ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 869/2016

Decizia nr. 869/2016

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 mai 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2812, reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, în contradictoriu cu Statui Român, prin B., obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de despăgubiri.

În motivare, reclamantul a arătat în esență că, la data 16 noiembrie 2009, a înregistrat plângere penală pentru infracțiuni comise de A. și C. la Circa 19 de poliție, sector 5 București, iar organele sesizate, ofițerul în cauză, cât și procurorii, în loc să pedepsească și să trimită în judecată persoanele vinovate, ce i-au furat și distrus bunurile, i-au ocrotit.

De asemenea, a arătat că mai multe dosare penale și civile au fost soluționate in mod abuziv, în lipsa sa, pe baza unor mărturii mincinoase.

La data de 06 decembrie 2012, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare, arătând că a formulat acțiune în despăgubiri împotriva Statului Român, prin B., considerând că prin defectuoasa și neiegala soluționare a cauzelor i s-au produs pagube, atât morale, cât și materiale, pe care ie-a evaluat la suma de 200.000 euro.

Prin sentința nr. 473 din 5 martie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea precizată, ca neîntemeiată.

În sinteză, instanța a reținut ca reclamantul susține săvârșirea unor erori judiciare în procese penaie șl civile în care a fost parte, fără a preciza în concret numărul dosarelor și al hotărârilor pronunțate în cauzele respective, fără a depune respectivele hotărâri, și fără a preciza în ce constau erorile judiciare săvârșite.

Cu privire la răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penaie, s-a reținut că aceasta intervine în condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. civ. care, în speță, nu sunt îndeplinite.

În ceea ce privește răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, aceasta poate fi antrenată, conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul juridic al procurorilor și judecătorilor, doar în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură sa determine o eroare judiciară.

În cauză, reclamantul nu a depus la dosar nicio hotărâre definitivă prin care să se fi atras răspunderea penală sau disciplinară a vreunui judecător sau a vreunui procuror pentru o faptă săvârșită în cursul judecății unui proces în care acesta a avut calitatea de parte și ca atare nu se poate vorbi despre o „eroare judiciară" care să atragă răspunderea statului.

Prin Decizia nr. 387/A din 30 septembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței mai sus arătate.

În sinteză, instanța de apel a constatat că prin sentința atacată a fost analizată pretenția dedusă judecății, fiind astfel respectate exigențele impuse de principiul disponibilității în procesul civil, principiu care impune, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ca instanța să se pronunțe numai asupra cererilor formulate de părți, reclamantul fiind cei care trebuia să dovedească existența erorilor judiciare afirmate, în condițiile impuse de reglementările legale speciale care permit reparația prejudiciilor cauzate ca efect al unor astfel de erori.

Referitor la susținerea potrivit căreia soluția primei instanțe ar fi fost influențată de făptui că reclamantul a chemat în judecată magistrați din cadrul Tribunalului București, instanța de apel a constatat că aceasta este o suspiciune lipsită de fundament. Hotărârea atacată conține considerentele care au stat la baza adoptării soluției de respingere a acțiunii îndreptate împotriva Statului Român, considerente care reflectă o analiză justă a situației rezultate din probatoriul administrat și a cerințelor impuse de reglementările speciale menționate anterior.

Critica prin care se susține nerespectarea, la judecata în fond a cauzei, a principiilor contradictorialității, dreptului Ia apărare și oralității este vădit nefondată, din piesele dosarului reieșind cu evidența faptul că reclamantul i-a fost încuviințată cererea de acordarea unui temen de judecată pentru imposibilitate de prezentare (situație care atestă împrejurarea că a beneficiat de dreptul de a-și pregăti apărarea, în sensul art. 156 C. proc. civ.), că a fost citat pentru ambele termene care au fost acordate în cauză, precum și că ședințele de judecată au fost publice, iar părțile prezente au pus concluzii orale asupra chestiunilor puse în dicuție.

S-a reținut și să afirmația potrivit căreia pretențiilor formulate în speță ar fi determinate de nesoluționarea laturii civile în procese penale în care apelantul a fost parte tind la schimbarea cauzei acțiunii civile, contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la argumentul prin care se susține că ar reprezenta o nedreptate modul în care lucrătorii de poliție au efectuat cercetările ca urmare a plângerilor penale depuse de apelant, instanța de apel a reținut că actele întocmite de respectivii funcționari (care nu fac parte din categoria profesională a judecătorilor sau procurorilor) nu reprezintă acte judiciare, motiv pentri care nu sunt incidente prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 coroborat cu art. 504 C. proc. civ.

Împrejurarea că reclamantul ar fi primit comunicarea unei hotărâri judecătorești după împiinirea termenului legal este lipsită de relevanță juridică în contextul analizei pretențiilor pe care reclamantul apelant le-a întemeiat pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, cu trimitere Ia art. 504 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 484 din 18 februarie 2915 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost constatat nul recursul declarat de reclamant împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel.

Înalta Curte a reținut că, potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar în temeiul art. 303 C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs prevăzut de art. 301 dîn același cod, care este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în memoriul de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, având în vedere că termenul de recurs și, implicit, de motivare a căii de atac s-a împlinit la data de 13 noiembrie 2014, iar motivele de recurs nu au fost depuse nici până la data luării cauzei în pronunțare, rezultă că reeurentul-reclamanî nu s-a conformat dispozițiilor legale imperative ce reglementează momentul până la care recursul poate fi motivat.

