ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 827/2018

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 5 ianuarie 2015, pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții U.M. 01969 Câmpia Turzii și Ministerul Apărării Naționale, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 52/CJI/388/2014, emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor și a actelor premergătoare acesteia, anularea Deciziei de imputare nr. x și a Procesului-verbal de cercetare administrativă nr. x/03.02.2014, emise de U.M. 01969 Câmpia Turzii, precum și suspendarea executării actelor administrative atacate.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 71 din 7 mai 2015, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții U.M. 01969 Câmpia Turzii și Ministerul Apărării Naționale.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 71 din 7 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. (potrivit raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată. Reclamantul a învederat că obiectul recursului îl reprezintă și încheierile premergătoare, prin care i-au fost respinse probele solicitate. Printr-o primă critică din recurs, recurentul-reclamant susține că prima instanță, contrar prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a respins cererea sa de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară referitoare la art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și proba cu interogatoriul pârâților și proba cu exepertiză contabilă și tehnică, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare. Circumscris aceleiași critici, recurentul susține că instanța nu a pus în discuția părților și nu a analizat cererea sa referitoare la obligarea pârâților să depună la dosar și să îi comunice Raportul x/26.01.2009 al Statului Major al Forțelor Aeriene. A precizat recurentul-reclamant că, în opinia sa, ambele probe (expertiza contabilă și cea tehnică) erau esențiale, deoarece, în privința modalității reale de reflectare a cantității de motorină există o mare problemă, după cum s-a constatat prin Raportul x/26.01.2009 al Statului Major al Forțelor Aeriene, că unitatea controlată avea în evidență cantitatea de 85 tone de combustibil, în condițiile în care capacitatea maximă de stocare era de aproximativ 76,8 tone, rezultând astfel o diferență de aproximativ 8 tone. Apreciază recurentul-reclamant, în raport de aceste susțineri, că există un dubiu rezonabil, ce poate avea conotația civilă a cazului fortuit, fapt care atrage exonerarea sa de răspunderea civilă delictuală. Prin a doua serie de critici formulate, recurentul-reclamant susține, în esență, că instanța de fond în mod eronat și cu nerespectarea dispozițiilor legale a respins excepția nulității actelor contestate, întemeiată pe durata excesivă a cercetării administrative, precum și excepția prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii pentru eventualele pagube. A arătat recurentul-reclamant că prima instanță a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 126 alin. (3) din Ordinul Ministerului Apărării Naționale nr. M.5/22.01.1999, schimbând profund înțelesul normei, apreciind că, de fapt, norma indică reluarea cursului prescripției termenului de 60 de zile pentru cercetarea administrativă de la momentul la care a fost înregistrată la unitate, de către consilierul juridic al MApN, sentința penală nr. 1964/10.09.2013, pronunțată de Judecătoria Botoșani în dosarul penal nr. x/2012 În opinia recurentului-reclamant, interpetarea corectă a prevederilor art. 126 alin. (3) din Ordinul M5/22.01.1999 este aceea că reluarea cursului prescripției termenului de 60 de zile pentru efectuarea cercetării administrative trebuia să aibă loc de la momentul comunicării către unitate a soluției dispuse de parchetul militar, ce a avut loc în data de 30.03.2012. În ceea ce privește durata cercetării administrative, susține recurentul-reclamant că prima instanță a acoperit, prin soluția pronunțată, viciul nulității absolute, produs ca urmare a depășirii termenului de 120 de zile la care face referire art. 23 din O.G. nr. 121/1998. În punctul de vedere exprimat de recurent, se arată că, în mod excepțional, se poate accepta interpretarea potrivit căreia trebuia prelungită cercetarea administrativă de la data rămânerii definitive a sentinței penale, respectiv 10.09.2013, iar comunicarea acestei hotărâri către consilierul juridic al M.Ap. N. la data de 16.12.2013 putea determina, eventual, o repunere în termen, conform prevederilor art. 101-103 C. proc. civ. Se susține că data de 07.01.2014, la care a fost depusă sentința penală la UM 01969 Câmpia Turzii, este în afara termenului de 15 zile, în care se putea cere repunerea în termen, astfel că nu poate fi avut în vedere, la calculul termenelor, respectivul moment calendaristic. În al treilea rând, recurentul-reclamant critică soluția instanței de fond în privința interpretării și aplicării