ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3928/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/32/2014 la Curtea de Apel Bacău, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a solicitat anularea deciziei nr. 38/CJ/244/2014 emisă de Ministerul Apărării Naționale - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și suspendarea deciziei nr. A-1836 din 22 septembrie 2014 emisă de B. Buzău.

La data de 10.10.2014, reclamantul a depus la dosar precizări ale acțiunii, în care a arătat că solicită să fie citat în cauză, pentru opozabilitate, și C., iar în ceea ce privește obiectul acțiunii a precizat că solicită anularea deciziei nr. 38/CJ/244/2014 emisă de Ministerul Apărării Naționale - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, a deciziei nr. A-1836 din 22 septembrie 2014 emisă de B. Buzău, a deciziei nr. A-463 din 27 februarie 2014 emisă de B. Buzău și a procesului-verbal de cercetare administrativă nr. A-462 din 27 februarie 2014 al B. Buzău. Totodată, a solicitat suspendarea acestor acte administrative până la soluționarea definitivă a cauzei.

În subsidiar, a solicitat modificarea parțială a procesului-verbal de cercetare administrativă nr. A-462 din 27 februarie 2014 al B. Buzău, în sensul stabilirii răspunderii materiale în sarcina pârâtului C., persoana direct răspunzătoare de producerea pagubei, reprezentând contravaloarea compensațiilor lunare pentru chirie încasate în mod nelegal.

Prin sentința nr. 57/2015 din data de 16 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A fost obligat reclamantul A. să-i plătească pârâtului C. suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării Naționale și s-a stabilit termen la data de 14.05.2015 pentru soluționarea acțiunii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

Prin sentința nr. 85/2015 din data de 21 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale; s-a anulat decizia administrativ-jurisdicțională nr. 38/CJ244/2014 emisă de Ministerul Apărării Naționale - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor la data de 18.06.2011; au fost anulate deciziile de impunere nr. A-463 din 27.03.2014 și A-1836 din 22.09.2014, precum și procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A-462 din 27 februarie 2014, emise de B. Buzău.

S-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. A-1836 din 22.09.2014 emisă de B. Buzău, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze.

Împotriva sentinței nr. 57/2015 din data de 16 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs reclamantul A. și pârâtul Ministerul Apărării Naționale, iar împotriva sentinței nr. 85/2015 din data de 21 mai 2015 pronunțate de aceeași instanță a formulat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, fiind invocate de către reclamant motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., iar de către pârât motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. În motivarea cererii de recurs, reclamantul A. a arătat că instituția chemării în garanție a numitului C. a fost și este o necesitate obiectivă cerută pentru o bună administrare a justiției, că legalitatea emiterii actului administrativ presupune discutarea legalității mecanismului răspunderii materiale și că vinovăția materială a lui C. este elementul esențial al discuției, fiind un veritabil reper.

De asemenea, a susținut că instanța de fond a ridicat din oficiu necesitatea excluderii procesuale a lui C., dar se contrazice ulterior și, în argumentarea pe care o construiește în vederea dispozitivului, uzează de noțiuni discutate în contumacia provocată autorului direct și subiectului C.

Consideră recurentul reclamant că suportarea cheltuielilor de judecată necesare pentru dezlegarea problemei deduse judecății este o sarcină, o obligație comună recurentului și numitului C.

3.2. În motivarea cererii de recurs, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a prezentat situația de fapt și a susținut, cu privire la sentința civilă nr. 57/2015 din 16.04.2015, că instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apărării Naționale, fără a ține seama de natura litigiului și de faptul că emitentul actelor administrative atacate nu este Ministerul Apărării Naționale, ci structuri subordonate acestuia, care nu au personalitate juridică dar au calitate procesuală în litigiile de drept administrativ.

Instanța de fond trebuia să aibă în vedere că, așa cum reiese din disp. art. 1 alin. (1) și (6) din Legea nr. 554/2004, în materia contenciosului administrativ, autoritatea publică are calitate procesuală pasivă în măsura în care deține capacitate de drept administrativ constând în aptitudinea prevăzută de lege de a exercita prerogative de putere publică, prin emiterea de acte administrative în procesul de organizare a legii și de executare în concret a legii.

În același sens este și practica judiciară - decizia nr. 1845/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și decizia civilă nr. 1751/CA din 06.10.2011 a Curții de Apel Oradea.

