ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 429/2016

Decizia nr. 429/2016 Asupra contestației în anulare, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată inițial sub nr. 12428/212/2007 pe rolul Judecătoriei Constanța, secția civilă, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL, SC C. SRL și Serviciul Public de Impozite, Taxe și Alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță din 24 august 2006 încheiat între pârâți, precum și obligarea acestora la plata de daune pe zi de întârziere, de la pronunțarea sentinței până la încetarea executării contractului.

În motivare, s-a arătat ca prin contractul de cesiune a cărui nulitate solicită a fi constatată, pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe și Alte Venituri ale Bugetului Local Constanța a transmis pârâtelor SC B. SRL și SC C. SRL creanța în sumă de 105.728,50 RON, deținută împotriva debitoarei-reclamante SC A. SA, înscrisă în dosarul de executare silită nr. x/2006 al Serviciului Public de Impozite, Taxe și Alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, reprezentând taxa datorată pentru folosința unui teren, conform notei de constatare din 20 iulie 2006 și titlului executoriu din 18 august 2006. La termenul de judecată din 15 octombrie 2007, SC D. SRL a formulat cerere de intervenție în interes propriu, care a fost încuviințată în principiu prin încheierea din 8 septembrie 2008 și care ulterior, prin încheierea din 9 martie 2009, a fost anulată ca netimbrată.

Prin sentința civilă nr. 10273 din 15 iunie 2009, Judecătoria Constanța, secția civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes în promovarea acțiunii și lipsei calității procesuale active, invocate de pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL, a respins ca neîntemeiată acțiunea introductivă și a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 1.000 RON în favoarea pârâtei SC B. SRL și a sumei de 500 RON către pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe și Alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 5/COM din 24 februarie 2010, Tribunalul Constanța, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis apelurile formulate de reclamanta SC A. SA și de intervenienta în interes propriu SC D. SRL prin administrator judiciar E. S.P.R.L.

împotriva sentinței civile nr. 10273 din 15 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria Constanța, secția civilă, pe care a anulat-o și a reținut cauza spre competentă soluționare. Pentru a decide în acest sens, tribunalul a reținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a altei instanțe, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., potrivit cărora „procesele și cererile în materie comercială al căror obiect depășește 1 miliard de RON" sunt de competența în primă instanță a tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 5069 din 12 septembrie 2011, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a respins excepțiile lipsei de interes în promovarea acțiunii și lipsei calității procesuale active, invocate de pârâtele SC C. SRL și SC B. SRL, a anulat ca netimbrată cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta SC D. SRL și a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de aceeași intervenienta. A respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar F. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, SC C. SRL și Serviciul Public de Impozite, Taxe și Alte Venituri ale Bugetului Local Constanța și a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 10.000 RON către pârâta SC C. SRL și a sumei de 1.000 RON către pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe și Alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel asupra fondului cauzei, prima instanță a reținut că la 6 august 2007, data introducerii cererii de chemare în judecată, în materie fiscală nu era reglementată cesiunea creanțelor fiscale aflate în administrarea organului fiscal, că dispozițiile art. 30 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. reglementau posibilitatea cesionării creanțelor asupra statului și că nici un text de lege nu interzicea cesiunea creanțelor statului asupra contribuabililor, argumente în considerarea cărora a apreciat ca fiind incidente în speță dispozițiile de drept comun privind cesiunea de creanță, respectiv art. 1391 - art. 1398 C. civ.

de la 1864. Cu privire la primul motiv de nulitate invocat de reclamantă, tribunalul a reținut că se sancționează cu nulitatea actul juridic civil încheiat cu nesocotirea regulilor privind capacitatea civilă în cazurile de nerespectare a incapacităților speciale impuse pentru ocrotirea unui interes public sau de nerespectare a principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice. În ceea ce privește susținerile reclamantei, în sensul că persoanele semnatare ale contractului de cesiune din partea organului fiscal, având calitatea de funcționari publici, nu puteau efectua acte de dispoziție cu privire la creanțele fiscal-bugetare, ci doar de administrare a acestora, s-a reținut că cele trei persoane care au semnat actul, respectiv directorul executiv, directorul economic și consilierul juridic erau abilitate să reprezinte instituția și să încheie cesiunea în numele și pentru aceasta.

