu de 24 %, critică
susținută și prin expertiză și răspunsul la obiecțiuni, în considerarea celor
ce urmează:
Potrivit art. 134 alin. (4) și (5) C.
fisc., regimul de impozitare este, ca regulă, regimul în vigoare la data la
care intervine faptul generator, respectiv faptul prin care sunt realizate
condițiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei (data la care
autoritatea fiscală devine îndreptățită, în baza legii, să solicite plata de
către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate
fi amânată).
Pentru ipoteza modificării legislative
a cotei de impozitare, raportul juridic de față nu se încadrează în excepțiile
prevăzute de art. 134
2
alin. (2), astfel încât, potrivit art. 140 alin.
(3), cota aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul
generator.
Pentru determinarea datei nu este
incidență prezumția instituită de dispozițiile art. 134
1
alin. (7)
potrivit cărora prestările de servicii care determină decontări sau plăți
succesive, cum sunt serviciile de construcții-montaj, consultanță, cercetare,
expertiză și alte servicii similare, sunt considerate efectuate la data la care
sunt emise situații de lucrări, rapoarte de lucru, alte documente similare pe
baza cărora se stabilesc serviciile efectuate sau, după caz, în funcție de
prevederile contractuale, la data acceptării acestora de către beneficiari.
Reclamanta nu poate beneficia de
aceste dispoziții deoarece nu se regăsește în situația premisă - prestări de
servicii care determină decontări sau plăți succesive - astfel încât este
nerelevant că reclamantul nu a emis facturi întrucât pârâta nu a depus
situațiile prevăzute de lege pe baza cărora se determină remunerația.
În consecință, cota se determină prin
raportare la data la care a intervenit faptul generator, iar nu la data
exigibilității taxei, și este în cuantum de 19%, iar nu de 24%, astfel încât
expertul a determinat corect cuantumul TVA prin aplicarea procentului de 19%
pentru perioada anterioară datei de 1 iulie 2010 și de 24 % pentru perioada
ulterioară.
Tot întemeiată este și critica pârâtei
privind inadmisibilitatea stabilirii de daune cominatorii, în raport de
dispozițiile art. 580
3
alin. (5) C. proc. civ., introdus în Cod prin
Legea nr. 459/2006, deci ulterior adoptării Deciziei XX din 12 decembrie 2005 -
dispozițiile din acest recurs în interesul legii rămânând fără efecte, prin
voința legislativă.
Asupra apelului declarat de
reclamantă, instanța a reținut următoarele:
Fără suport legal pretinde
apelanta-reclamantă că pârâta ar fi trebuit obligată de prima instanță la plata
cotei TVA care era în vigoare la data efectuării expertizei contabile din
proces (24%).
În speță nu este vorba despre o
răspundere civilă delictuală în care sentința să stabilească obligațiile
bănești între părți pe baza unei fapte ilicite extracontractuale, ci prima
instanță a dezlegat cauza pe temeiul răspunderii contractuale pe baza căreia a
fost învestită, având în vedere contractul-autorizația de licență neexclusivă –
încheiat (- ă) între părți, care stabilea obligațiile contractuale de plată și
termenele de plată. Așadar, nelegal pretinde apelanta că „data la care au fost
stabilite remunerațiile (contractuale) datorate de pârâtă și, pe cale de
consecință, TVA aferentă este data la care hotărârea judecătorească de
stabilire a acestor remunerații devine definitivă și executorie". Nu s-ar
putea reține nici ca întemeiată logico-juridic cea din urmă susținere, deoarece
teoretic există oricând posibilitatea intervenției legiuitorului de mărire,
micșorare sau înlăturare a obligației de plată a TVA, ceea ce înseamnă că și
după data pronunțării sentinței primei instanțe TVA poate fi modificată cu
privire la cotă. Apelanta evită să-și exprime punctul de vedere cu privire la
ce s-ar petrece dacă după pronunțarea instanței de apel cota TVA ar fi
micșorată. Tocmai de aceea este important de menținut principiul
neretroactivității legii care să aplice cote TVA mai mari pe perioade restante
la plată anterior modificării legislative care le cuprinde.
