ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4010/2015

Decizia nr. 4010/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale - U.M. B. București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se anuleze decizia din 05 iunie 2013, emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul instituției pârâte și decizia de imputare din 7 ianuarie 2013; suspendarea executării actelor atacate până la soluționarea contestației; obligarea intimatului să îi restituie drepturile bănești reținute din salariu în baza deciziilor contestate; ridicarea popririi înființate și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 579 din 19 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale - U.M. B. București și a dispus următoarele:

- a anulat în parte decizia de imputare din 15 ianuarie 2013 și decizia a M.A.N. - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, numai cu privire la sumele bănești încasate ca și compensație lunară pentru chirie, aferente perioadei 01 septembrie 2011 – 31 octombrie 2012;

- a obligat pârâtul să restituie reclamantului, în măsura în care s-au încasat, sume ce exced sumei stabilite drept prejudiciu pentru perioada 17 iunie 2011 – 31 august 2011;

- a admis capătul de cerere privind suspendarea executării deciziilor contestate;

- a dispus suspendarea executării deciziilor pentru sumele aferente perioadei 01 septembrie 2011 – 31 octombrie 2012.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Recurentul-pârât nu a formulat critici asupra modului de soluționare a capătului de cerere privind suspendarea executării deciziilor contestate.

În motivarea recursului declarat se arată, în esență, că instanța de fond a apreciat în mod greșit atât faptul că neîndeplinirea de către reclamant a obligației prevăzute de art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 1867/2005 nu poate avea ca efect încetarea dreptului de a beneficia de compensația lunară pentru chirie, cât și faptul că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (2) din același act normativ.

Arată recurentul că este total eronată interpretarea instanței de fond potrivit căreia pentru ca un cadru militar să poată beneficia de dreptul la compensația lunară pentru chirie acesta trebuie doar să fie în măsură să dovedească că suportă cheltuieli reprezentând chirie pentru o locuință situată în București.

Aceasta deoarece, în opinia recurentului, obligativitatea prezentării de către cadrul militar a unui raport prin care solicită acordarea dreptului la chirie, la care se anexează documentele doveditoare (printre acestea regăsindu-se și declarația pe propria răspundere autentificată la notar din care rezultă situația locativă a solicitantului) a fost introdusă tocmai pentru ca membrii comisiei de acordare a compensației pentru chirie să poată verifica îndeplinirea condițiilor de acordare a acestui drept, în special în ceea ce privește situația locativă a reclamantului.

Subliniază recurentul că, raportat la dispozițiile legale în vigoare ce reglementează acordarea dreptului la compensația lunară pentru chirie, respectiv la dispozițiile art. 2 lit. b), d), e) din H.G. nr. 1867/2005, nu este de ajuns ca un cadru militar să încheie un contract de închiriere, ci trebuie îndeplinite cumulativ o serie de condiții, verificare ce se realizează de către o comisie constituită special pentru acest scop la nivelul unității militare.

Recurentul apreciază că în cazul de față în mod corect s-a stabilit răspunderea materială în sarcina reclamantului, reprezentând compensația lunară pentru chirie încasată necuvenit pe perioada 17 iunie 2011-31 octombrie 2012, nefiind îndeplinite, la data de 20 septembrie 2011, condițiile de acordare a acestui drept.

Recurentul solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, judecând cauza pe fond, menținerea răspunderii materiale stabilite în sarcina reclamantului pe perioada 17 iunie 2011-31 octombrie 2012, respingând acțiunea ca neîntemeiată.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurent pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, iar, în temeiul art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin prisma criticilor formulate de recurent în contextul factual prezentat în sentința atacată.

În esență criticile formulate de recurentul-pârât vizează interpretarea instanței potrivit căreia, pentru ca un cadru militar să poată beneficia de dreptul la compensația lunară pentru chirie, acesta trebuie doar să fie în măsură să dovedească că suportă cheltuieli reprezentând chirie pentru o locuință situată în București.

În opinia recurentului, o asemenea interpretare este total eronată, deoarece obligativitatea prezentării de către cadrul militar a unui raport prin care solicită acordarea dreptului la chirie, la care se anexează documentele doveditoare a fost introdusă tocmai pentru ca membrii comisiei de acordare a compensației pentru chirie să poată verifica îndeplinirea condițiilor de acordare a acestui drept, în special în ceea ce privește situația locativă a reclamantului. Or, având în vedere că reclamantul are domiciliul în altă localitate decât București, compensația lunară pentru chirie se acordă doar dacă sunt îndeplinite, la momentul formulării cererii, cumulativ, condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2 lit. b), d) și e) din H.G. nr. 1867/2005.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că prin decizia de impunere din anul 2013 emisă de M.A.N. – U.M. B. București s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului A. pentru paguba de 17.421 RON produsă în perioada 17 iunie 2011-31 octombrie 2012 și constatată la data de 07 ianuarie 2013, ca urmare a încasării unor sume nedatorate reprezentând compensație pentru chirie.

Instituția pârâtă a reținut faptul că reclamantul a reziliat contractul de închiriere din 01 martie 2007, modificat printr-un act adițional la data de 13 martie 2009, contract pe baza căruia a obținut dreptul la compensația lunară pentru chirie și nu a informat nici pe comandantul unității și nici comisia de acordare a acestei compensații.

