ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1745/2015

Decizia nr. 1745/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 89 din 7 aprilie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, sesizată ca urmare a declinării competenței de către Tribunalul Timiș, prin Sentința nr. 432/2014, a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca atare, acțiunea formulată de reclamanta "A.", în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. 8415 din 31 august 2012 și a raportului de inspecția fiscală cu același număr din 28 august 2012, emise de autoritatea pârâtă, și exonerarea de la plata sumei de 3.523.368 RON.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență că, în raport cu dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., este inadmisibilă cererea prin care se solicită instanței de judecată, în mod direct, fără parcurgerea procedurii administrative prealabile, anularea unui act administrativ fiscal, cum sunt cele contestate de către reclamantă în cauză.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta.

În motivarea recursului, care nu este întemeiat pe niciunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., se arată, în esență, că în mod greșit a reținut prima instanță că acțiunea este inadmisibilă, de vreme ce a făcut dovada formulării contestației administrative, la care, însă, nu a primit răspuns nici până la data declarării recursului. Apreciază recurenta că lipsa unui răspuns din partea autorității intimate echivalează cu respingerea contestației, ceea ce îi conferă dreptul la acțiune în instanță. Recurenta aduce, de asemenea, o serie de argumente cu privire la fondul cauzei, aspect pe care Înalta Curte nu îl va supune analizei, având în vedere că pricina a fost soluționată în primă instanță pe excepție.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu argumentele și criticile invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ. din 1865, aplicabil în cauză, față de data introducerii acțiunii, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Reclamanta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ pentru anularea Deciziei de impunere nr. 8415 din 31 august 2012 și a raportului de inspecția fiscală cu același număr din 28 august 2012, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, fără a aștepta finalizarea procedurii administrative în fața autorității emitente, contrar dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., potrivit cărora poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ decizia emisă de organul fiscal competent în procedura administrativă de contestare a actelor administrative fiscale, cum sunt și cele contestate în cauză.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1) C. proc. fisc., „Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii”.

Procedura de soluționare a acestor contestații, reglementată de art. 209 și urm. C. proc. fisc. este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicție specială administrativă, în sensul celei prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituția României, republicată, și a art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea Constituțională a statuat în mod constant că dispozițiile C. proc. fisc. nu instituie jurisdicții speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituție, ci reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare ale acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Asemenea proceduri nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție, caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcției administrative.

Mai mult decât atât, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, anterior sesizări instanței, chiar și pentru ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicțională și nu s-a optat pentru aceasta.

Din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă că este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile care, în raport cu natura juridică a actelor atacate, se impunea a fi efectuată în condițiile stabilite la art. 205 și urm. C. proc. fisc.

Or, deși a inițiat procedura administrativă, recurenta-reclamantă nu a așteptat finalizarea acesteia cu emiterea de către autoritatea administrativă a deciziei de soluționare a contestației, conform art. 210 C. proc. fisc., act pe care, apoi, în termenul legal și în condițiile legii, să îl atace la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 218 alin. (2) din același cod.

Întrucât această procedură prealabilă constituie o condiție specială de exercițiu a dreptului la acțiune, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar recurenta-reclamantă nu a înțeles să o urmeze în integralitate, prima instanță în mod corect a apreciat că acțiunea este inadmisibilă.

Argumentul recurentei, potrivit căruia lipsa unui răspuns din partea autorității intimate ar echivala cu respingerea contestației, ceea ce i-ar conferi dreptul la acțiune în instanță nu poate fi primit, nefiind valabil în cadrul unei acțiuni în anularea deciziei de impunere, în raport cu dispozițiile legale sus-menționate; un astfel de argument ar putea fi valabil în cadrul unei acțiuni având ca obiect constatarea refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri, în cauză neaflându-ne, însă, într-o astfel de situație.

Față de considerentele arătate, constatându-se că soluția primei instanțe este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta "A." împotriva Sentinței nr. 89 din 7 aprilie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2015.

Procesat de GGC - LM