Apelanta reclamantă dă definiția
corectă a „faptului generator", care se regăsește în Codul fiscal și
privește realizarea condițiilor legale necesare pentru exigibilitatea taxei,
dar apreciază incorect că remunerațiile aferente pentru utilizarea operelor
muzicale și taxa pe valoare adăugată aferentă nu puteau fi exigibile până
pârâta nu-i comunica rapoartele de utilizare, pretinzând astfel aplicarea
greșită a art. 134
1
alin. (7) teza I C. fisc.
Codul fiscal prevede la art. 134
A
2
alin. (1) că exigibilitatea TVA pentru livrări de bunuri și prestări de
servicii intervine la data la care are loc faptul generator - în alin. (2)
prevăzându-se cazurile când exigibilitatea taxei este și anterioară livrării de
bunuri și prestării de servicii.
Totodată, Codul fiscal prevede în art.
134 - Faptul generator și exigibilitatea - definiții - (4) Regimul de
impozitare aplicabil pentru operațiunile impozabile este regimul în vigoare la
data la care intervine faptul generator, cu excepția cazurilor prevăzute la art.
134
A
2 alin. (2), pentru care se aplică regimul de impozitare în
vigoare la data exigibilității taxei. (6) Prin excepție de la prevederile alin.
(4) și (5), în cazul modificărilor de cote se aplică prevederile art. 140 alin.
(3) și (4), iar pentru operațiunile prevăzute la art. 160 regimul aplicabil
este cel de la data la care intervine exigibilitatea taxei.
Art. 140 alin.
(3) din același cod
prevede că cota aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul
generator, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 134
A
2 alin. (2),
pentru care se aplică cota în vigoare la data exigibilității taxei. (4) în
cazul schimbării cotei se va proceda la regularizare pentru a se aplica cotele
în vigoare la data livrării de bunuri sau prestării de servicii, pentru
cazurile prevăzute la art. 134
A
2 alin. (2).
Art. 134*1
alin. (1) din același cod arată că faptul
generator pentru livrări de bunuri și prestări de servicii intervine la data
livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu excepțiile prevăzute
în prezentul capitol. Prestările de servicii care determină decontări sau plăți
succesive, cum sunt serviciile de construcții-montaj, consultanță, cercetare,
expertiză și alte servicii similare, sunt considerate efectuate la data la care
sunt emise situații de lucrări, rapoarte de lucru, alte documente similare pe
baza cărora se stabilesc serviciile efectuate sau, după caz, în funcție de
prevederile contractuale, la data acceptării acestora de către beneficiari. (8)
În cazul livrărilor de bunuri și al prestărilor de servicii care se efectuează
continuu, altele decât cele prevăzute la alin. (7), cum sunt: livrările de gaze
naturale, de apă, serviciile de telefonie, livrările de energie electrică și
altele asemenea, se consideră că livrarea/prestarea este efectuată la datele
specificate în contract pentru plata bunurilor livrate sau a serviciilor
prestate sau la data emiterii unei facturi, dar perioada de decontare nu poate
depăși un an.
Din economia acestui ultim articol
citat, ca și din raportarea lui la celelalte prevederi ale Codului fiscal,
rezultă că regula nașterii obligației plății TVA este data faptului generator. În
cazul prestărilor de servicii succesive care pot îmbrăca forma continuată
(prestări de servicii continuate - alin. (7)) sau continuă (prestare unică de
servicii în formă continuă natural - ex. servicii de telefonie), legiuitorul a
simțit nevoia precizărilor referitoare la datele faptului generator în aceste
ipostaze.