Au fost invocate disp. art. 1, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2006, menționându-se că faptul că reclamantul a formulat acțiunea în contencios administrativ și împotriva deciziei administrativ jurisdicționale emise de Comisia de jurisdicție a imputațiilor și că emitentul deciziei este un organ administrativ jurisdicțional constituit la nivelul M.Ap. N. nu poate duce la concluzia că M.Ap. N. are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Eronat a reținut instanța de fond că obiectul acțiunii l-ar reprezenta anularea deciziei administrativ-jurisdicționale, iar anularea actelor prin care s-a stabilit răspunderea materială ar fi doar o consecință a admiterii acțiunii.

Obiectul acțiunii, astfel cum a fost formulat de reclamant, îl reprezintă suspendarea și anularea deciziilor de imputare și a procesului-verbal de cercetare administrativă, care nu au fost emise de Ministerul Apărării Nationale, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, ci de structuri care au calitate procesuală în litigiile de drept administrativ. Decizia administrativ - jurisdicțională nr. 38/CJ 244/2014, așa cum reiese și din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004, reprezintă doar soluția dată contestației formulate de intimatul-reclamant în cadrul procedurii administrative speciale reglementate de O.G. nr. 121/1998.

Chiar dacă s-ar admite că obiectul acțiunii l-ar reprezenta anularea deciziei administrativ-jurisdicționale, în calitate de pârâtă ar fi trebuit chemată în judecată Comisia de jurisdicție a imputațiilor, ca emitentă a actului contestat, nu Ministerul Apărării Naționale.

Instanța de fond, fără niciun temei, a pus semnul egalității între reprezentarea în instanță și calitatea procesuală, deși acestea sunt instituții de drept diferite, reglementate de norme distincte.

Referitor la sentința nr. 85/2015 din 21.05.2015 a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că prejudiciul nu este cert.

Intimatul - reclamant nu a formulat critici cu privire la acest aspect nici în contestația la decizia de imputare, nici în plângerea îndreptată împotriva hotărârii nr. R 3329 din 10.04.2014 prin care a fost soluționată contestația și nici prin cererea de chemare în judecată.

Instanța de fond nu a pus în discuția părților aspectele referitoare la caracterul cert sau incert al prejudiciului pe care și-a întemeiat soluția de admitere a contestației, fiind încălcat dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituția României.

Constatarea instanței de fond potrivit căreia prejudiciul nu ar fi cert este eronată, venind în contradicție cu înscrisurile depuse la dosar și cu dispozițiile legale incidente în speță.

Apreciază recurentul că mențiunea încetării contractului de închiriere înregistrată la A.F.P. Piatra Neamț, așa cum rezultă din captura de pe ecranul PC transmisă de această instituție cu adresa înregistrată la D. Piatra Neamț cu nr. A - 4206 din 13 noiembrie 2012, face dovada deplină a încetării contractului de închiriere.

Cu privire la data încetării contractului de închiriere, prima instanță trebuia să observe că aceasta nu este relevantă în ceea ce privește acordarea compensației pentru chirie, atât timp cât, potrivit art. 2, art. 3 și art. 6 alin. (2) din H.G. 1867/2005, compensația se acordă cu condiția înregistrării contractului de închiriere la organele fiscale. Or, este de netăgăduit faptul că începând cu data de 31.12.2008, contractul de închiriere că nu mai era înregistrat la A.F.P. Piatra Neamț.

Instanța mai trebuia să observe că, așa cum rezultă din fișa de calcul anexată procesului-verbal de cercetare administrativă, înregistrat cu nr. A 2072 din 11.06.2013, sumele reprezentând compensația lunară pentru chirie încasată necuvenit de C. au fost calculate începând cu data de 23.04.2009, nu cu 28.11.2008 și nici cu 31.12.2008, astfel că prejudiciul în sumă de 19017 RON, pentru perioada 23.04.2009 - 31.10.2012, este cert.

Nici reclamantul și nici pârâtul C. nu au contestat cuantumul sumei stabilite potrivit fișei de calcul, acesta din urmă recunoscând chiar, prin declarația notarială dată la data de 26.02.2014, încasarea fără documente legale a compensației lunare pentru chirie în sumă de 19.017 RON.

