ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2684/2015

Decizia nr. 2684/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, la data de 08 iunie 2012, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C., solicitând anularea hotărârii nr. 99 din 28 martie 2012 emisă de C.N.C.D. și, pe cale de consecință, să se constate că reclamanții au fost discriminați de către pârâtul C., precum și obligarea pârâților la plata de daune morale și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că se consideră discriminați prin acțiunea întreprinsă de pârâtul C., care la data de 26 iulie 2011 a afișat, în calitate de președinte al Asociației de proprietari, la loc vizibil, respectiv la avizierul scării blocului din str. x, sector 4, unde locuiesc, un anunț adresat expres familiei lor, făcut public prin modalitatea de aducere la cunoștință aleasă.

Prin acest anunț li se comunica faptul că participarea reclamanților A. și B. la adunările generale ale Asociației de proprietari se poate face „Fără să aibă drept la vot și opinie și fără să perturbe sau să deranjeze desfășurarea adunării”.

Prin aceasta afirmație, reclamanții consideră că pârâtul C. le îngrădește dreptul la opinie și instigă la discriminare, în condițiile în care Legea nr. 230/2007 nu condiționează în nici un mod participarea nemembrilor asociației la adunările generale sau exprimarea opiniei în cadrul acesteia, actul normativ restricționând exclusiv dreptul nemembrilor de a participa la un eventual vot și de a fi aleși în organele de conducere ale Asociației de proprietari, drept pe care nu l-au invocat vreodată.

Reclamanții au susținut nelegalitatea hotărârii C.N.C.D. nr. 99 din 28 martie 2012 deoarece în motivare se invocă în mod greșit un text de lege, fără a se face vreo referire la interzicerea discriminatorie a dreptului la opinie, drept constituțional, care nu este interzis de nici o dispoziție legală.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, insistând asupra faptului că fapta imputată nu poate constitui discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000. A mai arătat că reclamanții au restanțe foarte mari la întreținere și un comportament dificil, Asociația fiind nevoită să-i acționeze în judecată pentru recuperarea creanțelor.

Prin sentința nr. 5032 din 18 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 4123 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C., ca neîntemeiată și a obligat pe reclamanți la plata către pârâtul C. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele:

Prin hotărârea nr. 99 din 28 martie 2012 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a stabilit că aspectele sesizate de petenții A. și B. cu privire la partea reclamată C. nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, dispunându-se clasarea dosarului, cu motivarea că nu s-a evidențiat un tratament diferențiat în raport cu o altă situație comparabilă cu cea a petenților, adunarea generală de proprietari luând decizii conform legii în ceea ce privește pe membrii asociației de proprietari.

Pentru a stabili dacă reclamanții au fost supuși unei discriminări, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare care să fi avut drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la opinie, prima instanță a apreciat că este necesar să se facă distincția între drepturile și obligațiile proprietarilor membri ai asociației de proprietari și drepturile și obligațiile proprietarilor

nemembri ai asociației, referitoare la adunările generale ale asociației de proprietari și hotărârile adoptate de aceasta, având ca reper dispozițiile art. 9, art. 10, art. 23 alin. (2) și art. 26 din Legea nr. 230/2007, forma în vigoare la data de 26 iulie 2011.

Astfel, prima instanță a reținut că proprietarii, membri ai asociației de proprietari, au dreptul de vot în cadrul adunării generale și pot ataca în justiție o hotărâre adoptată de aceasta în situația în care apreciază că este nelegală, în timp ce proprietarii care nu sunt membri ai asociației de proprietari au dreptul de a primi acces la orice document al asociației, de a li se comunica orice hotărâre a asociației și de a ataca în justiție orice hotărâre adoptată, în situația în care apreciază că este nelegală.

În ceea ce privește dreptul la opinie în cadrul asociației de proprietari și posibilitatea exercitării acestuia de către proprietarii care nu sunt membri ai asociației, prima instanță a apreciat că trebuie avută în vedere rațiunea pentru care un astfel de drept poate fi exercitat, respectiv pentru a prezenta argumente pro sau contra în legătură cu agenda ce constituie ordinea de zi a respectivei adunări, iar în final de a determina un anumit rezultat al votului.