Reclamantul a urmat procedura administrativă de contestare a deciziei de imputare conform dispozițiilor O.G. nr. 121/1998, dar prin decizia adminstrativ jurisdicțională i-a fost respinsă plângerea și a fost menținută răspunderea sa materială stabilită prin decizia de imputare mai sus invocată.

Astfel cum în mod corect a observat curtea de apel, în speță se pune problema existenței unei pagube în patrimoniul pârâtului și a cuantumului acestei pagube, față de dispozițiile O.G. nr. 121/1998 și ale H.G. nr. 1867/2005.

Dreptul la compensația pentru chirie este prevăzut de art. 20

1

din Legea nr. 80/1995, acesta fiind și textul în baza căruia a fost emisă H.G. nr. 1867/2005.

În mod corect a apreciat curtea de apel că, faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a aduce la cunoștiința comandantului unității, conform art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 1867/2005, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1362/2006, schimbările intervenite în situația sa locativă, respectiv rezoluțiunea contractului de închiriere pentru locuința din București, sector 6 la data de 17 iunie 2011 și încheierea unui nou contract de închiriere începând cu data de 01 septembrie 2011 pentru locuința din București, sector 5, nu înseamnă că reclamantul nu a avut dreptul la compensarea chiriei pe perioada 01 septembrie 2011-31 octombrie 2012 și nici că prin încasarea compensației ar fi produs un prejudiciu pârâtului printr-o sumă încasată necuvenit.

Nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 1867/2005 nu poate avea ca efect încetarea dreptului de a beneficia de compensația pentru chirie în condițiile în care acest text nu prevede o atare sancțiune, iar la art. 14 din aceeași hotărâre, unde sunt reglementate expres și limitativ cazurile în care încetează dreptul la compensația lunară pentru chirie, nu este prevăzută și situația în care încetează un contract de închiriere și ulterior este întocmit un altul cu alt proprietar la o valoare mai mare și pentru o altă locuință în aceeași localitate.

Art. 7 alin. (2) din același act normativ, indicat de pârât în decizia de solutionare a plângerii, nu este incident în cauză deoarece acesta reglementează doar data de la care se aprobă compensația pentru chirie și în niciun caz încetarea dreptului la compensație ori vreo sancțiune în legătură cu nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (4) din aceeași hotărâre.

Înalta Curte constată, în acord cu opinia exprimată de curtea de apel, că dreptul reclamantului la compensație nu a încetat și acesta este recunoscut de lege, iar pârâtul nu a suferit un prejudiciu prin fapta reclamantului de a nu anunța schimbarea intervenită în situația sa locativă pentru perioada 01 septembrie 2011-31 octombrie 2012.

Instanța de control judiciar apreciază că deciziile atacate sunt însă întemeiate pentru perioada cuprinsă între data rezilierii contractului de închiriere din 1 martie 2007 (17 iunie 2011) și data la care s-a încheiat următorul contract de închiriere, respectiv 01 septembrie 2011, întrucât în această perioadă reclamantul a beneficiat de compensația pentru chirie fără a fi în măsură să dovedească că a suportat cheltuieli reprezentând chirie pentru o locuință situată în București, astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel.

În acest context, în mod corect a apreciat curtea de apel că actele atacate sunt legale și temeinice pentru perioada 17 iunie 2011-31 august 2011, perioadă în care reclamantul a beneficiat în mod necuvenit de compensația pentru chirie, neavând un contract încheiat în mod legal și neplătind chirie pentru perioada în cauză.

În ceea ce privește perioada 01 septembrie 2011-31 octombrie 2012 însă, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că nu se poate angaja răspunderea materială a reclamantului pentru pagube pe care pârâtul nu le-a suferit, atâta timp cât condițiile pentru care se acordă dreptul la compensație pentru chirie au continuat să existe în această perioadă, iar dreptul nu a încetat potrivit art. 14 din H.G. nr. 1867/2005.

De asemenea, referitor la susținerea potrivit căreia acest din urmă contract s-ar fi înregistrat ulterior datei de 01 septembrie 2011, respectiv la data de 20 septembrie 2011, în mod corect a apreciat curtea de apel că acest aspect nu poate duce la considerarea faptului că pârâtului îi este opozabil contractul abia de la acea dată, întrucât chiar dacă contractul dobândește dată certă de la acel moment, totuși drepturile prevăzute în acesta nu pot fi ignorate, reclamantul trebuind să plătească chiria pentru perioada cuprinsă în acel act, corelativ cu dreptul său de a beneficia de dreptul locativ conferit prin contract, iar proprietarul este ținut de plata impozitelor pentru perioada indicată în act.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în mod corect curtea de apel a admis în parte acțiunea reclamantului și a anulat în parte actele contestate, numai cu privire la sumele bănești încasate ca și compensație lunară pentru chirie aferente perioadei 01 septembrie 2011-31 octombrie 2012, menținând decizia pentru sumele aferente perioadei 17 iunie 2011-31 august 2011.

Pentru toate considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 579 din 19 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2015.