ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1708/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.), solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate:

a) Refuzul de a soluționa cererea sa pentru:

b) Constatarea nelegalității actelor administrative cu caracter/l individual: Decizia nr. 457/20.02.2007 și Decizia nr. 1495/10.05.2007, emise I de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în temeiul art. 4 | din Legea nr. 554/2004.

A solicitat obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului legitim al reclamantului de reexaminare a actelor administrative emise în baza actelor noi și emiterea unei noi note de constatare, din care să rezulte că nu a fost agent al poliției politice comuniste.

A solicitat admiterea excepției de nelegalitate a actelor administrative Decizia nr. 457/20.02.2007 și Decizia nr. 1495/10.05.2007, emise de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, și, pe cale de consecință, anularea acestora.

Prin Sentința civilă nr. 4844/24.06.2015, Tribunalul București - SCAF a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 17.07.2015.

Prin Sentința civilă nr. 291 din 3 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii în sensul constatării nulității celor două acte administrative atacate și obligării intimatului la emiterea unei adeverințe din care să rezulte că nu avut calitatea de lucrător sau colaborator al securității.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că sentința atacată este nelegală pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea formulată, recurentul susține că nu a contestat Decizia civilă nr. 9/17.12.2007 a Curții de Apel București, pentru a se putea reține că prin această sentință "s-a constatat cu putere de lucru judecat, legalitatea celor două decizii emise de intimată".

Instanța de fond nu a analizat motivul de nulitate al Deciziilor nr. 1457/20.02.2007 și nr. 1495/10.05.2007, aceste decizii având caracterul unor acte administrative.

Potrivit teoriei care guvernează actele administrative, acestea își încetează efectele în momentul scoaterii lor din vigoare care se poate face, fie prin revocare de organul emitent, fie de instanțele judecătorești, pe calea unei acțiuni în anulare.

În speța de față, cauzele care sunt de natură a conduce la anularea celor două acte sunt concomitente cu emiterea acestora, deciziile adoptate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fiind adoptate cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, organul care a pronunțat decizia nu îndeplinea exigențele de imparțialitate cerute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că prin Legea nr. 30/18.05.1994 a fost ratificată Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către România.

În conformitate cu prevederile art. 1l din Constituția României, Statul Român are obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță competentă și imparțială care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În speța de față au fost nesocotite prevederile convenționale, deoarece același organ, respectiv Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a adoptat atât Decizia nr. 1457/20.02.2007 prin care s-a stabilit că ar fi desfășurat activități de poliție politică, dar și Decizia nr. 1495/10.05.2007 prin care s-a soluționat contestația sa.

Instanța de fond a omis astfel să constate nulitatea celor două acte administrative, având în vedere că, între organul care a stabilit calitatea și cel care a soluționat contestația sa există identitate, situație în care, având în vedere și practica Curtea Europeană a Drepturilor Omului respectiv, cauza Procola contra Luxemburgului, a avut loc o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în cauza menționată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că în situația în care aceiași membrii ai unei autorități exercită succesiv și în privința acelorași decizii, ambele competențe cea de decizie și cea de examinare a legalității, are loc o confuzie a funcțiilor în gândirea membrilor componenți ai organului respectiv.

Alături de argumentul decurgând din exercitarea unor atribuțiuni de decizie și de control de către aceeași autoritate, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 51/2008, a arătat că și modul de numire al Colegiului Consiliului, respectiv compunerea acestuia dintr-un reprezentant al Președintelui României, al Primului ministru, ș.a. sunt de natură a pune în discuție încrederea pe care o jurisdicție trebuie să o inspire într-o societate democratică.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Sramek contra Austriei, în care a decis asupra încălcării art. 6 paragraful 1, ca urmare a componenței unei autorități regionale de tranzacții imobiliare arătat că, din moment ce într-o autoritate decizională se află o persoană care este subordonată ca funcție și sarcini față de una din părți, justițiabili pot să se îndoiască în mod legitim de independența acelei persoane.

Recurentul a susținut că, având în vedere că în cauză a avut loc o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încălcare invocată implicit în acțiune și, ținând seama și de faptul că în totalitate Legea nr. 187/1999 a fost declarată neconstituțională, tocmai pentru motivul că există o confuzie între funcția de anchetă, cea de judecată și cea de soluționarea căilor de atac împotriva propriilor decizii, prin limitarea dreptului la apărare al persoanelor verificate, se impunea admiterea acțiunii, în sensul anulării celor două Decizii nr. 1457/20.02.2007 și nr. 1495/10.05.2007, emise de intimată.