De aceea prima instanță a reținut corect
și legal că în speță cota de TVA aplicabilă a fost cea în vigoare la datele
intervenirii faptelor generatoare, respectiv ale prestărilor succesive de
servicii, ceea ce înseamnă că pentru serviciile prestate anterior datei de 1
iulie 2010 nu se putea reține ca datorată cota de TVA care s-a instituit de
Codul fiscal după aceasta dată la 24%, devreme ce la datele prestărilor de
servicii succesive anterioare datei de 1 iulie 2010 cota de TVA stabilită de
legiuitor în Codul fiscal este de 19%.
Codul fiscal în forma în vigoare până
la 1 iulie 2010 prevede la art. 140:„ (1) Cota standard este de 19% și se
aplică asupra bazei de impozitare pentru operațiunile impozabile care nu sunt
scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse".
Lit. c) din art. 3 punctul 3.2. al
contractului părților stabilește că intimata-pârâtă are obligația de a plăti
penalități de 0,05% pe zi de întârziere. La aceste penalități de întârziere a
și obligat prima instanță pe pârâtă în favoarea reclamantei, dând astfel
relevanță clauzei penale intervenite între părți, clauză prin care acestea au
stabilit contractual care este prejudiciul produs reclamantei prin plata cu
întârziere, ceea ce înseamnă că prima instanță nici nu putea trece peste
această clauză penală cu efect obligatoriu față de părți și să stabilească,
peste dispozițiile ei, ca pârâta să vireze reclamantei și o TVA mai mare decât
cea care este datorată a fi virată de aceasta pentru serviciile prestate până
la data de 1 iulie 2010. Mai mult, era prevăzută în contractul părților chiar
și o sumă determinată a remunerației trimestriale, 3000 Ron pe care
apelanta-reclamantă o putea pretinde, cu TVA aferentă, fără altă justificare
intimatei-pârâte, trimestrial.
Potrivit O.M.F.P. nr. 1879 din 22
iunie 2010, pentru aprobarea Sistemului de raportare contabila la 30 iunie 2010
a operatorilor economici (Anexa 1), publicat în M. Of. al României, Partea I, nr.
447, din 1 iulie 2010, operatorii economici, indiferent de forma de organizare
și forma de proprietate, respectiv intimata-pârâtă, au obligația să întocmească
și să depună raportări contabile la 30 iunie 2010 la unitățile teritoriale ale
Ministerului Finanțelor Publice. Anterior O.M.F.P. nr. 1879 din 22 iunie 2010
s-au aplicat reglementări similare - ex. Ordinul ministrului finanțelor publice
nr. 2.123/2009 pentru aprobarea Sistemului de raportare contabilă la 30 iunie
2009 a operatorilor economici.
Evident că
apelanta-reclamantă avea posibilitatea să acționeze și direct la instanță chiar
imediat după fiecare scadență trimestrială a sumelor datorate din perioada care
a început cu 1 octombrie 2007 pretinsă în procesul de față, pe pârâtă, pentru
plata remunerațiilor datorate și TVA aferentă, nefiind necesar să aștepte
pentru a acționa, mai târziu, astfel cum a făcut, abia la 15 iunie 2009 în
procesul de față.
Pentru că a
acționat mai târziu a obținut obligarea pârâtei chiar la prima instanță la
penalități de întârziere, ceea ce înseamnă că prima instanță a respectat clauza
penală a părților care au determinat a priori la încheierea contractului dintre
ele care este despăgubirea pe care reclamanta o poate pretinde pârâtei în urma
plăților cu întârziere (penalitățile de întârziere), singurele sume pe care
reclamanta le poate obține legal de la pârâtă a fi virate după datele
scadențelor.
Dacă instanța ar obliga pârâta să-i
achite reclamantei o taxă mai mare aferentă remunerațiilor, s-ar încălca
aceasta clauză penală, situație nepermisă de Codul civil ( art. 1066-1072 C.
civ. vechi, art. 1534 C. civ. nou, art. 1538-1543 C. civ. nou).