În ceea ce privește cea de a doua cauză de nulitate absolută, prima instanță a reținut că obiectul contractului de cesiune, respectiv creanța bugetară constând în taxa datorată de reclamanta-contribuabil pentru folosința unui teren și penalitățile de întârziere aferente, poartă asupra unui imobil care nu era scos din circuitul civil și că nu era supus unor condiții speciale, astfel că a apreciat ca fiind întrunite condițiile de valabilitate a obiectului actului juridic dedus judecății. Cu privire la caracterul fals, ilicit și imoral al cauzei contractului de cesiune, s-a reținut că prin art. 967 C. civ., legiuitorul a instituit două prezumții juris tantum, una cu privire la existența și cealaltă cu privire la valabilitatea cauzei actului juridic.

Totodată, în considerarea prevederilor art. 1169 din același cod, care statuează că sarcina probei incumbă reclamantului, având în vedere că, în speță, reclamanta nu a răsturnat cele două prezumții legale, precum și că actul a fost încheiat prin liberul acord de voință al părților, cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, prima instanță a conchis că încheierea contractului de cesiune de creanță din 24 august 2006 s-a făcut cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate, motiv pentru care a respins acțiunea ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 8 din 30 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar F. S.P.R.L., împotriva sentinței civile nr. 5069 din 12 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a constat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță din 24 august 2006, a respins cererea de obligare la plata daunelor și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. Pentru a decide astfel, curtea de apel, constatând că la data promovării cererii introductive – 06 august 2007, era în vigoare de la 31 iulie 2007 C. proc.

fisc., publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 513/31.07.2007, a apreciat că în mod greșit prima instanță a analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă la data introducerii acțiunii, reținând că în materie fiscală nu era reglementată cesiunea creanțelor fiscale aflate în administrarea organului fiscal. În acest sens, a reținut că art. 24 C. proc. fisc. din 2007 reglementa ca modalități de stingere a creanțelor fiscale exclusiv: încasarea, compensarea, executarea silită, scutirea, anularea, prescripția și alte modalități prevăzute de lege, iar art. 30 din același Cod prevedea posibilitatea cesionării creanțelor fiscale ale contribuabililor numai după stabilirea lor potrivit legii, devenind opozabile organului fiscal numai de la data notificării.

Astfel, a conchis că legea fiscală, la data încheierii contractului dedus judecății, nu reglementa cesiunea creanțelor fiscale de către organele fiscale către societăți comerciale cu răspundere limitată. Din această perspectivă, evocând caracterul special al creanțelor fiscale, curtea a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că cesiunea acestora poate fi supusă normelor dreptului comun, sens în care a invocat prevederile art. 2 alin. (2) C. proc. fisc., potrivit cărora administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se îndeplinește potrivit dispozițiilor C. proc. fisc., ale C. fisc., precum și ale altor reglementări date în aplicarea acestora.

De asemenea, a mai reținut că cesionarele SC C. SRL și SC B. SRL, fiind constituite în baza dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, nu au și nu pot avea ca obiect de activitate cesionarea creanțelor fiscale. Totodată, curtea a apreciat creanța ce constituie obiectul contractului de cesiune dedus judecății ca nefiind certă, lichidă, exigibilă, întrucât între reclamanta debitor cedat SC A. SA și pârâtul cedent al creanței, Serviciul Public de Impozite, Taxe și Alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, începând din anul 2001, s-au derulat mai multe litigii cu privire la modul de stabilire al datoriilor față de bugetul local, decurgând din impozitarea nelegală a unor terenuri excedentare ce nu se mai aflau în folosința acesteia.

