ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 138/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății; Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 decembrie 2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. - C. și comandantul U.M. x București: 1. anularea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 123/CJ/721/2013 din 31 iulie 2013 și, pe cale de consecință: - admiterea plângerii formulate de reclamant împotriva Hotărârii nr. A/4172 din 30 mai 2013 a comandantului U.M. x București, prin care a fost respinsă contestația împotriva Deciziei de imputare nr. A/2966 din 19 aprilie 2013 a comandantului U.M. x București; - anularea Hotărârii nr. A/4172 din 30 mai 2013 și a Deciziei de imputare nr. A/2966 din 19 aprilie 2013, emise de comandantul U.M. x București; - obligarea la restituirea sumelor lunare reținute din solda reclamantului, în baza Deciziei de imputare nr. A/2966 din 19 aprilie 2013; 2. suspendarea executării Deciziei de imputare nr. A/2966 din 19 aprilie 2013, emisă de comandantul U.M. x București până la soluționarea definitivă a cauzei; 3. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din 9 septembrie 2014, în temeiul art. 406 C. proc. civ., față de principiul disponibilității în procesul civil, Curtea de Apel București a luat act de renunțarea la judecată a cererii de suspendare formulată de către reclamantul A.

Hotărârea primei instanțe; Prin sentința civilă nr. 2456 din 23 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtul B. și, pe fond, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâții B. - C. și comandantul U.M. x București.

Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în urma rejudecării, admiterea cererii, așa cum a fost formulată. Recurentul-reclamant a invocat, în esență, următoarele critici circumscrise motivelor de nelegalitate a hotărârii pronunțate în fond prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.: - decizia de soluționare a contestației este nemotivată. Astfel, singura motivare a deciziei este în sensul că reclamantul nu a invocat un motiv anume în susținerea contestației, deși comisia care a analizat contestația avea obligația să analizeze decizia de imputare sub toate aspectele; - instanța a analizat în mod superficial materialul probator administrat în cauză, întrucât la dosar erau suficiente dovezi care arătau faptul că în mod greșit a fost emisă decizia de imputare. Astfel, deși prin adresa emisă de Direcția Antifraudă se menționa că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii materiale, instanța de judecată (la fel și comisiile care i-au analizat plângerile) nu a solicitat un punct de vedere prin care să obțină lămuriri cu privire la acest aspect și nici nu a reanalizat situația așa cum se dispunea prin adresă; - Comisia de jurisdicție a imputațiilor nu a argumentat în mod concret soluția dispusă prin Decizia administrativ jurisdicțională nr. 123/CJ/721/2013 din 31 iulie 2013, privind respingerea plângerii formulate de reclamant împotriva soluției de respingere a contestației; - sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, respectiv a prevederilor H.G. nr. 1867 din 22 decembrie 2015 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din B. Astfel, în calitate de cadru militar, era îndreptățit să beneficieze de compensația lunară pentru chirie, fiind îndeplinite toate condițiile stipulate în art. 2 din H.G. nr. 1867 din 22 decembrie 2015, întrucât are domiciliul în com. Ciorogârla, județ Ilfov, iar locul de muncă, unde își desfășoară activitatea și unde nu deține o locuință proprietate personală, este în București, începând cu data de 01 aprilie 2011; - instanța de fond a ignorat faptul că nu are proprietate în cadrul Garnizoanei București. De altfel, în ceea ce privește comunicarea comandantului Garnizoanei București pe baza căruia se încearcă a se susține că localitatea Ciorogârla face parte din Garnizoana București, interpretând cuprinsul acestui comunicat, nu se poate concluziona în mod clar că localitatea Ciorogârla face parte din garnizoana București; - soluția instanței este de asemenea nelegală, întrucât nu a avut în vedere apărările reclamantului privitoare la faptul că nu a avut cunoștință de Raportul nr. 4805 din 08 decembrie 2009 al șefului Statului Major General prin care se stabilește componența Garnizoanei București, nefiindu-i adus la cunoștință în vreun fel; - un alt aspect pe care atât comisia de jurisdicție a imputațiilor, cât și instanța fondului nu l-a avut în vedere este acela că în decizia de imputare temeiul legal al răspunderii materiale a reclamantului este menționat eronat, respectiv H.G. nr. 1387/2005, act normativ care nu se regăsește în legislație. Recurentul a apreciat că nu poate fi atrasă răspunderea sa materială, întrucât nu s-a dovedit că a încasat în mod nejustificat compensația pentru chirie și nu a fost lămurită problema de interpretare a sintagmei „garnizoană/localitate”.