art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, apreciind că a intervenit excepția prescripției dreptului de a fi aplicate sancțiuni coercitive împotriva sa, faptele fiind constatate după împlinirea termenului de 3 ani de la data producerii lor. În al patrulea rând, a criticat recurentul-reclamant soluția de respingere a susținerilor sale referitoare la încălcarea principiilor non bis in idem, consacrat de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a susținerilor referitoare la defecținea rezervoarelor, invocând, în aces sens hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-617/10, Akenberg Fransson împotriva Suediei, ce obligă instanțele naționale să respecte principiul "non bis in idem". În concret, a susținut recurentul-reclamant că soluția de neîncepere a urmăririi penale, dispuse de parchetul competent pentru aceleași fapte ce au făcut ulterior obiectul cercetării administrative, trebuia să fie respectată, fără a se putea repune în discuție antrenarea răspunderii sale. Mai susține recurentul că în mod nelegal prima instanță a respins susținerile sale referitoare la prescripția deciziei de impunere și a procesului-verbal de cercetare, prin raportare la prevederile art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, nefiind respectat termenul de 15 zile de comunicare a deciziei de imputare. Și în ceea ce privește aspectele de fond expuse în cererea de chemare în judecată, consideră recurentul-reclamant că soluția primei instanțe este greșită, fiind făcută o confuzie nepermisă între combustibil de tip M și motorină, denaturând, astfel, mențiunile cuprinse în fișa de lichidare, în care s-a consemnat lipsa cantității de 1027 litri motorină. Cum prin această fișă de lichidare a precizat recurentul-reclamant că a operat descărcarea sa de gestiune, reiterând și teza discrepanțelor dintre posibilitatea fizică a rezervoarelor de stocare și realitatea scriptică reflectată în actele contabile, solicită recurentul A. să fie avute în vedere toate aceste argumente care să determine admiterea căii de atac declarate în cauză, casarea sentinței recurate și rejudecarea cererii sale de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză La data de 26.08.2015, a depus întâmpinare intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale, în numele Comisiei de jurisdicție a imputațiilor și pentru intimata-pârâtă UM 01969 Câmpia Turzii. Prin întâmpinare s-a invocat excepția nulității recursului, susținând că nu se încadrează criticile invocate de recurent în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind reiterate susținerile formulate în fața primei instanțe. În subsidiar, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat, combătând, argumentat, fiecare set de critici din calea de atac declarată împotriva sentinței civile nr. 71/2015 a Curții de Apel Bacău.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 martie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 04 octombrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., invocată de intimații-pârâți și a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Argumente de fapt și de drept relevante A. O primă critică a recurentului-reclamant a fost în referire la soluția primei instanțe de respingere a întrebării preliminare pe care acesta a înțeles să o adreseze către CJUE, având următorul conținut: "Art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că interzice sau nu statelor membre UE să declanșeze o nouă procedură administrativă, în condițiile în care, pentru aceleași fapte, Ministerul Public-Parchetul a dat o soluție de scoatere de sub urmărire penală, confirmată definitiv și irevocabil de hotărârea unei instanțe penale" Oportunitatea sesizării CJUE, lăsată la latitudinea unei instanțe naționale a cărei decizie nu este definitivă în sistemul național al căilor de atac, nu poate fi pusă în discuție, ca motiv de nelegalitate a hotărârii pronunțate în atare condiții, în care soluția adoptată a fost cea de a nu sesiza instanța europeană cu întrebarea formulată de partea interesată. Pe de altă parte, interesul recurentului-reclamant de a formula o astfel de întrebare preliminară nu a fost manifestat și în calea de atac exercitată, solicitarea adresată primei instanțe nefiind reiterată în fața instanței de recurs. Distinct de aceste clarificări în referire la regimul juridic al întrebărilor preliminare formulate în fața instanțelor naționale ale unui stat membru, reține Înalta Curte că litigiul de față nu depinde, în mod esențial, de pronunțarea unei hotărâri CJUE în interpretarea art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, premisele art. 50 din Cartă nefiind regăsite în dosarul pendinte. Articolul menționat anterior se referă la "dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune", iar situația premisă din prezenta cauză este cea a existenței unei soluții de scoatere de sub urmărirea penală a numitului A., întrucât lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv latura obiectivă, soluție dispusă prin rezoluția din 14.01.2013 în dosarul nr. x al Parchetului depe lângă Judecătoria Botoșani, menținută prin ordonanța de respingere a plângerii din data de 18.04.2013 emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani și prin sentința penală nr. 1964/10.09.2013 a Judecătoriei Botoșani, pronunțată în dosarul nr. x/2013. Prin urmare, cu privire la faptele ce au format obiectul sesizării penale, se reține că recurentul-reclamant a fost cercetat pentru infracțiunea de delapidare, prevăzută de art. 215 1 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care s-a stabilit, de către organele penale competente, că lipsește latura obiectivă. Așadar, cercetarea administrativă a faptelor pentru care s-a dispus atragerea răspunderii patrimoniale a recurentului-pârât a fost determinată de soluția pronunțată de organul de urmărire penală, fără a avea loc o judecată penală în privința numitului A., fiind aplicabile prevederile art. 45 din O.G. nr. 121/1998, nu cele ale art. 46 din același act normativ. În aceste condiții, nu poate fi vorba despre o a doua judecată ce ar putea conduce la încălcarea principiului "ne bis in idem", interpretarea art. 50 din Cartă în sensul solicitat de titularul cercetării administrative nefiind relevantă pentru soluționarea cauzei. B. Criticile recurentului-reclamant privind încălcarea dreptului său la apărare, prin respingerea probei cu expertiza contabilă și expertiza tehnică, precum și a probei cu interogatoriul, sunt nefondate. La primul termen de judecată fixat în primă instanță, reclamantul A. nu a fost prezent, instanța având a se pronunța asupra cererii sale de probe astfel cum au fost invocate acestea prin cererea sa de chemare în judecată. Or, față de solicitarea reclamantului de a se administra proba cu înscrisuri, interogatoriu, expertiza tehnică și expertiza contabilă, prima instanță a analizat în mod corect pertinența și concludența respectivelor probe, în raport de teza probatorie ce a putut fi decelată din conținutul cererii de chemare în judecată. În privința probei cu interogatoriul s-a reținut legal că asupra unor întrebări se relevă răspunsurile din înscrisurile depuse la dosar, iar restul întrebărilor formulate vizează aspecte ce țin de atitudinea instituției pârâte, care, de asemenea, se verifică din conținutul documentației depuse la dosar. Potrivit prevederilor art. 258 C. proc. civ., "probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255", adică ele "trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului". În lipsa depunerii de către partea interesată a unor obiective punctuale pentru fiecare dintre cele două expertize pe care le-a propus spre administrare, instanța judecătorească nu era datoare să le încuviințeze, apreciind, în virtutea rolului său, că ele nu sunt necesare pentru dezlegarea pricinii. Nu se poate reține, în aceste condiții, o încălcare a dreptului la apărare, în sensul garanțiilor conferite prin prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar regulile de procedură în ceea ce privește aspectele puse în discuția părților la termenul de judecată din 23.04.2015 au fost respectate, fapt ce determină caracterul nefondat al criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Analiza celorlalte critici din cererea de recurs va fi făcută prin raportare la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referitoare la "încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". C. În ceea ce privește procedura administrativă prealabilă emiterii deciziei de imputare nr. x, a susținut recurentul-reclamant că este întemeiată excepția nulității, generată de durata excesivă a cercetării administrative, ce a depășit termenul de 120 de zile, iar momentul de la care ar fi trebuit să fie reluată această procedură nu era cel reținut de prima instanță, respectiv data de 07.01.2014, ci, în mod excepțional, data de 10.09.2013, la care s-a pronunțat sentința penală nr. 1964 în dosarul penal nr. x/2013 Potrivit prevederilor art. 23 din O.G. nr. 121/1998, "(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei. (2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful eșalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris. (3) În toate situațiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea și ascultarea celor în cauză, pentru explicații scrise și prezentarea de probe în apărare". Prin Ordinul M.5/22.01.1999 au fost aprobate Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din Ministerul Apărării Naționale, iar în art. 126 alin. (2) din aceste Instrucțiuni se prevede că "sesizarea făcută de unitate parchetului militar, în termenele prevăzute de art. 23 din ordonanță, suspendă prescripția acestui termen." Incontestabil, prin sesizarea cuprinsă în adresa nr. x, cercetarea administrativă a fost suspendată, urmând a fi reluată, potrivit prevederilor art. 126 alin. (3) din Instrucțiuni, "de la data înregistrării la unitate a actului de soluționare ce se comunică unității de către parchetul militar". Soluția de scoatere de sub urmărire penală a numitului A. a fost atacată de petentele UM 01969 Câmpia Turzii și UM 01824 "P" Ionășeni, fiind confirmată, în mod definitiv, prin sentința penală nr. 1964/10.09.