Astfel, instanța de apel, conchizând că cedentul Serviciul Public de Impozite, Taxe și Alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, în calitate de administrator al creanțelor bugetare, nu avea drept de dispoziție asupra creanței, nefiind proprietarul acesteia, că activitatea acestui pârât se circumscrie raporturilor de drept fiscal (nu civil sau comercial), iar creanțele bugetare sunt supuse exclusiv normelor C. fisc. și nu dispozițiilor legii civile sau comerciale, precum și că suma cesionată nu reprezintă o creanță certă, lichidă, exigibilă, în baza art. 296 C. proc. civ. a admis apelul și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității absolute a contractului de cesiune de creanță.

Referitor la petitul constând în obligarea pârâților la plata de penalități de întârziere până la încetarea executării contractului a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, instanța de apel a apreciat că este nefondat, nefiind susținut de vreo înțelegere a părților sau de prevederile vreunor dispoziții legale invocate și aplicabile în cauză. Urmare a admiterii acțiunii, curtea a respins cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată și a menținut restul dispozițiilor privind soluționarea excepțiilor și a cererilor de intervenție și de chemare în garanție.

Împotriva deciziei civile nr. 8 din 30 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții SC C. SRL și Serviciul Public de Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța iar prin decizia nr. 1982 din 6 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a Il-a civilă, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În argumentarea soluției pronunțate, Înalta Curte a reținut că recurenta-pârâtă SC C. SRL a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar recurentul-pârât Serviciul Public de Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța a indicat doar motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Dând eficiență dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că susținerile recurentului-pârât referitoare la analiza instanței de apel asupra caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, tară ca aspectul să fi fost pus în discuția părților, se circumscriu cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 5, cu raportare la dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., la principiul contradictorialității și la principiul respectării dreptului la apărare.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC C. SRL, Înalta Curte a reținut că este nefondată critica formulată de această recurentă, în sensul neînsușirii în termen a apelului de către F. S.P.R.L., în calitate de administrator judiciar al apelantei-reclamante SC A. SA, având în vedere că din verificarea actelor dosarului de apel s-a constatat că la dosar se regăsesc notele scrise depuse la 20 ianuarie 2012 de administratorul judiciar al apelantei-reclamante, în cuprinsul cărora a specificat în mod neechivoc că își însușește apelul declarat de partea a cărei reprezentare în justiție o asigura. Înalta Curte a apreciat ca fiind fondată critica dezvoltată de recurenta-pârâtă SC C. SRL prin administrator judiciar F. S.P.R.L., vizând în esență insuficiența și motivării și existența considerentelor străine de natura pricinii.

În speță, Înalta Curte a constatat că decizia curții de apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât, deși învestită cu soluționarea unei căi de atac devolutive, nu a evaluat corect situația de fapt, astfel încât, prin coroborarea acesteia cu probele administrate în cauză și cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, hotărârea să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar. S-a mai reținut că hotărârea recurată a fost motivată prin preluarea exclusiv a susținerilor apelantei-reclamante, considerentele deciziei atacate relevând lipsa analizei proprii a instanței de control judiciar asupra criticilor formulate de apelanta-reclamantă, pe care aceasta și le-a însușit în lipsa oricărei cenzuri.

Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că instanța de apel, plecând de la natura juridică a creanței deduse judecății și de la dispozițiile legale invocate - art. 2 alin. (1), art. 24 și art. 30 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., a avut în vedere că în contractul de cesiune de creanță erau părți și doi comercianți, dar a afirmat că în regimul de reglementare al C. proc. fisc. cesiunea creanțelor fiscale nu era posibilă către societățile cu răspundere limitată, fără a indica textul de lege care conține o astfel de interdicție și fără a lua în analiză, în acest context, din punctul de vedere al legislației comerciale, și eventuala incidență a dispozițiilor C. com., aplicabil raportului juridic potrivit principiului tempus regit actum, cu precădere a dispozițiilor art. 4 și ale art. 56 C. com.

