ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2015

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 24 mai 2012 pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, sub nr. 18954/3/2012, reclamantul G.M. a solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, în contradictoriu cu Statul

Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului ia plata sumei de 200.000 euro cu litiu

de despăgubiri.

În motivare, reclamantul a arătat în

esență ca, la data 16 noiembrie 2009, a înregistrat plângere penală pentru

infracțiuni comise de G.M. și P.Ș. zis G. la Circa 19 de poliție, sector 5

București, iar organele sesizate (ofițerul în cauză, cât și procurorii), în loc

să pedepsească și să trimită în judecată persoanele vinovate, ce i-au furat și

distrus bunurile, l-au ocrotit.

De asemenea, a arătat că mai multe

dosare penale și civile au fost soluționate în mod abuziv, în lipsa sa, pe baza

unor mărturii mincinoase.

La dala de 06 decembrie 2012,

reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare, arătând ca a formulat acțiune

în despăgubiri împotriva Statului Român, prin M.F.P., considerând că prin

defectuoasa și nelegala soluționare a cauzelor i s-au produs pagube, atât

morale, cât și materiale, pe care le~a evaluat ia suma de 200.000 euro.

Prin sentința nr. 473 din 8 martie

20.13, Tribunalul Bucarești, secția a V-a civilă, a respins acțiunea precizată,

ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul susține săvârșirea unor erori judiciare în

procese penale și civile în care a fost parte, fără a preciza în concret

numărul dosarelor și al hotărârilor pronunțate în cauzele respective, fără a

depune la dosar respectivele hotărâri, și iară a preciza în ce constau erorile

judiciare săvârșite.

Cu privire ia răspunderea statului

pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, s-a reținut că aceasta

intervine în condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., care în speță nu

sunt îndeplinite.

În ceea ce privește răspunderea

statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale,

aceasta poate fi antrenată, conform art. 96 alin. (4), doar în cazul în care

s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală

sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă

săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură

să determine o eroare judiciară.

În cauză, reclamantul nu a depus la

dosar nicio hotărâre definitivă prin care să se fi atras răspunderea penală sau

disciplinară a vreunui judecător sau a vreunui procuror pentru o faptă

săvârșită în cursul judecății unui proces în care acesta a avut calitatea de

parte, și ca atare nu se poate vorbi despre o „eroare judiciară" care să

atragă răspunderea statului.

Prin Decizia nr. 3871/A din 30 septembrie

2014 Curtea de Apei București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins, ca nefondat, apeiul reclamantului împotriva

sentinței mai sus arătate.

Instanța de apei a constatat că prin

sentința atacată a fost analizată întocmai pretenția dedusă judecății, fiind

astfel respectate exigențele impuse de principiul disponibilității în procesul

civil, principiu care impune - potrivit ari. 129 alin. (6) C. proc. civ., ea

instanța să se pronunțe numai asupra cererilor formulate de părți.

Raportat la exigențele stabilite prin

norma juridică, și respectiv prin principiul de drept menționate, împrejurarea

că pârâtul nu a formulat apărări în proces, și că nu a administrat probe pentru

combaterea pretențiilor ibrmulaîe de reclamant nu era de natură a-l exonera pe

reclamant de obligația de a administra probe pentru a dovedi justețea

pretențiilor, și nici nu putea constitui prin ea însăși fundament al reținerii

temeinciei acțiunii formulate de acesta din urmă.

Reclamantul trebuia să dovedească

existența erorilor judiciare afirmate, în condițiile impuse de reglementările

legale speciale (art. 96 din .Legea 303/2004 și art. 504 C. proc. pen.) care

permit reparația prejudiciilor cauzate ca efect al unor astfel de erori.

Referitor la susținerea potrivit

căreia soluția primei instanțe ar fi fost influențată de faptul că reclamantul

a chemat în judecată magistrați din cadrul Tribunalului București, instanța de

apel a constatat că aceasta este o suspiciune lipsită de fundament hotărârea atacată

conține considerentele care au stat la baza adoptării soluției de respingere a acțiunii

îndreptate împotriva Statului Român, considerente care reflectă o analiză justă

a situației rezultate din probatoriul administrat și a cerințelor impuse de

reglementările speciale menționate anterior.

Critica prin care se susține

nerespectarea, la judecata în fond a cauzei, a principiilor contradictonalității,

dreptului Ia apărare și oralității este vădit nelondată, din piesele dosarului

reieșind cu evidență faptul că reclamantul i-a fost încuviințată cererea de

acordarea unui temen de judecată pentru imposibilitate de prezentare (situație

care atestă împrejurarea că a beneficiat de dreptul de a-și pregăti apărarea,

în sensul art. 156 C. proc. civ.), că a fost citat pentru ambele termene care

au fost acordate în cauză, precum și că ședințele de judecată au fost publice,

iar părțile prezente au pus concluzii orale asupra chestiunilor puse în

dicutie. împrejurarea că reclamantul apelant nu și-a exercitai dreptul de a se

prezenta la termenele de judecată astfel acordate, de a-și angaja un apărător,

ori de a-și desemna un mandatar care să îl reprezinte/asiste în proces

constituie o alegere proprie, care nu se datorează vreunei culpe a instanței.