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2013. Alegațiile recurentului-reclamant, în sensul reluării cursului cercetării administrative de la data pronunțării instanței penale asupra plângerii cu care a fost învestită, nu sunt fondate, întrucât, la acel moment, nu putea fi comunicată sentința penală la cererea părții interesate, nefiind motivată. Pe de altă parte, se reține că o astfel de hotărâre, pronunțată de instanța penală, nu se comunică din oficiu către părțile din proces, fiind necesară o solicitare expresă în acest sens, care, în cauza de față, a avut loc la data de 11.12.2013, sentința penală nr. 1964/10.09.2013 fiind comunicată către reprezentantul petentelor, Ministerul Apărării Naționale, la data de 16.12.2013. Potrivit art. 126 din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul M.Ap. N. M5/1999, reluarea cercetării putea fi dispusă doar după înregistrarea la unitate a actului de soluționare în materie penală, reprezentat, în cauză, prin sentința penală nr. 1964/2013, data înregistrării la UM 01696 Câmpia Turzii fiind 07.01.2014, conform adresei de la dosarul de fond. Așadar, de la acest moment s-au efectuat demersurile pentru reluarea cercetării administrative în privința numitului A., fiind aprobată, prin rezoluția pe nota de prezentare nr. x/14.01.2014, prelungirea cu 28 de zile a termenului pentru efectuarea cercetării administrative a pagubei produse la UM 01824 "P" Ionășeni, procesul-verbal nr. x fiind emis în interiorul termenului dispus în vederea finalizării acestei etape. În concluzie, fiind respectate dispozițiile legale și regulamentare incidente în materia răspunderii materiale a militarilor din Ministerul Apărării Naționale, se reține că actele emise în procedura de cercetare administrativă sunt legale, nefiind afectate de niciun viciu de nelegalitate din perspectiva termenelor impuse pentru fiecare etapă a procedurii, finalizată prin emiterea, în cauză, a procesului-verbal nr. x și a deciziei de imputare nr. x. D. O altă critică a recurentului-reclamant este cea legată de depășirea termenului de 3 ani în care se putea constata fapta, calculat de la data producerii presupusei fapte, fiind, astfel, prescris dreptul de a mai stabili sancțiunea pentru paguba produsă. Potrivit prevederilor art. 24 din O.G. nr. 121/1998, "răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituțiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor". Din documentația depusă la dosar se reține că paguba a fost constatată la data întocmirii actului înregistrat cu nr. A42/20.01.2019, fiind produsă începând cu anul 2008, astfel că termenul de 3 ani prevăzut de legiuitor nu a fost depășit. Recurentul-reclamant a interpretat prevederile art. 24 din O.G. nr. 121/1998 făcând confuzie între data stabilirii răspunderii sale materiale și data producerii faptelor, în condițiile în care textul legal menționat anterior stabilește doar existența unui termen de decădere pentru constatarea producerii unei pagube, în raport de data la care prezumtivele fapte au fost săvârșite. Stabilirea răspunderii materiale are loc după epuizarea etapei de cercetare administrativă, supusă, la rândul său, atât unor termene limită, cât și unor împrejurări care pot conduce la suspendarea derulării investigațiilor administrative, cum a fost situația sesizării organelor penale în privința recurentului-reclamant A., fapt ce a determinat trecerea unui interval de timp de 5 ani până la emiterea deciziei de imputare nr. x. E. Deși recurentul-pârât a reluat critica sa privind încălcarea, de către prima instanță, a principiului "ne bis in idem", reține Înalta Curte că principiul consacrat de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu este incident în cauză, neavând loc nicio judecată penală în ceea ce-l privește pe recurentul-reclamant, în sensul invocat de acesta, privitor la reținerea unei autorități de lucru judecat în plan civil în raport de dispozițiile art. 22 din C. proc. pen. Soluția de scoatere de sub urmărirea penală a persoanei cercetate pentru săvârșire unei infracțiuni nu are autoritate de lucru judecat în planul răspunderii materiale a celui cercetat administrativ, nefiind echivalentă cu o hotărâre definitivă a instanței penale, ce implică cercetarea pe fond a unei trimiteri în judecată în această materie. F. În ceea ce privește critica recurentului-reclamant referitoare la comunicarea cu întârziere a deciziei de imputare și a procesului-verbal de cercetare, cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, pentru care a reținut prima instanță caracterul acestui termen ca fiind acela de recomandare, se constată netemeinicia