Comisia de cercetare administrativă a B. Buzău a avut în vedere, în ceea ce privește existența prejudiciului, faptul că acesta a fost stabilit inițial de comisia de cercetare administrativă a D. Piatra Neamț, fiind confirmat ulterior de către reclamant, în calitatea acestuia de comandant al D. Piatra Neamț, prin cererile de repunere în termen adresate Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, acceptat, însușit și necontestat, nici de către reclamant, nici de către vreo altă persoană interesată, pe parcursul întregii proceduri administrative.

Instanța de fond trebuia să mai aibă în vedere faptul că, nefiind efectuată cercetarea administrativă în termenul legal și fiind respinsă cererea de repunere în termen, C. nu mai poate fi obligat la repararea prejudiciului, devenind incidente dispozițiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare. Faptul că C. virează lunar o sumă în contul unității nu poate duce la altă concluzie.

Recurentul pârât a mai invocat disp. pct. 6 alin. (2) și pct. 98 din Instrucțiunile aprobate cu Ordinul M 5/1999.

4.1. Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat tardivitatea recursurilor formulate de pârât și pe fondul cauzei a solicitat respingerea ca nefondate a acestor recursuri susținând, în esență, că în mod legal instanța de fond a apreciat că, Comisia de jurisdicție a imputațiilor este un organ administrativ jurisdicțional constituit la nivelul Ministerului Apărării Naționale și, în consecință, Ministerul Apărării Naționale are calitate procesuală pasivă.

Instanța de fond în mod legal a hotărât admiterea contestației, apreciind că prejudiciul nu este cert.

Era necesar ca organul de cercetare administrativă să efectueze cercetări pentru a stabili dacă s-a reziliat contractul prin acordul părților sau pur și simplu proprietarul apartamentului a declarat unilateral încetarea contractului de închiriere la AFP Piatra Neamț pentru a nu mai plăti impozitul pe venitul din chirii și alte obligații legale.

Beneficiarul compensației nu a avut cunoștință de declarația de reziliere unilaterală a contractului, el continuând să-și îndeplinească obligațiile contractuale de plată a chiriei.

Declarația notarială a lui C. produce efecte juridice în sensul că se rețin lunar rate din salariu pentru recuperarea prejudiciului, fapt ce duce la concluzia că valoarea acestuia nu este de 17.760 RON, ci mult diminuată prin recuperare de la autorul prejudiciului.

Instanța de fond a mai reținut că organele de cercetare administrativă au făcut o confuzie între pagubă și faptă, în sensul că fapta sa o constituie neefectuarea cercetării administrative în termenul prevăzut de lege și neemiterea deciziei de impunere, însă paguba o constituie suma acordată nelegal cu titlu de compensație pentru chirie, sumă cu care a fost prejudiciat bugetul unității.

Instanța a apreciat în mod corect că, dacă nu este luată în calcul declarația lui C. de recunoaștere a producerii pagubei, atunci prejudiciul nu este cert, iar dacă declarația este avută în vedere și doar în baza ei se stabilește existența unui prejudiciu cert, atunci această declarație are valoarea unui angajament de plată în sensul dispozițiilor art. 26 din O.G. nr. 121/1998, ce are valoarea unui titlu executoriu și care se execută de unitate prin rețineri lunare din salariu, în condițiile art. 27 din același act normativ, pe perioada cât acesta are calitate de cadru militar.

4.2. Recurentul pârât Ministerul Apărării Naționale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate.

A susținut că instanța de fond a considerat în mod temeinic și legal că pârâtul C. - terț față de actele administrative supuse controlului instanței, nefiind subiect al raportului juridic născut prin emiterea actelor administrative contestate, nu justifică în cauză calitatea procesuală.

Legalitatea emiterii actului administrativ contestat poate fi analizată doar în raport de părțile litigiului.

Presupusa vinovăție a terțului, cât timp raportul juridic dedus judecății nu-l privea pe acesta, nu poate constitui un element prin care terțul să dobândească în speță calitate procesuală pasivă.

4.3. Intimatul pârât C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului arătând că acesta a precizat în ședința publică din 16 aprilie 2015 că înțelege să se judece cu C., în calitate de pârât.

Cum obiectul și limitele procesului au fost clar stabilite atât prin cererile depuse de reclamant la dosar, cât și prin precizările orale în fața instanței, chemarea în garanție direct în faza de recurs a intimatului - pârât C. este inadmisibilă.

Prin ordonanța nr. 7/P/2014 a Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași s-a dispus clasarea cauzei față de suspectul C. pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații, înșelăciune, complicitate la evaziune fiscală, complicitate la înșelăciune, deoarece faptele nu există sau nu au fost săvârșite de acesta, astfel că vinovăția sa materială este nefondată.