În condițiile în care proprietarul nemembru al asociației nu face parte din adunarea generală a asociației și nu are drept de vot, este rezonabil să se stabilească faptul că nu își poate expune opinia cu privire la o problematică anume în cadrul adunării generale, fără însă ca această împrejurare să reprezinte o încălcare a dreptului la opinie pe care acesta îl are și pe care îl poate exercita atât prin expunerea sa în afara cadrului reglementat al adunării generale, cât și prin atacarea lui în fața instanțelor de judecată în situația în care apreciază că este nelegal.

Așadar, în opinia instanței, trebuie făcută distincția clară între dreptul la opinie exercitat în cadrul adunării generale, care este garantat oricărui proprietar membru și dreptul la opinie exercitat în afara adunării generale a asociației, care poate fi exercitat de orice proprietar, fie membru, fie nemembru al asociației.

Prima instanță a făcut trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, situație care nu se regăsește în cauza de față.

Reclamanții, în calitate de proprietari nemembri ai asociației de proprietari, nu au fost discriminați prin anunțul afișat la data de 26 iulie 2011 de pârâtul C., exercitarea dreptului la opinie al acestora nefiind exclus sau înlăturat, dimpotrivă, reclamanților li s-a oferit posibilitatea să-și exprime opiniile în cadrul adunării generale a asociației din data de 31 iulie 2011, așa cum au precizat în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 diferența de tratament trebuie să fie determinată de existența unui criteriu interzis de lege, însă în cauza de față reclamanții nu au invocat niciun astfel de criteriu.

În acest context, prima instanță a subliniat că o eventuală diferențiere de tratament în exercitarea dreptului la opinie în cadrul adunării generale a asociației de proprietari, care să îmbrace forma discriminării, ar fi putut fi constatată în situația în care se dovedea că au existat și alți proprietari nemembri ai asociației de proprietari cărora nu li s-ar fi adresat anunțul menționat, ipoteză care însă nu se regăsește în cauza de față.

Totodată, ca „parte căzută în pretenții” în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reclamanții au fost obligați să suporte cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat plătit de către pârâtul C., redus la suma de 5.000 RON, conform alin. (3) al aceluiași articol, în funcție de amplitudinea și complexitatea activității depuse de reprezentantul părții.

Împotriva sentinței curții de apel au declarat recurs reclamanții A. și B. invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., precum și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenții și-au structurat criticile formulate după cum urmează:

- instanța de fond le-a respins în mod nejustificat cererea de atașare a întregului dosar instrumentat de C.N.C.D., inclusiv transcrierea înregistrărilor oficiale efectuate în timpul cercetării, în baza cărora s-a emis hotărârea atacată, nr. 99 din 28 martie 2012, prin aceasta încălcându-se dreptul la un proces echitabil;

- în cadrul dezbaterilor nu s-a pus în discuția părților capătul de cerere privind solicitarea pârâților de a fi obligați la plata cheltuielilor de judecată; instanța nu a motivat cum a stabilit în sarcina lor, cu acest titlu, suma de 5.000 RON; nu a fost avută în vedere jurisprudența C.E.D.O. în materie;

- au fost greșit interpretate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 230/2007;

- limitarea dreptului lor la opinie s-a făcut abuziv și arbitrar, neexistând nicio prevedere legală care să interzică unui proprietar nemembru al asociației să-și exprime opinia în cadrul adunării generale;

- motivarea sentinței face abstracție de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 230/2007; între proprietarii membri și cei nemembri ai asociației există o situație analogă și comparabilă; menționarea lor în anunțul incriminat determină existența unei duble discriminări;

- considerentul referitor la ședința din 31 iulie 2011 este nerelevant, pentru că în acea ședință li s-a permis exprimarea opiniilor în urma intervenției reprezentantului primăriei de sector.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 19 februarie 2015, intimatul C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea căii de atac.

Intimatul a reiterat considerentele esențiale ale sentinței atacate, subliniind legalitatea acesteia, cât și a hotărârii C.N.C.D. vizate.

De asemenea, intimatul a punctat raporturile conflictuale pe care le are cu recurenții, persoane chemate în judecată de către Asociație pentru restanțele foarte mari la întreținere, precum și faptul că pentru aceleași împrejurări a fost sesizat parchetul care, în Dosarul nr. x/P/2011 a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigare la discriminare.

Intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare.

La termenul de judecată din 06 martie 2015, la solicitarea recurenților, în temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte a dispus atașarea dosarului administrativ.

Documentația care a stat la baza emiterii hotărârii C.N.C.D. nr. 99 din 28 martie 2012 a fost depusă la data de 02 iunie 2015.

