ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1605/2019

HOTĂRÂRE

03.10.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1605/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 3 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.06.2018 pe rolul Tribunalului Galați sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții: Tribunalul București, Tribunalul Olt și Curtea de Apel București și au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata către reclamanți a sumelor calculate, reținute și plătite în plus cu titlu de contribuție individuală de asigurări sociale, peste limita legală prevăzută de art. 296

și art. 296

, alin. (2) din Codul fiscal, pentru perioada 2012-2016, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor reținute, calculată începând cu trei ani anteriori datei introducerii prezentei acțiuni și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 141/19.02.2019 a Tribunalului Galați s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Galați și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Olt, deoarece domiciliul reclamanților se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Olt (așa cum rezultă din copiile cărților de identitate depuse la filele x și 44), iar conform art. 269 alin. (2) din codul muncii competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 03.04.2019.

Prin sentința nr. 266/2019 din 4 iunie 2019, Tribunalul Olt, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Olt invocată din oficiu și a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții TRIBUNALUL OLT, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, și CURTEA DE APEL BUCUREȘTI în favoarea Tribunalului Galați; a constatat conflictul negativ de competență dintre cele două instanțe de judecată și a dispus sesizarea instanței imediat superioare și comună instanțelor aflate în conflict, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență potrivit art. 135 alin. (1) din C. proc. civ. a dispus totodată și suspendarea judecării cererii conform dispozițiilor art. 134 din C. proc. civ.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele:

În drept, norma generală în materia litigiilor de muncă care reglementează competența teritorială a instanțelor de judecată este art. 269 alin. (2) din legea nr. 53/2003 privind codul muncii conform căreia cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul îți are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

De asemenea, art. 210 din legea nr. 62/2011, normă cu caracter special față de codul muncii, prevede că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Textul reglementează astfel o competență teritorială alternativă între instanța de la domiciliul reclamantului și instanța de la locul său de muncă.

Dispozițiile legii nr. 62/2011 referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează, în mod corespunzător, cu prevederile C. proc. civ. (conform art. 216 din legea nr. 62/2011).

Cel care are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente este reclamantul (art. 116 din C. proc. civ.), astfel că în toate cazurile de competență teritorială alternativă reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, iar odată făcută alegerea, instanța competentă nu se poate dezînvesti prin declinarea competenței de soluționare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, în același sens nici reclamantul neputând reveni asupra alegerii în favoarea unei alte instanțe.

Dreptul de opțiune al reclamantului se exercită la momentul sesizării instanței.

Atunci când reclamantul are calitatea de judecător într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea (art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. forma în vigoare la data de 13.06.2018, data formulării cererii de chemare în judecată).

De asemenea, în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii (art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. forma în vigoare la data de 13.06.2018, data formulării cererii de chemare în judecată).

Prin decizia nr. 290/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. (forma în vigoare la data de 13.06.2018, data formulării cererii de chemare în judecată) Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

Curtea a reținut că, prin aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, și nu și la ipoteza la care instanța de judecată ar avea această calitate, dispozițiile legale nu își ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanță imparțială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanța competentă să îi judece cauza și nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calității de judecător a părții pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanța de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opțiune părții reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acțiuni de competența de soluționare a instanței la care acesta își desfășoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privința modului de soluționare a litigiului tocmai de colegii acestuia.

În raport de aceste aspecte tribunalul reține faptul că dispozițiile legale prevăzute de art. 127 din C. proc. civ. au un caracter imperativ și obligă reclamantul având calitatea de judecător și care funcționează în cadrul instanței competente să soluționeze cauza să sesizeze una dintre instanțele de același grad din raza unei curți de apel învecinate. De asemenea, luând în considerare decizia Curții Constituționale nr. 290/2018, atunci când cererea este formulată împotriva unei instanțe, reclamantul are posibilitatea de a sesiza una dintre instanțele de același grad din raza unei curți de apel învecinate.

Cei doi reclamanți A. și B., judecători în cadrul Tribunalului București și Curții de Apel București, au uzat de dreptul lor de alegere și au înaintat cererea lor de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Olt, Tribunalul București și Curtea De Apel București către Tribunalul Galați, instanță situată în raza Curții de Apel Galați, curte de apel învecinată cu Curtea de Apel București.

