ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 186/2016

Decizia nr. 186/2016

Asupra cauzei de fată, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 iulie 2015 pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. xxx/122/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul I.T.P.F. Giurgiu, a solicitat ca pe cale de ordonanță președințială să se dispună obligarea pârâtului să depună declarațiile nominale de asigurare la C.J.P. Olt/Giurgiu/București în a cărei rază de competență aparține ca urmare a reorganizărilor succesive pentru perioada 01 august 2011-01 septembrie 2011 și 01 martie 2012- 01 aprilie 2012; obligarea pârâtului să depună declarațiile nominale de asigurare rectificative la casa teritorială de pensii precizată la punctul 1 pentru perioadele 04 mai 1979-01 aprilie 2001 și 01 aprilie 2001-01 octombrie 2014 și 01 octombrie 2014-01 octombrie 2035, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 04 august 2015 pârâtul I.T.P.F. Giurgiu a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că nu se întârzie niciun drept la pensie deoarece reclamantul, în prezent, este în activitate, fiind angajatul instituției.

La termenul de judecată din data de 01 octombrie 2015 reclamantul a precizat că înțelege să se judece pe calea dreptului comun și nu a ordonanței președințiale.

Prin sentința civilă nr. 342/LM/AS din 01 octombrie 2015 a Tribimalidui Giurgiu, secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței în soluționarea cauzei, invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt, reținând, în esență, că dispozițiile art 269 din Legea nr. 53/2003 reglementează o competență teritorială exclusivă, iar domiciliul reclamantului se află în circumscripția acestei din urmă instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1255 din 26 noiembrie 2015, Tribunalul Olt, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe invocată din oficiu, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu și, constatându-se ivit un conflict negativ de competență, a înaintat dosarul instanței supreme în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanță a reținut că dispozițiile art. 269 C. muncii prevăd o competență alternativă, între domiciliul reclamantului sau locul de muncă, iar, in raport de dispozițiile art. 116 N.C.P.C., prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Giurgiu, reclamantul și-a exercitat dreptul de alegere și a învestit în mod legal acea Instanța, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Giurgiu nu mai putea să dispună (nici din oficiu, nici la cererea oricăreia dintre părți) declinarea competenței, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a criteriului domiciliului reclamantului.

Cu privire la conflictul negativ de competența, cit a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ„ Înalta Curte reține următoarele:

Ambele instanțe au calificat, în mod corect, obiectul cererii deduse judecății ca fiind un conflict de muncă.

Fiind vorba despre un conflict de muncă, sunt aplicabile normele de competență prevăzute de legislația muncii.

Art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii dispune:

„(1) Judecarea conflictelor de munca este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede: „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

În stabilirea normei aplicabile, Înalta Curte constată că Legea dialogului social nr. 62/2011, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată din prezenta cauză (17 iulie 2015), reprezintă lege specială în raport cu C. muncii și derogă de la acesta, fiind legea ce guvernează desfășurarea litigiului pendinte.

Dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competență alternativă, la alegerea reclamantului, care poate opta între instanța competentă de la domiciliul său și cea de la locul de muncă.

În speță, reclamantul, domiciliat în jud. Olt, angajat al I.T.P.F. Giurgiu, cu sediul în Giurgiu, a ales să introducă cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Giurgiu, ca instanță în a cărei circumscripție își are locul de muncă.

Or, pentru toate situațiile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care din instanțele deopotrivă competente să fie sesizată, revine exclusiv reclamantului, conform dispozițiilor art. 116 C. proc. civ. Odată alegerea fâcută, instanța nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului, declinarea competenței.

Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că instanța competenta să judece prezenta acțiune este instanța inițial învestită cu soluționarea cauzei, respectiv Tribunalul Giurgiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Definitivă.

Pronunțata în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2016.