Devreme ce apelanta-reclamantă a fost
desemnată de dispozițiile normative ale statului, în care funcționează, să
colecteze remunerații, pentru care virează statului taxă pe valoare adăugată,
încasând și comision legal pentru prestarea acestor atribuții(art. 127, art. 134
din Legea nr. 8/1996), și i s-au pus la dispoziție de stat toate pârghiile
necesare colectării, aceasta trebuia să acționeze corespunzător pentru
încasarea și virarea acestei TVA.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România -
Asociația pentru Drepturi de
Autor
criticând-o pentru următoarele motive:
a.
Instanța de apel invocă neretroactivitatea legii, dar
face o aplicare retroactivă a mai mult dispoziții normative.
O.M.F.F.P. 1879 din 22 iunie 2010,
străină și de natura pricinii, este aplicat în speța de instanța deși litigiul
vizează remunerații pentru o perioadă începând cu 1 octombrie 2007.
În egala măsură, instanța de apel
invocă în susținerea deciziei recurate și dispozițiile art. 1534 și art. 1538-1543
C. civ. nou, deși acestea nu retroactivează.
Hotărârea instanței de apel contravine
art. 11 C. proc. fisc., care obligă autoritățile fiscale să păstreze secretul
asupra informațiilor fiscale ale contribuabililor.
Instanța de apel, fără a indica o
dispoziție legală derogatorie de la prevederile art. 11 C. proc. fisc, a
reținut în mod nelegal că UCMR-ADA putea obține direct de la unitățile
teritoriale ale Ministerului Finanțelor informațiile protejate de secretul
fiscal prevăzut de norma anterior menționată.
Pe de altă parte, balanțele și
bilanțurile contabile se depun la autoritățile fiscale semestrial și anual
(până la data de 30 mai a anului următor) și nu trimestrial, așa cum se
determină baza de calcul a remunerațiilor în speță.
c. Hotărârea recurată confundă taxa pe
valoare adăugată cu penalitățile sau despăgubirile datorate UCMR-ADA.
Instanța de apel a ignorat astfel
faptul că, potrivit Codului Fiscal: TVA-ul nu se cuvine UCMR-ADA ci bugetului
de stat; UCMR-ADA nu este beneficiar, ci doar colector al TVA-ului; TVA-ul nu
reprezintă un venit al UCMR-ADA sau o despăgubire datorată acesteia.
Prin ignorarea acestor aspecte,
instanța de apel a reținut în mod nelegal că, prin plata unui TVA de 24%,
intimata - pârâtă ar fi obligată sa plătească UCMR-ADA o despăgubire
(penalitate), alta decât penalitatea contractuală de 0,05%/zi de întârziere.
d.
Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a
legii.
d1.
S-au încălcat dispozițiile art. 1066 -1072 c. civ. și art.
963 c. civ. întrucât:TVA-ul este datorat în temeiul legii (C. fisc.) și nu în
temeiul contractului; acesta se stabilește numai prin lege (art. 138 alin. (1)
din Constituția României), iar părțile nu pot conveni cu privire la reducerea
ori majorare întrucât nu este în circuitul civil.
d2.
Instanța de apel, fără a indica un temei legal, reține în
considerentele în baza cărora a respins apelul că UCMR-ADA avea obligația de a
se adresa imediat, după fiecare scadență trimestrială, instanței de judecată cu
câte o cerere de chemare în judecată a intimatei-pârâte.
Hotărârea este sub acest aspect și
nemotivată în drept (motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Contrar
celor reținute de instanța de apel, dreptul material la acțiune poate fi
exercitat în cadrul termenului general de prescripție (3 ani) prevăzut de
Decretul 167/1958. Nu există o dispoziție derogatorie în speță care să oblige
UCMR-ADA să își exercite trimestrial dreptul material la acțiune sub sancțiunea
respingerii pretențiilor sale, așa cum a dispus instanța de apel.
d3.