Astfel, deși recurentul-reclamant a indicat, prin cererea de recurs, dispozițiile art. 304 pct. 6, 8, 9 C. proc. civ. ca temei juridic al căii de atac, acesta nu a dezvoltat critici care să facă posibilă încadrarea, de către instanță, în motivele de modificare ori de casare prevăzute de lege, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., iar prin declarația de recurs s-a arătat că motivele de recurs vor fi depuse într-un memoriu separat la termenul legal de judecată, fapt care nu s-a realizat.

Prin contestația în anulare formulată ia data de 4 august 2015, întemeiată pe dispozițiile art. 317 pct. 2 C. proc. civ., art. 318 C. proc. civ. și art 319 C. proc. civ., contestatorul A. a invocat, în sinteză, faptul că:

- Pretențiile formulate nu au fost analizate prin prisma art. 96 din Legea nr. 313/2014, iar în virtutea rolului său activ, astfel cum este reglementat de art. 129 - do190 C. proc. civ., instanța trebuia să constate că se aplică în cauză și dispozițiile art. 48 din Constituția României care nu condiționează obligarea statului român la repararea prejudiciului cauzat numai în cazul existenței unei hotărâri de condamnare, prin aplicarea art. 504 C. proc. pen., cum a fost motivat prin decizie.

- În toate plângerile penale care au stat la baza formulării pretențiilor de față, niciuna dintre instanțe nu s-a pronunțat cu privire la latura civilă ce trebuia să fie pusă în discuție atât de procuror, cât și de instanța de judecată, aspect ce echivalează cu nesoiuțlonarea laturii civile într-o cauză penală; la absolut nicio plângere, nici instanța și nici organele de cercetare penală sau procurorul nu l-au întrebat dacă se constituie parte civilă, aspect ce arată că nu intenționau să îi admită acțiunea.

- A fost victima mai multor infracțiuni grave, respectiv infracțiuni de distrugere, furt calificat, favorizarea infractorului, plângerile cu privire la faptele respective fiind stopate Ia secția de poliție, soluționate cu n.u.p., sau apreciate ca nefondate, tară a se administra probaîoriîle necesare în astfel de cazuri;

- A formulat acțiunea de față deoarece soluțiile care au fost pronunțate no reflectă adevărul;

- Faptele pentru care s-a plâns continuă șl în prezent, circa 19 de poliție nefiind străină de abuzurile și nedreptățile la care a fost supus, iar infracțiunile cărora le-a fost victimă au avut ea efect degradarea stării sale de sănătate și afectarea situației patrimoniale.

Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare formulat, având în vedere următoarele considerente:

Căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate, sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 318 C. proc. civ. (contestația în anulare obișnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre irevocabilă) și ale art. 318 C. proc. civ. (contestația în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanței de recurs).

Cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare obișnuită sunt două: când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Contestația în anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în două ipoteze: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Textele ce reglementează contestația în anulare au în vedere greșelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății.

Așadar, sunt condiții de admisibilitate ale căii de atac extraordinare a contestației în anulare atât cele referitoare la hotărârea ce poate face obiectul acestei căi de atac, cât și cele privind motivele ce pot fi valorificate prin introducerea contestației în anulare și care sunt indisolubil legate de considerentele deciziei atacate.

În speța, se reține pe de o parte că, deși contesîatorul indică prevederile art. 317 pct. 2 C. proc. civ., susținerile din cuprinsul cererii nu vizează niciuna din neregulile procedurale prevăzute expres și limitativ de dispoziția legală pentru care poate fi retractată o hotărâre irevocabilă, pe caîea contestației în anulare, respectiv „când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență".

Contestatorul invocă aspecte ce nu se subsumează dispozițiilor art. 317 pct. 2 C. proc. civ., pe care nu le poate valorifica pe calea contestației în anulare generale. Criticile sale privesc, în sinteză, faptul ca instanța nu și-a exercitat rolul activ în legătură cu administrarea probelor necesare pentru a se dovedi prejudiciul suferit de contestator prin faptul că nici organele de cercetare penală, nici procurorii sau instanțele de judecată nu au dat curs plângerilor sale privind infracțiunile cărora le-a fost victimă.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat anterior, poate constitui obiect al contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., o hotărâre pronunțată în recurs, pentru cazul în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul, sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Or, în cauza de față, contestatorul nu invocă, prin contestația în anulare formulată, nicio critică care să se subsumeze dispozițiilor de strictă interpretare ale art. 318 C. proc. civ. Criticile formulate nu vizează ipotezele prevăzute de textul de lege menționat, ci reiterează conținutul cererii de chemare în judecată, precum și criticile formulate prin apelul, respectiv prin recursul declarate de reclamant împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de fond.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cele arătate de contestator prin motivele cererii de contestație în anulare, nu se încadrează în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., după cum nu sunt susceptibile de încadrare în niciuna din ipotezele art. 317 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse, contestația în anulare va fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 484 din 18 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2016.