Nefiind efectuată cercetarea administrativă în termenul legal, fiind respinsă și cererea de repunere în termen, C. nu mai poate fi obligat la repararea prejudiciului, devenind incidente dispozițiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998.

II. Procedura de soluționare a recursurilor

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 24 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2284 din 15 iunie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost constatat nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 57/2015 din 16.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că recursul formulat de reclamantul A. a fost motivat cu depășirea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că sentința nr. 57/2015 a fost comunicată reclamantului la data de 11 mai 2015, acesta a declarat recurs la data de 25 mai 2015, iar motivele de recurs au fost depuse la data de 29 iulie 2015, conform datei aflate pe plicul de corespondență.

Prin aceeași decizie a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței nr. 57/2015 din 16 aprilie 2015 și împotriva sentinței nr. 85/2015 din 21 mai 2015 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

După pronunțarea deciziei nr. 2284 din 15 iunie 2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, intimatul pârât C. a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepția tardivității recursului formulat de Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței nr. 57/2015 din 16 aprilie 2015, excepție care nu mai poate fi pusă în discuție din moment ce s-a apreciat că acest recurs îndeplinește cerințele de formă, a fost considerat admisibil și a fost admis în principiu.

Analizând sentințele recurate prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Apărării Naționale împotriva acestora este nefondat, față de următoarele considerente:

În ceea ce privește sentința nr. 57/2015 din 16 aprilie 2015, se reține că este criticată sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării Naționale care susține că nu este emitentul actelor administrative contestate.

Potrivit cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantul a solicitat anularea deciziei nr. 38/CJ/244/2014 emisă de Ministerul Apărării Naționale - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, a deciziei nr. A-1836 din 22 septembrie 2014 emisă de B. Buzău, a deciziei nr. A-463 din 27 februarie 2014 emisă de B. Buzău și a procesului-verbal de cercetare administrativă nr. A-462 din 27 februarie 2014 al B. Buzău, precum și suspendarea acestor acte administrative până la soluționarea definitivă a cauzei.

În subsidiar, a solicitat modificarea parțială a procesului-verbal de cercetare administrativă nr. A-462 din 27 februarie 2014 al B. Buzău, în sensul stabilirii răspunderii materiale în sarcina pârâtului C..

Nu se poate reține critica vizând lipsa calității procesuale pasive a ministerului pârât, în condițiile în care acțiunea are ca obiect anularea, printre altele, a unui act emis de această autoritate publică, împrejurarea că emitentul respectivului act - decizia nr. 38/CJ/244/2014 - este Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor nefiind de natură să ducă la concluzia că ministerul în cadrul căruia această comisie și-a desfășurat activitatea nu are calitate procesuală pasivă.

Conform art. 36 C. proc. civ., calitatea procesulă rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

O asemenea identitate există în cauză între cel împotriva căruia este îndreptată cererea și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, din moment de comisia sus menționată nu are o existență independentă, fiind constituită la nivelul ministerului pârât.

Astfel, potrivit art. 1 din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.27 din 4 martie 2014 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei de jurisdicție a imputațiilor din Ministerul Apărării Naționale, Comisia de jurisdicție a imputațiilor, denumită în continuare Comisia, este un organ administrativ-jurisdicțional constituit la nivelul Ministerului Apărării Naționale, fără personalitate juridică.

Se invocă de către prima instanță disp. art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 potrivit cărora Ministerul Apărării are personalitate juridică și reprezintă în justiție structurile armatei care nu au personalitate juridică. Structurile ministerului care au personalitate juridică, potrivit legii, pot fi reprezentate în justiție de organele de specialitate ale Ministerului Apărării, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului apărării.

Prin raportare la aceste dispoziții legale, recurentul pârât susține că dreptul de a reprezenta în justiție structurile fără personalitate juridică, recunoscut prin lege, nu trebuie confundat cu calitatea procesuală în litigiile de drept administrativ.

Instanța de recurs apreciază că invocarea de către instanța de fond a textului de lege sus menționat nu afectează legalitatea sentinței recurate în condițiile în care, în calitate de emitent al actului administrativ jurisdictional contestat, ministerul recurent are calitate procesuală pasivă, independent de faptul că ar fi avut, în cazul în care reclamantul se judeca în contradictoriu și cu unitatea militară care a emis decizia de imputare, și calitatea de reprezentant al acesteia în justiție.