Alături de considerentele enunțate, instanța de fond a omis să constate că actele administrative supuse examinării sunt expres în contradicție cu situația de drept creată prin declararea ca neconstituțională a Legii nr. 187/1999 dar și cu abrogarea acestei legi prin art. 38 din O.U.G. nr. 24/2008 context în care, se impunea anularea celor două decizii, acestea devenind ilegale, iar sancțiunea ilegalității este nulitatea actului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și în raport de actele și lucrările dosarului dar și de prevederile legale incidente, constată că recursul nu este fondat, în considerarea celor în continuare arătate.

În speță, după cum rezultă din cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a solicitat constatarea nulității actelor administrative: Decizia nr. 457/20.02.2007 și Decizia nr. 1495/10.05.2007, emise de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și aprobarea notei de constatare din care să rezulte faptul că reclamantul nu a avut calitatea de informator al securității, nici de colaborator al acesteia, nici de asimilat colaboratorilor și nici nu a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, în scopul susținerii puterii totalitar comuniste.

Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, opinie împărtășită și de instanța de control judiciar.

Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei constatând că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii precum și o corectă apreciere a probatorului administrat în cauză.

Astfel, din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că prin petiția nr. 203/26.09.2014, reclamantul a solicitat autorității pârâte constatarea nulității/revocarea Deciziei nr. 1457/20.02.2007 menținută prin Decizia nr. 1495/10.05.2007. Deciziile menționate au fost emise în temeiul Legii nr. 187/1999 și au statuat în sensul calității reclamantului de agent al poliției politice comuniste, iar prin adresa nr. x/06.11.2014, pârâtul a răspuns petiției reclamantului, aducându-i la cunoștință acestuia că nu pot fi primite motivele de nulitate/revocare a celor două decizii.

Contrar celor susținute de recurentul-reclamant, instanța de control judiciar reține că nu se poate constata nulitatea Deciziilor nr. 1457/20.02.2007 și nr. 1495/10.05.2007, având în vedere că asupra lor s-a pronunțat deja o instanță de judecată, prin Decizia civilă nr. 9/17.12.2007 a Curții de Apel București, fiind respinsă contestația formulată de reclamant împotriva deciziilor menționate, constatându-se cu putere de lucru judecat legalitatea acestora.

Cu privire la refuzul pârâtei de a constata nulitatea/revocarea Deciziilor nr. 1457/20.02.2007 și nr. 1495/10.05.2007, Înalta Curte constată că pentru același raționament, atât timp cât prin Decizia civilă nr. 9/17.12.2007 a CAB, secția a III-a civilă (decizie irevocabilă) a fost respinsă contestația formulată de reclamant împotriva deciziilor menționate, autoritatea pârâtă nu are posibilitatea legală de a soluționa favorabil petiția reclamantului, întrucât prin aceasta s-ar contrazice cele statuate de o instanță judecătorească printr-o hotărâre irevocabilă.

Conform prevederilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 24/2008, actele și lucrările efectuate în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, altele decât cele supuse reexaminării potrivit prevederilor capitolului 6, până la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, rămân valabile.

Este adevărat că potrivit art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, numai dacă sunt descoperite documente și informații noi și neprocesate cu privire la calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia a unei persoane pentru care a fost emisă anterior prezentei ordonanțe de urgență o decizie de neapartenență sau de necolaborare cu Securitatea, dacă persoana face parte din categoriile persoanelor verificate din oficiu, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității inițiază și aplică, în mod corespunzător, procedura cuprinsă în prezenta ordonanță de urgență.

Înalta Curte constată, în acord cu soluția primei instanțe că prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 nu îi sunt aplicabile recurentului-reclamant, având în vedere că nu a fost emisă o decizie de neapartenență sau de necolaborare cu Securitatea.

Nu pot fi primite nici argumentele recurentului referitoare la neconstituționalitatea Legii nr. 187/1999, întrucât Decizia nr. 51/2008 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că Legea nr. 187/1999 este neconstituțională, nu produce efecte în privința situației juridice a recurentului, deciziile Curții Constituționale având putere numai pentru viitor.

Alegațiile recurentului referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt lipsite de relevanță, întrucât Decizia nr. 51/2008 produce efecte numai pentru viitor, astfel că nu poate produce efecte asupra deciziilor referitoare la recurentul-reclamant, acestea fiind emise în 2007.

În consecință, Înalta Curte constată că recursul este nefondat iar sentința este temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 291 din 3 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2019.

GGC - OB