S-au încălcat dispozițiilor art. 969 și art. 1073 C. civ.
Potrivit art. 3.2 lit. a) din
autorizația licența neexclusivă încheiată de părți, intimata pârâtă avea
obligația să comunice UCMR-ADA trimestrial rapoartele baze de calcul privind
veniturile obținute din radiodifuzare, iar în absența acestora UCMR-ADA nu a
putut determina remunerațiile datorate de intimata-pârâtă și nu poate emite
factura corespunzătoare.
Necomunicarea rapoartelor bază de
calcul este imputabilă intimatei-parate, constituind o încălcare a obligațiilor
sale contractuale și legale.
Pe cale de consecință, cu încălcarea art.
969 și art. 1073 C. civ., instanța de apel a apreciat că se impune respingerea
apelului pe motiv ca UCMR-ADA nu și-ar fi îndeplinit o obligație inexistentă de
a determina remunerațiile în funcție de alte înscrisuri pe care să le procure
de la autoritățile fiscale.
Pe de altă parte, OMFP 1879 din 22
iunie 2010 nu a fost emis în favoarea UCMR-ADA, așa cum a concluzionat fără
suport legal instanța de apel.
d.4.
S-au aplicat greșit dispozițiile art. 134, art. 134
1
și art. 140 alin. (3) C. fisc.
Pentru ca o factură cu TVA să poată fi
emisă trebuie ca emitentul facturii să cunoască suma pentru care acea factură
ar trebui emisă.
Potrivit art. 134 C. fisc., dacă nu
sunt întrunite cerințele pentru exigibilitatea taxei, nu exista încă faptul
generator al acesteia.
TVA-ul nu poate fi exigibil înainte de
a putea fi determinat.
Potrivit dispozițiilor derogatorii ale
art. 134
1
C. fisc. alin. (7), în cazul plăților succesive, determinate
pe bază de situații de lucrări, rapoarte de lucru sau alte documente similare,
faptul generator intervine la data întocmirii și acceptării acestor situații.
În speță, plățile succesive se
determină pe baza documentelor pe care intimata-pârâtă avea obligația de a le
transmite periodic către UCMR-ADA (rapoarte baza de calcul). În absenta acestor
documente (rapoarte baza de calcul), suma de plată nu poate fi determinată de
emitentul facturii, iar faptul generator al taxei nu s-a născut. Neexistând
situații (rapoarte baza de calcul) transmise și acceptate, numai prin
efectuarea expertizei și determinarea prin hotărâre a sumei datorate de
intimata-pârâtă se naște faptul generator al taxei pe valoarea adăugată.
Analizând decizia în raport de
criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, în
considerarea următoarelor argumente:
1.
După cum în mod corect a reținut prima instanță și s-a
confirmat în apel, în soluționarea prezentei cauze este nerelevant în
stabilirea cotei de TVA aplicabilă că reclamantul nu a emis facturi, determinat
de faptul că pârâta nu a depus situațiile prevăzute de lege pe baza cărora se
determină remunerația.
Potrivit dispozițiilor Codului Fiscal
(s.n.),
"Faptul generator și
exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată
Faptul generator și exigibilitatea -
definiții Art. 134. - (1) Faptul generator reprezintă faptul prin care sunt
realizate condițiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei.
(2)
Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptățită,
în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei,
chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.
(4) Regimul de impozitare aplicabil
pentru operațiunile impozabile este regimul în vigoare la data la care
intervine faptul generator, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 134
2
alin. (2), pentru care se aplică regimul de impozitare în vigoare la data
exigibilității taxei.
(6) Prin excepție de la prevederile alin.
(4) și (5), în cazul modificărilor de cote se aplică prevederile art. 140 alin.
(3) și (4), iar pentru operațiunile prevăzute la art. 160 regimul aplicabil
este cel de la data la care intervine exigibilitatea taxei.
