ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1029/2015

Decizia nr. 1029/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară:

- obligarea pârâtei la emiterea unei norme interne privind aplicarea unitară a prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 republicată (fost art. 49), prin interpretarea dispozițiilor art. 77

1

alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în sensul încetării practicii de refuz a înscrierii în Cartea funciară a unui imobil dobândit prin vânzare la licitație publică, în cadrul procedurii executării silite, atât timp cât nu se face dovada achitării impozitului pe transferul dreptului de proprietate.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 2206 din 1 iulie 2013, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

Împotriva Sentinței nr. 2206 din 1 iulie 2013 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecare instanței de fond.

În susținerea recursului invocă un singur motiv de nelegalitate, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greșita aplicare a legii.

În esență, recurentul a formulat următoarele critici cu privire la hotărârea atacată:

- în mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză nu există un refuz nejustificat al pârâtei de soluționare a cererii, având în vedere că aceasta ar fi trebuit să aibă competență funcțională recunoscută de lege în acest sens, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

În realitate, arată recurenta că, potrivit dispozițiilor art. 4 lit. a) și c) din Legea nr. 7/1996 republicată, ANCPI are atribuții de coordonare și control a executării lucrărilor de cadastru și asigură înscrierea imobilelor în registrul de publicitate imobiliară la nivelul întregii țări, precum și de elaborare de regulamente și norme în domeniul cadastrului, geodeziei, cartografiei și publicității imobiliare, prin urmare, are competența să emită norme interne în acest sens.

- în mod greșit instanța de fond a reținut că prin felul în care este structurată cererea de chemare în judecată, aceasta excede prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Arată recurentul că interesul legitim ce justifică demersul său judiciar, constă în imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate în condițiile în care registratorii de carte funciară refuză să procedeze la înscrierea dreptului său de proprietate, deși culpa pentru neplata impozitului aferent transferului de proprietate nu-i aparține, această obligație fiind stabilită în sarcina persoanei din patrimoniul căreia iese imobilul vândut.

Prin întâmpinarea formulată, intimata Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că interpretarea legii printr-o normă internă, așa cum își dorește recurentul-reclamat este de competența autorității care a adoptat norma.

De asemenea, subliniază intimata că obiectul acțiunii judiciare, întemeiate pe dispozițiile art. 8 poate subzista doar atunci când există o persoană vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, ceea ce nu este cazul în speță.

4.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza Încheierii de ședință din 23 ianuarie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) Noul C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportat la obiectul cauzei a fost identificată jurisprudența recentă a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în M. Of. al României nr. 47/20 ianuarie 2015, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 77

1

alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003, stabilindu-se că dispozițiile legale atacate sunt neconstituționale în măsura în care legea, îl obliga pe cumpărătorul adjudecatar să facă dovada plății impozitului datorat de înstrăinătorul debitor pentru a-și putea înscrie în cartea funciară dreptul său de proprietate.

În aceste condiții, având în vedere că prin raportul întocmit s-a apreciat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, în cauză soluționarea recursului se va face în condițiile art. 493 alin. (6) din Noul C. proc. civ.

4.2. Cu privire la fondul recursului

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., reținând în acest sens, în dezacord cu recurenta, că în mod corect judecătorul fondului a constatat că cererea de chemare în judecată excede controlului prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În esență, nemulțumirea reclamantului-recurent este legată de modalitatea în care autoritatea pârâtă interpretează dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 republicată, raportat la art. 77

1

alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în sensul refuzului de înscriere în Cartea Funciară a unui imobil dobândit prin vânzare la licitație publică, în cadrul procedurii de executare silită, atâta timp cât nu se face dovada achitării impozitului pe transferul dreptului de proprietate. În aceste condiții recurentul solicită obligarea pârâtei ANCPI la emiterea unei norme interne privind aplicarea unitară a prevederilor mai sus menționate, care să conducă la încetarea practicii de refuzare a înscrierii în Cartea funciară a unor astfel de imobile.

Ulterior învestirii instanței cu prezenta cerere de chemare în judecată, precum și pronunțării sentinței atacate în prezenta cauză, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 662/2014 publicată în M.Of. al României nr. 44/20 ianuarie 2015, a constatat că dispozițiile art. 77

1

alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 sunt constituționale în măsura în care legea nu îl obliga pe cumpărătorul adjudecatar să facă dovada plății impozitului datorat de înstrăinătorul debitor pentru a-și putea înscrie în cartea funciară dreptul său de proprietate.

Deși, de natură a rezolva nemulțumirea reclamantului cu privire la refuzul înscrierii în Cartea funciară a unui imobil dobândit prin vânzare la licitație publică, în cadrul procedurii de executare silită, atâta timp cât nu se face dovada achitării impozitului pe transferul de proprietate, pronunțarea deciziei Curții Constituționale nu poate conduce la modificarea soluției instanței de fond, care a concluzionat că în cauză nu există un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului în accepțiunea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. i) și r) din Legea nr. 554/2004, republicată.

Așa cum judicios a reținut judecătorul fondului, pentru a aprecia ca nejustificat refuzul administrativ al autorității pârâte cu privire la soluționarea cererii reclamantului, este necesar ca soluționarea acestei cereri să intre în competența funcțională a autorității respective privită ca ansamblul atribuțiilor conferite de lege în virtutea cărora pot acționa pentru organizarea executării și executarea în concret a legii.

Pornind de la reglementarea activității desfășurate de registratorul de carte funciară realizată prin dispozițiile Legii nr. 7/1996, rezultă că acesta realizează interpretarea dispozițiilor legale - art. 77

1

alin. (6) din Legea nr. 573/2003, în mod independent raportat la fiecare cerere de înscriere în cartea funciară cu care este învestit.

De altfel, interpretarea respectivă este cuprinsă în încheierea pe care registratorul de carte funciară o pronunță în temeiul dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, încheiere ce poate fi supusă ulterior controlului judecătoresc în fața unei instanțe civile, care poate cenzura inclusiv modalitatea de interpretare a prevederilor art. 77

1

alin. (6) din Legea nr. 573/2003.

Concluzionând în sensul că în cauză nu suntem în prezența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului, întrucât pârâta nu are autoritatea de a emite norme interne de interpretare a dispozițiilor Codului fiscal, această interpretare fiind cuprinsă în încheierea pronunțată de către registratorul de carte funciară și care poate fi supusă controlului judecătoresc la judecătoria în a cărei rază de competență teritorială se află imobilul, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 Noul C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 2206 din 1 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2015.

Procesat de GGC - LM