argumentelor pe care se sprijină critica respectivă. În deplin acord cu judecătorul fondului, reține Înalta Curte că, astfel cum se desprinde din interpretarea dispozițiilor art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, termenul de 15 zile prevăzut pentru comunicarea deciziei de imputare este unul de recomandare, lipsit de sancțiune în situația nerespectării sale. Pe de altă parte, a invoca o necomunicare în termen, în condițiile în care cel care pretinde o vătămare din acest fapt și-a schimbat domiciliul, fără a îndeplini formalitățile de opozabilitate către terți asupra acestor modificări, nu poate atrage nicio sancțiune pentru intimații pârâți care au făcut toate demersurile legale pentru comunicarea deciziei de imputare la domiciliul celui responsabil de prejudiciul material reținut în sarcina sa. G. În privința criticilor îndreptate împotriva soluției pronunțate pe fondul cauzei, a susținut recurentul-reclamant, în esență, că prima instanță a făcut o confuzie între noțiunea de combustibil "motorină" și cea de combustibil "de tip M", iar fișa de lichidare nu ar fi trebuit coroborată cu procesul-verbal de constatare nr. x/19.03.2009 și cu Decizia nr. A 2486/7.04.2009, fiind, așadar, eronat raționamentul avut în vedere la pronunțarea hotărârii recurate. A mai susținut recurentul-reclamant că, fiind descărcat de gestiune, nu mai putea instanța judecătorească să intervină retroactiv în sensul creării unei noi situații decât cea consemnată la întocmirea fișei de lichidare. Și aceste critici sunt neîntemeiate, prima instanță confirmând în mod corect legalitatea actelor administrative de imputare a pagubei create UM 01824 "P" Ionășeni de către recurentul-reclamant. Se reține, așadar, că, în virtutea funcției de comandant al UM 01824 "P" Ionășeni, recurentul A. era obligat să cunoască permanent cantitatea existentă și cantitatea necesară de combustibil din unitate, potrivit prevederilor art. 133 și ale art. 135 din Ordinul ministrului apărării nr. M 149/2004, iar pentru diferențele constatate între evidențele scriptice și stocul faptic acesta era obligat să dispună efectuarea cercetării administrative, conform prevederilor art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998. Aceste diferențe, constatate în luna iulie 2008, nu au condus la luarea unei decizii conforme cu prevederile legale și regulamentare la a căror respectare era obligat recurentul-reclamant, fapt pentru care s-a reținut incidența dispozițiilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, potrivit căruia " după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen". În aceste condiții, nu poate fi reținut argumentul recurentului-reclamant, potrivit căruia, prin întocmirea fișei de lichidare, acesta a fost descărcat de gestiune, fapt pentru care nu i se mai poate imputa nicio pagubă în sarcina sa, normele legale anterior menționate reglementând obligativitatea imputării pagubei asupra celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative. Fișa de lichidare ce i-a fost întocmită recurentului-reclamant la 03.07.2009 nu are valoarea unui act constatator final cu privire la cantitatea de combustibil lipsă, cât timp în acest înscris s-a menționat că numitul A. este în curs de cercetare pentru o pagubă produsă prin lipsa unei cantități de 1027 litri motorină, urmând ca întinderea efectivă a prejudiciului să fie stabilită la finalizarea cercetării administrative, din coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în vederea dovedirii condițiilor răspunderii materiale a persoanei cercetate. Cât privește eventuala confuzie a primei instanțe între combustibilul de tip "M" și motorină, acest aspect este lipsit de relevanță în contextul examinării legalității actelor de imputare verificate în cauză, în cuprinsul cărora s-a reținut că paguba a fost produsă ca urmare a lipsei unei cantități de 10021 kg combustibil de tip "M" din gestiunea "Cazarmare" a U.M. 01969 Câmpia Turzii (loc de dispunere UM 01824 P Ionășeni, în valoare de 52610,25 RON. În consecință, reține Înalta Curte că persoana cercetată administrativ a avut posibilitatea de a se apăra în cursul acestei cercetări și de a proba în contra evidențelor care au condus la stabilirea prejudiciului reținut în sarcina sa, iar în lipsa unor probe concludente și pertinente în acest sens au fost valorificate concluziile desprinse din documentația existentă la nivelul unității militare în care se înregistrau stocurile de combustibil și se desfășura activitatea celui cercetat, concluzii menținute în mod corect și de către judecătorul fondului, prin pronunțarea unei soluții de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulate de A. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ., coroborat cu temeiurile de casre prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 71 din 7 mai 2015 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va menține astfel cum a fost pronunțată, fiind legală.