Chiar dacă domiciliul acestora este în municipiul Slatina, în condițiile în care Tribunalul București și Tribunalul Olt sunt pârâți în cauză, iar reclamanții au ales Tribunalul Galați pentru soluționarea cererii lor, tribunalul constată că, în conformitate cu prevederile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Galați.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Galați, secția I civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul îți are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar, în conformitate cu art. 210 din legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, reglementându-se astfel o competență teritorială alternativă între instanța de la domiciliul reclamantului și instanța de la locul său de muncă.

Pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, opțiune susținută de art. 116 C. proc. civ., iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

În speță, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanșat de către reclamanții A. și B., cu domiciliul în circumscripția teritorială a Tribunalului Olt, ce au calitatea de judecători în cadrul Tribunalului București, respectiv în cadrul Curții de Apel București și că, în cauza de față, pârâți sunt Tribunalul București, Tribunalul Olt și Curtea de Apel București.

În acest context, Înalta Curte constată că art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. este norma aplicabilă în stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze acțiunea reclamanților, incidența acestui text de lege fiind atrasă de calitatea acestora de judecători ce-și desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului București, respectiv în cadrul Curții de Apel București, precum și de calitatea de pârâți a Tribunalului București și a Tribunalului Olt.

Art. 127 din C. proc. civ. este o normă specială de competență care se aplică atunci când reclamantul este o persoană care își desfășoară activitatea în justiție, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier și care impune, atunci când acțiunea este de competența instanței la care își desfășoară activitatea, să sesizeze una din instanțele judecătorești de același grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. și s-a constatat că sintagma "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum și sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale, încălcând principiul imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) și, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție.

Conform celor statuate de Curtea Constituțională, noțiunea de "instanță la care își desfășoară activitatea" prevăzută de textul legal enunțat trebuie interpretată în sens larg, cu privire la toate ciclurile procesuale ale judecății.

Astfel, în speță, calitatea reclamanților atrage aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., indiferent de instanța pe lângă care își desfășoară activitatea, în măsura în care aceasta aparține circumscripției curții de apel din a cărei rază teritorială face parte și instanța căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării în fond a cererii.

Scopul edictării art. 127 C. proc. civ. este acela de a asigura imparțialitatea instanței. Prin acest text legal sunt nominalizați, fără nicio distincție, subiecții pe care legiuitorul a înțeles să îi plaseze în sfera de aplicare a acestei norme juridice, făcând referire la judecători, procurori, asistenți judiciari sau grefieri, indiferent de tipul instanțelor la care aceștia funcționează, instanțe judecătorești ori parchete, instanțe/parchete civile ori militare.

Totodată, trebuie reținut că prin decizia Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată, în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În considerentele acestei decizii (paragraful 49), Curtea a reținut că, în urma constatării neconstituționalității sintagmelor menționate la paragraful 46, noua formulă a textului art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. se bucură în continuare de prezumția de constituționalitate, permitând, în mod rezonabil, calificarea noțiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât și instanța de judecată - lato sensu.

De asemenea, prin aceeași decizie Curtea Constituțională a mai reținut că noțiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. își găsește un sens constituțional numai în măsura în care aceasta vizează și instanța de judecată, astfel încât competența facultativă urmează a se aplica și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz (paragraful 51).

Mai mult decât atât, pornind de la statuările cu caracter obligatoriu cuprinse în decizia Curții Constituționale anterior evocată, Înalta Curte constată că una dintre instanțele de judecată aflate în conflict negativ de competență, respectiv Tribunalul Olt, are calitatea de pârât în cauză.

În aceste condiții, chiar dacă domiciliul reclamanților se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Olt, având în vedere că Tribunalul București și Tribunalul Olt sunt pârâți în cauză, iar reclamanții au ales Tribunalul Galați pentru soluționarea cererii lor, față de prevederile art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Galați.

În raport de prevederile legale menționate, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați, secția I civilă.