ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3258/2015

Decizia nr. 3258/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, anularea deciziei de imputare din 06 iulie 2012, privind stabilirea răspunderii materiale pentru paguba de 48.322,58 RON produsă în perioada 01 mai 2009-30 aprilie 2012 și constatată la data de 02 mai 2012, având ca obiect compensația lunară pentru chirie, suspendarea obligativității plății sumelor stabilite prin decizia de imputare și prezentarea de către pârât a fișei posturilor, documentelor și procedurilor prin care s-au reglementat, din anul 2007 și până în prezent, atribuțiile membrilor și activitatea Comisiei constituite la nivelul U.M. X București, în baza art. 1 alin. (4) coroborat cu art. 2 lit. f) din H.G. nr. 1867/2005.

Prin sentința civilă nr. 1687 din 24 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului, a anulat decizia din 28 noiembrie 2012 și decizia de imputare din 06 iulie 2012 și a obligat pârâtul să prezinte atribuțiile comisiei și să rejudece speța, ținând cont în concret dacă locuința din Ilfov permitea îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 644 din 12 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de control judiciar a apreciat că sentința atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12 ianuarie 2015, sub nr. x/2/2013*.

Prin sentința civilă nr. 278 din 05 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins petitul II al acțiunii, ca rămas fără obiect, și a respins, în rest, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale - U.M. X, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește capătul al doilea al acțiunii, privind suspendarea executării deciziei de imputare, instanța a reținut, pe lângă faptul că este nemotivat, că suspendarea executării se poate dispune până la pronunțarea instanței de fond, pronunțare care a avut loc în ședința din 05 februarie 2015.

Referitor la argumentele formulate de reclamant în constatarea caracterului nelegal al deciziei de imputare, instanța a apreciat că sunt neîntemeiate.

A constatat prima instanță că reclamantul a solicitat, la data de 07 august 2008, aprobarea acordării compensației lunare pentru chirie, în cuprinsul raportului arătând, printre altele, că atât el, cât și soția, nu au deținut și nu dețin o locuință proprietate personală în garnizoana București, cererea sa fiind aprobată.

La data de 18 aprilie 2012, fosta soție a reclamantului, B., a prezentat contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 08 iunie 2007, având ca obiect imobil teren și construcție, cumpărat în indiviziune și în cote părți egale de ½ cu reclamantul.

Ca urmare, constându-se că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a anunța în termen de 5 zile orice modificare a situației locative, fapt ce nu a permis comisiei să verifice dacă locuința din județul Ilfov îi permite acestuia îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, s-a emis decizia de imputare pentru sumele primite cu titlul de contravaloare chirie.

Reținând dispozițiile art. 20

1

din Legea nr. 80/1995, ale art. 6 și art. 14 lit. a) din H.G. nr. 1867/2005, prima instanță a apreciat că acordarea dreptului la compensarea chiriei este condiționată nu numai de cerința ca solicitantul, soțul/soția să nu dețină o locuință proprietate personală în garnizoana/localitatea în care a fost numit, ci și ca acesta, soțul/soția să nu dețină locuințe proprietate personală, a cărei locație îi permite îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, aprecierea îndeplinirii acestor condiții revenind comisiei prevăzute la art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 1867/ 2005.

Astfel, reclamantul avea obligația de a informa despre orice imobil în proprietate, indiferent de locul unde se situa, după cum se arată în art. 6 lit. e), tot acestuia dându-i-se posibilitatea de a arăta în ce măsura respectivul imobil din proprietate i-ar permite ori nu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

De asemenea, legea nu face vorbire despre o proprietate exclusivă, pentru a considera întemeiate apărările reclamantului asupra faptului că, oricum, asupra imobilului din județul Ilfov nu era decât coproprietar ori împrejurarea că nu a locuit în acesta decât la sfârșit de săptămână, de sărbătorile legale și în concediile de odihnă.

În ceea ce privește susținerile reclamantului în sensul că raportul ar fi fost completat în conformitate cu formularele furnizate de unitate, revenind acesteia culpa pentru modul defectuos al exprimării, instanța de fond a reținut că nici în cuprinsul declarației pe proprie răspundere, dată de reclamant, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 1867/2005, reclamantul nu a făcut vorbire despre deținerea în proprietate a vreunei locuințe în localitatea Pantelimon, județul Ilfov, menționând că nu a deținut și nu deține locuință proprietate personală.

A mai constatat instanța că reclamantul a pretins inopozabilitatea și necunoașterea dispozițiilor din raportul din 08 decembrie 2009, care nu i-ar fi fost adus la cunoștință, însă în condițiile în care în ședința din 05 februarie 2015, a arătat expres că nu înțelege să invoce nelegalitatea actului, o asemenea apărare nu poate fi primită.