Referitor la sentința nr. 85/2015 din 21 mai 2015, se reține că instanța de fond a anulat decizia administrativ-jurisdicțională nr. 38/CJ244/2014 emisă de Ministerul Apărării Naționale - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor la data de 18.06.2011, deciziile de impunere nr. A-463 din 27.03.2014 și A-1836 din 22.09.2014, precum și procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A-462 din 27 februarie 2014, emise de B. Buzău, dispunând și suspendarea executării deciziei de impunere nr. A-1836 din 22.09.2014 emisă de B. Buzău până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze.

Pentru a pronunța acestă soluție, a avut în vedere că se face o confuzie între pagubă și faptă. Într-adevăr, fapta imputată reclamantului o constituie neefectuarea cercetării administrative în termenul prevăzut de lege și neemiterea deciziei de impunere, însă paguba o constituie suma acordată nelegal cu titlul de compensație pentru chirie, sumă cu care a fost prejudiciat bugetul unității. Prin urmare, se impune a se stabili dacă prejudiciul este cert, adică dacă acordarea compensației s-a făcut fără temei legal și dacă a fost recuperat. Dacă nu este luată în calcul declarația lui C. de recunoaștere a producerii pagubei, atunci prejudiciul nu este cert pentru argumentele mai sus expuse, rezultate din analiza înscrisurilor avute în vedere de comisia de cercetare administrativă. Dacă declarația este avută în vedere și doar în baza acesteia se stabilește existența unui prejudiciu cert, atunci această declarație are valoarea unui angajament în sensul dispozițiilor art. 26 din O.G. nr. 121/1998, ce are valoarea unui titlu executoriu și care se execută de unitate prin rețineri din salariu, în condițiile art. 27 din același act normativ, pe perioada cât cel care a dat angajamentul are calitatea de angajat.

Răspunderea reclamantului este subsidiară și este antrenată doar în situația în care paguba nu mai poate fi recuperată de la persoana care a cauzat în mod direct prejudiciul. În acest moment titlul executoriu este în curs de valorificare, au fost reținute sume de bani lunar din salariul cuvenit lui C. și, prin urmare, nici din această perspectivă nu se poate reține existența unui prejudiciu cert.

În lipsa unui prejudiciu cert nu poate fi antrenată răspunderea.

Susține recurentul pârât că în mod greșit instanța de fond a reținut că prejudiciul nu este cert. Intimatul - reclamant nu a formulat critici cu privire la acest aspect nici în contestația la decizia de imputare, nici în plângerea îndreptată împotriva hotărârii nr. R 3329 din 10.04.2014 prin care a fost soluționată contestația și nici prin cererea de chemare în judecată.

Instanța de fond nu a pus în discuția părților aspectele referitoare la caracterul cert sau incert al prejudiciului pe care și-a întemeiat soluția de admitere a contestației, fiind încălcat dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituția României.

Constatarea instanței de fond potrivit căreia prejudiciul nu ar fi cert este eronată, venind în contradicție cu înscrisurile depuse la dosar și cu dispozițiile legale incidente în speță.

Înalta Curte nu poate reține aceste critici având în vedere că examinarea legalității actelor administrative contestate în cauză presupune analizarea îndeplinirii condițiilor răspunderii materiale pentru angajarea căreia s-a dispus emiterea acestor acte, una dintre aceste condiții fiind existența unui prejudiciu.

Astfel, potrivit art. 2 din O.G. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, răspunderea materială este angajată, în condițiile prezentei ordonanțe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, provocate de militari din vina acestora și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției.

Este evident că existența pagubei reprezintă o condiție pentru antrenarea acestui tip de răspundere, iar paguba trebuie să aibă un caracter cert pentru a justifica emiterea unei decizii de imputare, în conformitate cu disp. art. 25 alin. (1) din actul normativ sus menționat.

În consecință, împrejurarea că prima instanță a făcut referire la caracterul incert al prejudiciului, fără a pune în mod expres acest aspect în discuția părților, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare din moment ce acest aspect se impunea a fi analizat pentru a se stabili dacă poate fi angajată răspunderea reclamantului pentru suma menționată în decizia de imputare a cărei anulare se solicită. Faptul că în urma administrării probei cu înscrisuri prima instanță ajunge la o altă concluzie în privința certitudinii prejudiciului, concluzie contrară celei pe care o susține recurentul pârât, nu are semnificația încălcării dreptului la apărare al acestei părți.