Faptul generator pentru livrări de
bunuri și prestări de servicii
Art.
134
1
. - (1) Faptul generator intervine la data livrării bunurilor
sau la data prestării serviciilor, cu excepțiile prevăzute în prezentul
capitol.
(7) Prestările de servicii care
determină decontări sau plăți succesive, cum sunt serviciile de
construcții-montaj, consultanță, cercetare, expertiză și alte servicii
similare, sunt considerate efectuate la data la care sunt emise situații de
lucrări, rapoarte de lucru, alte documente similare pe baza cărora se stabilesc
serviciile efectuate sau, după caz, în funcție de prevederile contractuale, la
data acceptării acestora de către beneficiari. Totuși, perioada de decontare nu
poate depăși un an.
Exigibilitatea pentru livrări de
bunuri și prestări de servicii
Art.
134
2
. - (1) Exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc
faptul generator. (2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), exigibilitatea
taxei intervine:
a) la data emiterii unei facturi,
înainte de data la care intervine faptul generator;
b) la data la care se încasează
avansul, pentru plățile în avans efectuate înainte de data la care intervine
faptul generator. Fac excepție de la aceste prevederi avansurile încasate
pentru plata importurilor și a taxei pe valoarea adăugată aferente importului,
precum și orice avansuri încasate pentru operațiuni scutite sau care nu sunt
impozabile. Avansurile reprezintă plata parțială sau integrală a contravalorii
bunurilor și serviciilor, efectuată înainte de data livrării sau prestării
acestora;
c) la data extragerii numerarului,
pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate prin mașini
automate de vânzare, de jocuri sau alte mașini similare.
Art. 140. - (1) Cota standard este de
24% și se aplică asupra bazei de impozitare pentru operațiunile impozabile care
nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse.
(3)
Cota aplicabilă este cea în vigoare la
data la care intervine faptul generator, cu excepția cazurilor prevăzute la art.
134
2
alin. (2), pentru care se aplică cota în vigoare la data
exigibilității taxei.
(4) Î
n cazul schimbării cotei se va proceda
la regularizare pentru a se aplica cotele în vigoare la data livrării de bunuri
sau prestării de servicii, pentru cazurile prevăzute la art. 134
2
alin.
(2). "
În cauză se
pune problema taxei datorată pentru prestări de servicii, recunoscute ca atare
de către reclamantă, care susține aplicabilitatea în cauză a art. 134
1
pct. 7 C. fisc., cu referire la anumite categorii ale acestora.
În art. 134 C.
fisc. sunt prezentate definițiile „factorului generator" și
„exigibilității taxei pe valoare adăugată" - norme cu caracter general,
pentru ca prin articolele următoare să se particularizeze aceste noțiuni pe
categorii de activități, printre care și prestările de servicii.
Potrivit art. 134
alin. (1) C. fisc., faptul generator intervine la data prestării serviciilor,
cu excepțiile prevăzute în mod expres, în vreme ce art. 134 alin. (1) (din
secțiunea referitoare la exigibilitate pentru livrări de bunuri și prestări de
servicii) prevede că exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc
faptul generator.
Primul articol
menționat prevede anumite excepții la alin. (2)-(10), în care nu se pune
problema încadrării, iar la alin. (7) situația de care se prevalează reclamanta
în susținerea uneia dintre critici.
Această normă de excepție nu poate fi
reținută în speță, deoarece situația particulară dedusă judecății nu se
circumscrie acesteia.
Astfel, textul vizează cu totul alte
ipoteze, în care se pune problema prestărilor de servicii care determină
decontări sau plăți succesive, pentru care se emit situații de lucrări, rapoarte
de lucru, alte documente similare pe baza cărora se stabilesc serviciile
efectuate sau, după caz, în funcție de prevederile contractuale, la data
acceptării acestora de către beneficiari. Or, reclamanta nu este un beneficiar
al unor astfel de prestări de servicii din partea pârâtei.