Cu privire la extinderea garnizoanei București, instanța de fond a reținut că, de altfel, nici nu a constituit motivul legal pentru încetarea dreptului la compensația lunară pentru chirie, după cum se arată în procesul-verbal de cercetare administrativă și în hotărârea de soluționare a contestației.

Cât privește apărările reclamantului relative la incidența decăderii unității din dreptul de a constata și a sancționa fapta, în conformitate cu dispozițiile art. 24 din O.G. nr. 121/1998, prima instanță a constatat că în cauză, fapta ilicită a reclamantului a fost una continuă, iar paguba, de la producerea căreia se calculează termenul de un an, o reprezintă încasarea sumelor de bani necuvenite în perioada 11 august 2008-30 aprilie 2012, unitatea făcând aplicarea dispozițiilor privitoare la termenul de 3 ani, prin calcularea valorii pagubei numai începând cu data de 02 mai 2009.

Împotriva sentinței civile nr. 278 din 05 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de reclamant s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii, pentru următoarele motive:

Norma de casare dispusă prin decizia nr. 644 din 12 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție presupunea ca reclamantul să precizeze dacă înțelege să invoce excepția de nelegalitate a raportului din 08 decembrie 2009.

O asemenea dispoziție însă nu putea fi dusă la îndeplinire de către reclamant, atâta vreme cât raportul în cauză nu a fost comunicat și prelucrat acestuia, fiind doar comunicat comandanților de unități militare și distrus la 31 decembrie 2009, astfel cum rezultă din actele dosarului.

În condițiile în care nici un alt militar nu se putea conforma consecințelor unui raport despre care nu avea cunoștință și cu atât mai mult, nu cunoștea că trebuie să raporteze modificări ale situației sale, aceste aspecte au drept consecință imposibilitatea obiectivă și efectivă a reclamantului de a se folosi de procedura invocării excepției de nelegalitate în privința raportului din 08 decembrie 2009.

Prima instanță a raportat incidența normelor legale particulare, respectiv, art. 24 din O.G. nr. 121/1998, ca fiind poziționate la data de 02 mai 2009, apreciind că aceasta ar fi data la care pârâtul ar fi luat cunoștință de situația modificatoare.

Data de referință aleasă de instanță ca fiind 02 mai 2009, este stabilită în mod arbitrar, instanța de fond nefăcând nici o apreciere sau motivare cu privire la criteriile de determinare a acestei date.

Astfel, la data formulării cererii de compensație pentru chirie, respectiv 07 august 2008, reclamantul era deja coproprietar al imobilului din comuna Pantelimon, ulterior acestei date neintervenind nicio modificare de situație, modificările intervenind în structura și situația pârâtului, fără ca acestea să fie, însă, comunicate reclamantului.

Mai mult, coproprietara B. nu a avut calitatea de soție a reclamantului, iar imobilul din comuna Pantelimon nu a constituit locuință a acestuia, situații și împrejurări ce nu au fost criticate și combătute de pârât.

Consecința celor reținute este aceea că, data de la care urmează să se calculeze termenele de decădere/prescripție prevăzute de art. 24 din O.G. nr. 121/1998, nu poate fi considerată decât data de 07 august 2008, și nicidecum o dată ulterioară.

Rezultă că la momentul emiterii deciziei de imputare, dreptul pârâtului de a constata și imputa un eventual prejudiciu era prescris, chiar dacă pretinsul prejudiciu se referă la prestații ulterioare și succesive, în condițiile în care situația reclamantului nu a suferit modificări, iar pârâtul cunoștea această situație atât din datele furnizate cu ocazia cererii de compensare a chiriei, cât și din declarațiile de avere publicate de acesta.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, reiterând apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de reclamant.

Critica formulată de recurentul-reclamant cu privire la aprecierea greșită de către instanța de fond a probelor administrate în cauză, este neîntemeiată.

Din actele dosarului reiese că la termenul de judecată din 05 februarie 2015, la interpelarea primei instanțe, reclamantul a învederat că nu înțelege să invoce excepția de nelegalitate a Raportului comandantului Comandamentului Garnizoanei București din 08 decembrie 2009.

Prin urmare, reclamantul și-a exprimat, fără echivoc, poziția în sensul că nu utilizează mijlocul procedural prevăzut de art. 4 din Legea nr. 554/2004, pentru contestarea legalității raportului din 08 decembrie 2009.

Susținerile recurentului în sensul că s-a aflat în imposibilitatea de a se conforma prevederilor cuprinse în raportul menționat, întrucât conform procedurilor specifice în materia actelor cu caracter militar, raportul nu i-a fost comunicat sau prelucrat, nu pot fi reținute.