Recurentul pârât mai arată că în mod greșit prima instanță a apreciat că informațiile în baza cărora s-a stabilit răspunderea materială sunt insuficiente pentru a stabili existența unui prejudiciu cert.

În această privință, se reține de prima instanță că intimatului C. i-a fost acordată compensația lunară pentru chiria plătită conform contractului de închiriere pe durată nedeterminată, încheiat între E., în calitate de locator, și C., în calitate de locatar, și înregistrat la A.F.P. Piatra Neamț sub nr. x din 18 noiembrie 2008.

Pentru a stabili existența prejudiciului, organul de cercetare administrativă a avut în vedere informațiile transmise de A.F.P. Piatra Neamț la 12.11.2012. Din capturile de imagine transmise de A.F.P. rezultă că în legătură cu acest contract au fost înregistrate două declarații; potrivit declarației nr. 2537 din 18 noiembrie 2008, acest contract a încetat la data de 31.12.2008, iar potrivit declarației înregistrate sub nr. x din 28 noiembrie 2008, acest contract a încetat la data de 28.11.2008. În nota explicativă dată de C. în fața comisiei de cercetare administrativă, acesta a susținut că a locuit în spațiul închiriat până în luna noiembrie 2012 și că nu a avut cunoștință de rezilierea unilaterală a contractului din inițiativa proprietarului, acest aspect fiindu-i adus la cunoștință de unitate în luna octombrie 2012.

Instanța de fond reține că informațiile în baza cărora s-a stabilit răspunderea materială sunt insuficiente pentru a stabili existența unui prejudiciu cert. Într-adevăr, pentru a beneficia de compensația lunară pentru chirie, militarul trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 2 și 3 din H.G. nr. 1867/2005. Potrivit art. 6 alin. (2) lit. c) din același act normativ, militarul trebuie să anexeze la raportul prin care solicită acordarea compensației pentru chirie copia contractului de închiriere înregistrat la organele fiscale. Aceste condiții au fost îndeplinite inițial. Potrivit art. 6 alin. (2) lit. h) din același act normativ, la raportul mai sus menționat militarul mai trebuie să anexeze și angajamentul de a raporta în scris, în termen de 5 zile lucrătoare de la ivirea situației, orice schimbare intervenită, de natură să modifice condițiile care au stat la baza acordării compensației lunare pentru chirie.

În ceea ce privește declarația înregistrată la A.F.P. în baza căreia s-a făcut mențiunea încetării contractului la data de 28.11.2008, instanța reține că aceasta nu are valoarea unui înscris care să probeze încetarea contractului și care să conducă la încetarea dreptului de a primi compensația lunară pentru chirie. Se impunea ca organul de cercetare administrativă să efectueze cercetări pentru a stabili dacă a existat un acord al părților cu privire la încetarea contractului sau a fost înregistrată o declarație unilaterală a proprietarului făcută în scopul de a eluda obligația legală de plată a impozitului pe veniturile realizate din chirii, cu atât mai mult cu cât persoana vizată a declarat că a locuit în spațiul închiriat și nu a avut cunoștință de rezilierea contractului.

Din înscrisurile comunicate de A.F.P. Piatra Neamț la data de 27.06.2013 nu rezultă, de asemenea, că părțile din contractul de închiriere au decis rezilierea acestui contract, declarația și actul adițional transmise de A.F.P. referindu-se la un alt contract de închiriere încheiat pentru același spațiu, dar înregistrat anterior contractului în discuție, sub nr. x din 23 noiembrie 2007.

Prin urmare, în raport de înscrisurile și informațiile avute în vedere la emiterea deciziei de impunere, nu se putea stabili existența unui prejudiciu cert.

Arată recurentul pârât că sumele reprezentând compensația lunară pentru chirie încasată necuvenit de C. au fost calculate începând cu data de 23.04.2009, nu cu datele de 28.11.2008 și nici cu 31.12.2008, astfel că prejudiciul sumă de 19 017 RON pentru perioada 23.04.2009-31.10.2012 este cert.

Sub acest aspect, se constată că în mod corect prima instanță nu a reținut acest caracter al prejudiciului, în condițiile în care din probatoriul administrat nu a rezultat că părțile din contractul de închiriere au decis rezilierea acestui contract.