Afirmația potrivit căreia pretențiilor

formulate în speță ar fi determinate de nesoluționarea laturii civile în

procese penale în care apelantul a fost parte este făcută pentru prima dată în

fața instanței de apei, ea neregftsindu-se printre argumentele care au

fundamentat pretențiile deduse analize primei instanțe.

În aceste condiții, respectiva

afirmație făcută de apelant tinde la schimbarea cauzei acțiunii civile,

schimbare ce este oprită de lege, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care

prevede că în apel nu se poaie schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi.

Referitor la argumentul prin care se

susține că ar reprezenta o nedreptate modul în care lucrătorii de poliție au

efectuat cercetările ca urmare a plângerilor penale depuse de apelant, instanța

de apel a reținut că actele întocmite de respectivii funcționari (care nu fac

parte din categoria profesională a judecătorilor sau procurorilor) nu

reprezintă acte judiciare, și, în consecință, acestea nu pot genera erori

judiciare susceptibile a antrena incidența prevederilor art. 96 din Legea nr.

303/2004 coroborat cu art. 504 C. proc. pen.

Nici împrejurarea că reclamantul ar fi

primit comunicarea unei hotărâri judecătorești după împlinirea termenului legal

nu poate fi calificată ca reprezentând o eroare judiciară, pentru că procedura

comunicării hotărârilor nu ține de activitatea de judecată, și nici nu este în

competența magistraților efectuarea unei astfel de proceduri. Ca atare, un

astfel de incident, chiar în situația în care ar fi dovedit, ar fi lipsit de

relevanță juridică în contextul analizei pretențiilor pe care reclamantul

apelant Ie-a întemeiat pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 cu

trimitere la art. 504 C. proc. pen.

împotriva acestei decizii a declarat

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

reclamantul G.M., arătând că că va detalia motivele caii de atac prîntr-un

memoriu separat, după ce va lua cunoștință de conținutul deciziei recurate.

Examinând recursul în raport de

excepția de nulitate invocata din oficiu, a cărei analiză este prioritară

raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu,

înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele

considerente:

În drept, potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art.

303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de

recurs prevăzut de art. 301 din același cod, care este de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel,

În consecință, în măsura în care

recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în memoriul de

recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

calea de atac va fi lovita de nulitate.

În speță, hotărârea recurată a fost

comunicata reclamantului la data de 28 octombrie 2014 iar acesta a depus

declarație de recurs la data de 13 noiembrie 2014 (ultima zi a termenului de

recurs) cu precizarea că va depune motivele de recurs printr-un memoriu

separat, Ia termenul de judecată.

Având în vedere că termenul de recurs

și, implicit, de motivare a căii de atac s-a împlinit la data de 13 noiembrie

2014 iar motivele de recurs nu au fost depuse nici până la data luării cauzei

în pronunțare, rezultă că recurentul-reclamant nu s-a conformat dispozițiilor

legale imperative ce reglementează momentul până la care recursul poate fi

motivat.

Deși recurentul-reclamant a indicat,

prin cererea de recurs, dispozițiile an. 304 pct. 6, 8, 9 C. proc. civ. ca și

temei juridic ai căii de atac acesta nu a dezvoltat critici care să facă

posibilă încadrarea, de către instanță. în motivele de modificare ori de casare

prevăzute de lege, în condițiile art. 3U6 alin. (3) C. proc. civ.

Declarația de recurs precizează doar

data pronunțării deciziei ce face obiectul acestei căi de atac, numărul

dosarului în care a fost pronunțată, instanța care a dezbătut apelul, temeiul

de drept și precizarea conform căreia rccurentul-reclamant are în desfășurare,

pe rolul instanțelor, mai multe litigii având ca obiect reparare prejudicii

erori judiciare.

De asemenea, există mențiunea conform

căreia motivele de recurs vor fi depuse într-un memoriu separat ia termenul

legal de judecată, fapt care nu s-a realizat, și care, chiar dacă s-ar fi

realizat, n-ar fi corespuns cerințelor legale, întrucât motivele de recurs nu

se depun până la termenul de judecată, ci înăuntrul termenului prevăzut de lege

pentru declararea recursului.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte

urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că

recursul dedus judecății este nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamantul G.M. împotriva Deciziei nr. 387/A din 30 septembrie 2014 a Curții

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

18 februarie 2015.