De asemenea, în cadrul probei cu înscrisuri, admisibilă conform art. 305 C. proc. civ., recurenții au atașat o adeverință eliberată de actualul președinte al asociației, precum și listele cu semnături aferente acordului de asociere de la 01 iunie 2000 avute în vedere la pronunțarea încheierii de acordare a personalității juridice din 05 iulie 2000, a Judecătoriei sectorului 4 București.

La rândul său, intimatul C. a depus concluzii scrise la termenul de dezbateri asupra recursului, insistând că recurenții nu au fost discriminați și că nu au participat la derularea investigațiilor făcute de C.N.C.D.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurenților, cât și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia.

Recurenții-reclamanți A. și B. au supus controlului de legalitate de calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, hotărârea nr. 99 din 28 martie 2012 prin care C.N.C.D. a clasat Dosarul nr. x/2011 (pct. 2), constatând că în privința faptelor semnalate de petenți nu se întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (pct. 1).

Curtea de apel a apreciat că actul administrativ jurisdicțional atacat este legal pentru că, în esență, diferența de tratament este justificată obiectiv prin faptul că recurenții nu sunt membri ai Asociației de proprietari.

Această soluție va fi menținută, iar considerentele fondului vor fi completate cu argumentele ce succed.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare

HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

În accepțiunea recurenților, anunțul/înștiințarea afișat/ă la avizierul asociației prin care li se aducea la cunoștință că „pot participa la ședințele adunării generale a proprietarilor membri ai Asociației de proprietari ca observator, pentru a se informa, fără să aibă dreptul la vot și opinie și fără să perturbe sau să deranjeze desfășurarea adunării generale” i-ar fi discriminat prin aceea că le-a încălcat dreptul la opinie.

Înalta Curte constată, la fel ca judecătorul fondului și ca intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se reține fapta de discriminare, întrucât deosebirea ori diferența semnalată prin raportare la membrii asociației a fost determinată tocmai de diferența de statut asumată benevol de către recurenți, care nu sunt membri ai asociației de proprietari.

Criticile pe care aceștia le aduc modului în care a examinat instanța de fond prevederile cuprinse în art. 9 și 39 din Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari sunt lipsite de finalitate, câtă vreme în cauză nu s-a pus problema împiedicării lor de a-și exercita prerogativele dreptului de proprietate.

Mai mult, din hotărârile judecătorești atașate la dosar rezultă că recurenții urmăresc îndeaproape activitatea asociației din care nu fac parte dar, în virtutea calității lor de coproprietari ai apartamentului, supun controlului instanței actele acesteia care i-ar putea vătăma (e.g. sentințele Judecătoriei sectorului 4 nr. 4126/2010 și nr. 4900/2011).

Distinct de argumentul prezentat, Înalta Curte consideră important și faptul că anunțul „incriminat” reproduce integral și cu acuratețe un fragment din lucrarea „Asociații de proprietari - 100 răspunsuri” - autor Radu Opaina neputându-i-se reproșa intimatului-pârât C. conținutul acestuia.

În privința motivului referitor la refuzul curții de apel de a obliga C.N.C.D. să atașeze documentația care a stat la baza emiterii hotărârii atacate, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și în contextul acestei cauze s-ar fi impus soluționarea favorabilă a cererii reclamanților formulate la termenul din 19 decembrie 2013.

Însă, această împrejurare nu i-a vătămat pe recurenți întrucât instanța de recurs a dispus atașarea întregului dosar existent la C.N.C.D., iar analiza acestuia a confirmat justețea soluției primei instanțe asupra fondului cauzei.

Cât privește cheltuielile de judecată, Înalta Curte observă că pârâtul C. le-a cerut atât prin întâmpinare , cât și prin concluziile formulate la termenul de dezbateri iar recurenții, ca „parte căzută în pretenții” conform art. 274 C. proc. civ. au fost corect obligați să le suporte. Cuantumul cheltuielilor a fost însă ajustat de judecătorul fondului în raport de criteriile legale cuprinse în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind reduse semnificativ (de la 9.300 RON la 5.000 RON), o nouă diminuare în calea de atac nefiind justificată.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul de față ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariul de avocat, către intimatul-pârât C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. și B. împotriva sentinței nr. 4123 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurenții-reclamanți la plata sumei de 6.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2015.