Din actele întocmite pe parcursul cercetării administrative rezultă că modificarea intervenită prin raportul din 08 decembrie 2009, în sensul extinderii limitelor garnizoanei București, prin includerea județului Ilfov, fără a da reclamantului posibilitatea dovedită de a cunoaște această situație, nu a constituit motivul legal pentru încetarea dreptului la compensație lunară pentru chirie.

Motivul care a stat la baza emiterii deciziei de imputare din 06 iulie 2012 l-a constituit nerespectarea de către reclamant a obligației prevăzute de art. 6 alin. (2) lit. h) din H.G. nr. 1867/2005, respectiv de a raporta în scris, în termen de 5 zile lucrătoare de la ivirea situației, orice schimbare intervenită, de natură să modifice condițiile care au stat la baza acordării compensației lunare pentru chirie.

Prin neîndeplinirea de către reclamant a obligației de a raporta în scris, în termenul legal, despre dobândirea în proprietate a imobilului din localitatea Pantelimon, județul Ilfov, comisia prevăzută la art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 1867/2005, a fost lipsită de exercitarea atribuțiilor cu care a fost învestită, și anume de a aprecia dacă locația locuinței dobândite îi permite reclamantului îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, cu consecința acordării în continuare a dreptului la compensație lunară pentru chirie.

Criticile formulate de recurent vizând greșita interpretare și aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor O.G. nr. 121/1998 și H.G. nr. 1867/2005, sunt neîntemeiate, sentința pronunțată în litigiu fiind dată ca urmare a interpretării și aplicării corecte a normelor legale incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Din documentația care a stat la baza emiterii deciziei de imputare contestate, rezultă că prin raportul din data de 07 august 2008, reclamantul a solicitat acordarea compensației lunare pentru chirie, motivând că atât el, cât și soția, nu au deținut și nu dețin o locuință proprietate personală în garnizoana București, cerere ce a fost aprobată, compensația lunară fiind plătită reclamantului începând cu 11 august 2008.

De asemenea, în declarația pe propria răspundere privitoare la situația sa locativă, dată de reclamant la 07 august 2008, în temeiul art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 1867/2005, acesta a arătat că nu a deținut și nu deține locuință proprietate personală în garnizoana București.

La data de 18 aprilie 2012, B. a prezentat contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 08 iunie 2007, având ca obiect imobil teren și construcție, cumpărat în indiviziune și în cote părți egale de ½ cu reclamantul.

În condițiile arătate, dreptul reclamantului la compensație lunară pentru chirie a încetat la data dobândirii în proprietate a imobilului din localitatea Pantelimon, conform prevederilor art. 14 lit. a) din H.G. nr. 1867/2005.

Susținerile recurentului-reclamant în sensul că prin dobândirea în proprietate a imobilului menționat, nu s-au modificat criteriile de acordare a compensației lunare pentru chirie, sunt nefondate.

Dispozițiile art. 14 lit. a) din H.G. nr. 1867/2005 prevăd că dreptul la compensația lunară pentru chirie încetează la data dobândirii de către cadrul militar în activitate sau de către soțul/soția acestuia, pe orice cale, a unei locuințe proprietate personală, a cărei locație îi permite îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, fără a restrânge zona respectivă la nivelul unei localități sau garnizoane.

Astfel, având în vedere situațiile în care încetează plata compensației lunare pentru chirie, au fost afectate condițiile de analiză a acordării acestei compensații, întrucât aprecierea asupra îndeplinirii atribuțiilor de serviciu aparține comisiei prevăzute la art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 1867/2005.

Împrejurarea că numita B. nu a avut calitatea de soție a recurentului-reclamant, iar imobilul din localitatea Pantelimon nu a constituit locuința acestuia, nu sunt de natură a exonera reclamantul de obligația de a informa cu privire la dobândirea în proprietate a imobilului, în raport cu situațiile de încetare a dreptului la compensație lunară pentru chirie, reglementate expres de art. 14 lit. a) din H.G. nr. 1867/2005.

Prin decizia de imputare din 06 iulie 2012, valoarea pagubei în sumă de 48.322,58 RON constând în compensație lunară pentru chirie încasată fără drept de către reclamant, a fost calculată pentru perioada 02 mai 2009-30 aprilie 2012, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

La întinderea perioadei pentru care s-a încasat necuvenit compensația lunară pentru chirie, intimatul-pârât a avut în vedere termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de C. civ., astfel încât, raportat la perioada 11 august 2008-30 aprilie 2012, în care reclamantul a încasat fără drept compensația lunară, în mod legal valoarea pagubei a fost calculată începând cu data de 02 mai 2009.

În consecință, în acord cu judecătorul fondului, se constată că la data emiterii deciziei de imputare, nu era prescris dreptul pârâtului de a constata și sancționa fapta reținută în sarcina reclamantului.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței atacate, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 278 din 05 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2015.