Prin urmare, situației în speță i se
aplică norma specială din materia prestărilor de servicii, care este în sensul
că faptul generator intervine la data prestării serviciului, iar exigibilitatea
taxei pe valoare adăugată intervine la data la care are loc faptul generator -
respectiv activitatea prestată de către pârâta-intimată pentru care
reclamanta-recurentă solicită plata taxei pe valoare adăugată.
Astfel fiind particularizat faptul
generator în speță, acesta determină și data calculării cotei TVA, potrivit
dispozițiilor fiscale relevante sus detaliate.
În consecință, faptul că reclamanta nu
a dispus de date suficiente și că în prezentul litigiu se stabilește cuantumul
remunerației datorată nu impune aplicarea unei cote de TVA reglementată
ulterior perioadei de referință, respectiv alta decât cea datorată la data
prestării serviciului care a generat obligația de plată.
În considerarea acestor argumente,
suficiente în susținerea soluției de apel - care nu mai impuneau aprecieri cu
privire la obligațiile părților, înalta Curte constată că nu este fondată
critica ce vizează aplicarea dispozițiilor Codului fiscal.
2.
Cu privire la celelalte critici de recurs.
a. Într-adevăr, în ceea ce privește
neretroactivitatea legii, instanța de apel a făcut trimitere la dispoziții și
norme ulterioare perioadei dedusă judecății, însă acest aspect nu este de
natură să ducă la schimbarea soluției pentru că aceasta a fost justificată cu
trimitere și la normele relevante.
b.
Nu se face nicio confuzie între taxa
pe valoare adăugată și penalitățile sau despăgubirile datorate
reclamantei-recurente.
Instanța a apreciat că prin plata unei
taxe pe valoarea adăugată, mai mare decât cea cuvenită legal, ceea ce depășește
s-ar transforma într-o despăgubire, care, astfel calificată, ar depăși clauza
penală convenită de părți.
c. Î
n speță nu se poate pune problema
încălcării art. 11 din C. fisc., instanța de apel făcând trimitere la clauza
contractuală care prevede expres posibilitatea reclamantei de a efectua
controale cu privire la determinarea renumerațiilor pentru trimestrele
anterioare datei controlului - cu privire la relevanța acestui aspect în
stabilirea cotei de TVA aplicabilă urmând a se avea în vedere cele arătate mai
sus.
d. Î
n ceea ce privește încălcarea
dispozițiilor Codului civil.
Critica referitoare la art. 963 și art.
1066 - 1072 nu este fondată, întrucât instanța nu confundă taxa pe valoare
adăugată prevăzută de dispozițiile legale la care se face referire cu
penalitățile stabilite contractual - după cum s-a arătat mai sus, fiind exclusă
o convenție a părților cu privire la reducerea ori majorarea TVA-ului.
De asemenea, este nefondată și critica
referitoare la încălcarea art. 969 și art. 1073, întrucât obligația la care se
face referire nu influențează TVA aplicabilă - după cum s-a detaliat mai sus,
iar această taxă are un regim juridic diferit de dezdăunarea generată de
neîndeplinirea exactă a obligației către creditor,
e.
Instanța de apel nu reține obligația reclamantei de a se
adresa imediat, după fiecare scadență trimestrială, instanței de judecata cu
câte o cerere de chemare în judecată a intimatei-pârâte.
Considerentul instanței se referă la o
posibilitate în acest sens, rațiunea acestuia fiind determinată de justificarea
obținerii pentru ipoteza plății cu întârziere a remunerațiilor numai a
despăgubirilor cuvenite contractual - TVA fiind oricum calculabilă potrivit
regulilor menționate.
Constatând, prin urmare, că nu sunt
fondate criticile formulate, înalta Curte urmează să facă aplicarea
dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în
consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația
pentru Drepturi de Autor împotriva deciziei nr. 87A din data de 29 mai 2012 a
Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind
proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
26 februarie 2013.