ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 763/2019

HOTĂRÂRE

03.04.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 763/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 03 aprilie 2019

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, mai mulți reclamanți, printre care și A., B., C., D., E., F. și G. au chemat în judecată pe pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu 23.05.2014 până la zi și la plata drepturilor bănești ce li se cuvin, reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflației și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; de asemenea au solicitat să fie obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să includă în buget și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României sumele necesare achitării drepturilor bănești solicitate, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 20.06.2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., formându-se dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 6441/12.09.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că reclamanții au domiciliul în județul Galați și sunt salariați ai Camerei de Conturi Galați.

Or, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a litigiilor de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente, în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Subliniind că aceste dispoziții sunt edictate în beneficiul reclamantului, în scopul de a-i asigura accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă, Tribunalul București a reținut că împrejurarea că pârâta este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nicio excepție, referindu-se doar la locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Tribunalul a înlăturat atât susținerile vizând coparticiparea procesuală, apreciind că fiecare dintre autorii cererii de chemare în judecată reclamă drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu angajatorul, cât și susținerile reclamanților referitoare la competența determinată de sediul sindicatului, notând că acțiunea nu a fost formulată de sindicat, ci de salariați în nume personal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă la data de 14.11.2018, instanță care, prin sentința civilă nr. 63/23.01.2019, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul", iar potrivit alin. (3), "dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 61/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În speță, acțiunea a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la domiciliul majorității reclamanților; Tribunalul București a procedat la disjungerea cauzei, în funcție de județele unde domiciliau unii dintre reclamanți, constituindu-se dosarul de față.

Conform art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Or, în speță, drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare.

Așa fiind, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii și, notând că o parte dintre reclamanți au domiciliul în municipiul București, a reținut că Tribunalul București este competent teritorial să soluționeze cauza, iar măsura disjungerii nu poate să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, pentru a se justifica declinarea acesteia.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar, au învestit Tribunalul București, ca instanță de la locul domiciliului unora dintre autorii cererii de chemare în judecată, cu un litigiu având ca obiect raporturile de muncă dintre aceștia și Curtea de Conturi a României.

Tribunalul București a disjuns cererile formulate de reclamanții al căror domiciliu nu i-ar fi atras competența teritorială, constituindu-se mai multe dosare, printre care și dosarul de față, în cadrul căruia, reținând că reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. își au domiciliul în județul Galați și sunt salariați ai Camerei de Conturi Galați, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216, "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispozițiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

În speță, domiciliul unora dintre reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea litigiului inițial se află în circumscripția Tribunalului București.

Înalta Curte constată că, raportat la natura și cauza drepturilor pretinse de reclamanți, sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, operând astfel prorogarea de competență, pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza instanței sesizate.

De aceea, disjungerea cererii, ulterior legalei sale învestiri, nu este de natură să înlăture prorogarea de competență și să atragă pierderea competenței instanței inițial învestite.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului București.