Într-adevăr, începând cu data de 31.12.2008 contractul de închiriere nu mai era înregistrat la A.F.P. Piatra Neamț, dar din probatoriul administrat nu a rezultat că cererea a fost depusă de proprietar la A.F.P. Piatra Neamț cu scopul denunțării contractului și nu cu un alt scop.

În ceea ce privește recuperarea pagubei în discuție, prima instanță a reținut existența declarației pe care C. a dat-o la 26.02.2014, depusă la fila 45 în dosarul de fond.

În această declarație, autentificată sub nr. x din 26.02.2014 de Biroul Individual Notarial F., se menționează că C., în temeiul art. 1165, 1171, 1324 și 1469 din C. civ., recunoaște încasarea fără documente legale a compensației lunare pentru chirie, în sumă de 19 017 RON, pe care se obligă să o achite la caseria D. Piatra Neamț sub formă de tranzacție și declară că este voința sa liberă și neviciată, conform prezentului angajament.

Se mai arată în declarație că pentru acoperirea sumei de 19 017 RON consimte să i se facă rețineri din salariu începând cu luna martie 2014, în cotele admise de lege, fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei alte formalități.

Potrivit art. 26 din O.G. 121/1998, acoperirea pagubelor, precum și restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură ori a serviciilor nedatorate, recunoscute, se fac prin angajament de plată, în scris, al celui în cauză. În acest caz angajamentul de plată constituie titlu executoriu de la data semnării acestuia.

Instanța de fond a reținut că dacă nu este luată în calcul declarația lui C., de recunoaștere a producerii pagubei, atunci prejudiciul nu este cert pentru argumentele mai sus expuse, iar dacă declarația este avută în vedere și doar în baza acesteia se stabilește existența unui prejudiciu cert, atunci această declarație are valoarea unui angajament, în sensul dispozițiilor art. 26 din O.G. nr. 121/1998, ce are valoarea unui titlu executoriu și care se execută de unitate prin rețineri din salariu.

Referitor la acest considerent din sentința recurată, Înalta Curte reține că, în vederea soluționării căii de atac, Ministerul Apărării Naționale - D. a comunicat instanței de recurs, prin adresa nr. A 3943 din 4 decembrie 2017, situația recuperării prejudiciului de la intimatul C., după cum urmează: prejudiciu total stabilit - 19.017 RON; prejudiciu recuperat - 11.608 RON; prejudiciu rămas de recuperat - 7.409 RON. S-a mai menționat în această adresă că, în prezent, recuperarea sumelor se execută lunar, în baza adresei se înființare a popririi trimisă de B.E.J. G. în data de 12.01.2016 în dosarul de executare nr. 10/2016, prin reținere din solda netă, ultima reținere efectuată fiind în cuantum de 497 RON.

Înalta Curte constată că relațiile comunicate de ministerul recurent confirmă faptul că o parte importantă din paguba în discuție a fost recuperată prin reținere lunară din solda netă a intimatului C.

În cererea de recurs se mai invocă disp. art. 34 din O.G. nr. 121/1998 potrivit cărora după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen.

Aceste prevederi legale au fost avute în vedere de instanța de fond, care a precizat că fapta imputată reclamantului o constituie neefectuarea cercetării administrative în termenul prevăzut de lege și neemiterea deciziei de imputare, dar ele nu pot reprezenta un argument în sensul soluționării favorabile a căii de atac atât timp cât nu se dovedește îndeplinirea condiției privind existența unui prejudiciu cert, care să nu fi fost recuperat.

Invocarea de către recurentul pârât a disp. art. 6 alin. (2) din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul M 5/1999 nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a recursului, din moment ce pentru emiterea deciziei de imputare, în conformitate cu prevederile O.G. 121/1998, condiția existenței unui prejudiciu cert trebuie să fie îndeplinită, chiar în considerentele Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 38/CJ 244/2014 menționându-se că una din condițiile stabilirii răspunderii civile, în speță materiale, prevăzută atât la pct. 6 din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul M 5/1999, cât și în doctrina juridică este aceea că prejudiciul trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat.

Or, așa cum s-a arătat, acesta este în curs de recuperare ca urmare a înființării popririi prin reținere din solda netă a intimatului C.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentințele sunt legale, nefiind incident motivul de recurs invocat de recurent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Apărării Naționale împotriva acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței nr. 57/2015 din 16.04.2015 și a sentinței nr. 85/2015 din 21 mai 2015 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2017.