În esență, s-a constatat că decizia este lacunară sub aspectul stabilirii cadrului de reglementare a mecanismului cesiunii de creanță în cazul creanțelor fiscale, curtea de apel acordând pe de o parte prevalentă dispozițiilor C. proc. fisc., deși legea comercială este și ea o lege specială și instituie o prezumție de comercialitate în raporturile dintre comercianți și necomercianți, iar pe de altă parte neindicând, chiar în contextul legislației fiscale căreia îi acordă preferință, norma legală care interzice cesiunea creanței fiscale către comercianți.

În egală măsură, s-a constatat că instanța de control judiciar nu a analizat pretinsa interdicție a cesiunii creanței fiscale și prin prisma efectelor produse de acest act juridic, respectiv nu a verificat în ce măsură încasarea prețului cesiunii și virarea acestuia la bugetul local puteau fi circumscrise vreuneia din modalitățile de stingere a creanțelor fiscale, deși instanța însăși a evocat prevederile art. 24 din O.G. nr. 92/2003, iar cedentul s-a apărat în acest sens. Cu referire la susținerile recurentului-pârât privind fundamentarea deciziei atacate pe lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, în condițiile în care acest aspect și probele depuse în susținere - o serie de hotărâri judecătorești - nu au fost puse în discuția părților, Înalta Curte a reținut incidența art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., apreciind critica a fi nefondată câtă vreme aceasta s-a regăsit chiar în cuprinsul motivelor de apel, de care părțile adverse au avut cunoștință. S-a apreciat că singura vătămare produsă recurenților-pârâți, în cazul acestui motiv de apel, este legată de faptul că instanța de prim control judiciar a găsit întemeiat acest motiv, pe care l-a tratat amplu fără a pune în discuția contradictorie a părților, față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., dreptul apelantei-reclamante de a deduce judecății direct în calea de atac a apelului un nou motiv de nulitate a contractului de cesiune de creanță, care nu a fost invocat în fața primei instanțe. În considerarea celor anterior expuse, s-a apreciat ca fiind fondată critica recurentului-pârât asupra aspectului evocat, singurul remediu pentru a înlătura vătămarea produsă fiind anularea hotărârii pronunțate în aceste circumstanțe, în conformitate cu dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Pentru considerentele expuse, s-au constatat a fi fondate motivele de recurs subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., motivarea instanței de apel echivalând unei necercetări corespunzătoare a fondului și nepermițând exercitarea controlului judiciar. Împotriva deciziei nr. 1982 din 6 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a formulat contestație în anulare contestatoarea SC C. SRL Constanța, invocând dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. În argumentarea motivelor invocate, contestatoarea a susținut că în cadrul ultimei ședințe de judecată, instanța de recurs a admis completarea probatoriului cu înscrisuri noi prezentate de intimatul Serviciul Public de Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța și deși reprezentantul său nu a fost prezent, instanța a soluționat cauza la același termen de judecată ținând seama de înscrisurile respective.

A mai susținut contestatoarea că în respectul principiului contradictorialitătii și al dreptului la apărare al părților, instanța trebuia să dispună comunicarea către părțile lipsă a înscrisurilor noi și să acorde un nou termen de judecată sau, să amâne pronunțarea pentru a da părților posibilitatea depunerii de concluzii scrise, procedând altminteri, instanța a împiedicat exercițiul drepturilor sale procesuale, respectiv a fost pusă în imposibilitatea formulării unor concluzii pertinente în raport cu probatoriul administrat în lipsa sa. În atare situație, apreciază contestatoarea că față de admiterea înscrisurilor noi la același termen la care s-a pronunțat hotărârea, nu se mai poate aprecia că procedura de citare pentru termenul respectiv ar fi fost legal îndeplinită, situație ce se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. De asemenea, a susținut contestatoarea că instanța a fost în eroare cu privire la momentul procesual, comițând o „greșeală materială în sens procesual", considerând în mod eronat dezbaterile ca fiind încheiate, deși înscrisurile noi admise în probatoriu la chiar acel termen nu au fost aduse la cunoștința părților, situație ce se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. În continuare, a susținut contestatoarea că a formulat cerere de renunțare la recurs și deși poziția sa procesuală era cunoscută la momentul dezbaterilor, instanța a admis recursul, situație pe care o apreciază ca fiind o „greșeală materială în sens procesual", potrivit art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc.

civ. Pentru motivele anterior arătate, contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei contestate și fixarea unui termen pentru rejudecarea în recurs a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. x/118/2010**. Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele ce urmează: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o noua judecată. Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legale.

În acest sens, este de observat că în realitate, contestatoarea nu invocă neîndeplinirea procedurii de citare în conformitate cu dispozițiile legale, ci faptul că instanța de recurs nu a amânat soluționarea cauzei pentru comunicarea unor înscrisuri, în condițiile în care reprezentantul său a lipsit la termenul de judecată. Așadar, pentru a exista motiv de contestație în anulare este necesar ca procedura de chemare pentru termenul când a avut loc judecata pricinii să nu fi fost legal îndeplinită față de partea care formulează această cale extraordinară de atac. Dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., sunt de strictă interpretare și nu pot fi aplicate în alte ipoteze decât cele prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestației în anulare speciale în cazul a două situații, respectiv: "când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale" și "când instanța respingând recursul s-au admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare". Primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare, are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință pronunțarea unor soluții greșite. Textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Numai o greșeală materială esențială care a determinat o soluție eronată poate fi invocată pe calea contestației în anulare, iar aceasta se apreciază în raport cu situația existentă la dosar la data hotărârii ce se atacă. Instituind acest motiv de contestație în anulare, legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural, pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. În speță, contestatoarea a invocat în sprijinul motivelor enunțate, nelegala sa citare la termenul când s-a soluționat recursul întrucât nu i-au fost comunicate înscrisurile depuse de intimatul Serviciul Public de Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța la acel termen și neluarea în considerare a declarației sale de renunțare la recurs.

În lumina dispozițiilor anterior evocate, susținerile contestatoarei vizând nelegala sa citare pentru termenul la care s-a soluționat recursul, din perspectiva necomunicării înscrisurilor depuse de partea potrivnică, nu se verifică în speță, având în vedere că procedura de citare a fost îndeplinită cu respectarea dispozițiilor cuprinse în Titlul II, Capitolul II - Citațiile și comunicare actelor de procedură iar aspectul legat de necomunicarea înscrisurilor nu poate fi asimilat unui viciu de procedură. În ceea ce privește critica referitoare la eroarea materială a închiderii dezbaterilor deși nu i-au fost comunicate înscrisurile, nu se poate aprecia că soluția instanței de recurs este consecința unei erori materiale, potrivit art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., textul legal invocat fiind de strictă interpretare și referindu-se la acele erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. În ceea ce privește cererea prin care contestatoarea susține că ar fi renunțat la calea de atac a recursului, se constată că la data de 6 octombrie 2015, contestatoarea a transmis prin e-mail, un memoriu conținând solicitarea de judecare a cauzei în lipsă și de retragere a propriului recurs, înscrisuri comunicate însă după terminarea ședinței de judecată și a deliberărilor, potrivit mențiunii aflate la dosarul de recurs, astfel încât, din această perspectivă, nu poate fi reținută în sarcina instanței o eventuală eroare materială conform art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ. Totodată, se reține că nemulțumirea contestatoarei cu privire la soluția pronunțată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanței de recurs nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestației în anulare, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă erori materiale în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Pentru considerentele anterior expuse, nefiind îndeplinite cerințele art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC C. SRL Constanța împotriva deciziei nr. 1982 din 6 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a Il-a civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenții, obligă contestatoarea să-i achite intimatului Serviciul Public de Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța suma de 992 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisurilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC C. SRL Constanța împotriva deciziei nr. 1982 din 6 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a Il-a civilă. Obligă contestatoarea să-i achite intimatului Serviciul Public de Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța suma de 992 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2016.