Apărările formulate în cauză; 4.1. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât B. - C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței de fond, ca legală și temeinică, pentru următoarele motive: - referitor la critica recurentului că decizia de soluționare a contestației este nemotivată: Prin contestația formulată, contestatorul a arătat „contest Decizia de imputare nr. A/2966 din 19 aprilie 2013 deoarece consider că am îndeplinit condițiile legale pentru acordarea compensației lunare pentru chirie”. Potrivit precizărilor pct. 84 din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din B., contestația se va referi exclusiv la paguba stabilită, iar motivele invocate vor trebui dovedite cu mijloace de probă legale. Verificarea temeiniciei motivelor arătate în contestație s-a realizat de către comisia de soluționare a contestațiilor numită de comandantul UM x București, consemnată în OZU nr. 87 din 7 mai 2013 care, constatând lipsa tuturor datelor și condiției esențiale care să justifice demersul contestatorului respectiv referiri la cuantumul sumei imputate sau eventuale încălcări ale unor dispoziții avute în vedere la emiterea deciziei de imputare, a propus respingerea contestației ca neîntemeiată; - cât privește critica recurentului privind ignorarea de către comisii, respectiv de către instanță a recomandărilor formulate de D., în sensul că nu s-a solicitat un punct de vedere prin care să se obțină lămuriri cu privire la îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii materiale/nu au reanalizat situația așa cum se dispunea prin adresă: Prin adresa D., a fost restituit procesul-verbal de cercetare din 18 aprilie 2013 pentru verificarea tuturor aspectelor (…) și pentru a hotărî în consecință, având în vedere că din conținutul acestuia nu rezultă cu claritate dacă au fost îndeplinite (cumulativ) toate condițiile prevăzute la pct. 6 din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul nr. M/5/1999. În raport de precizările pct. 6 alin. (2) din Instrucțiuni, UM x București a dovedit pentru stabilirea răspunderii materiale în sarcina reclamantului A. faptul încasării sumelor necuvenite prin statele de plată a indemnizației de chirie cuvenită cadrelor militare din această unitate militară din perioada mai 2011 - decembrie 2012, iar reanalizarea dosarului de cercetare nu a mai fost oportună. - referitor la critica recurentului privitoare la faptul că nu este argumentată în mod concret soluția pronunțată de completul administrativ jurisdicțional în calea de atac plângere (art. 31 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998): Procedând la analizarea documentelor existente la dosarul cauzei și ținând seama de argumentul pe care și-a fundamentat plângerea petentul - interpretarea eronată a sintagmei „garnizoană/localitate” - completul desemnat a reținut următoarele: petentul nu a dat dovadă de bună-credință în declarațiile sale; criticile aduse procesului-verbal de cercetare administrativă sunt generale, nefiind precizate concret motivele invocate, nerespectându-se astfel prevederile art. 84 și 90 din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul nr. M/5/1999; sintagma „garnizoană” din actele normative nu se referă doar la unități și structuri militare așa cum susține petentul, deoarece acest lucru ar însemna că militarii ar putea să locuiască doar în cazărmile situate în localități, nu și în afara lor. Drept pentru care, în unanimitate de voturi, a respins plângerea formulată și a menținut răspunderea materială așa cum a fost stabilită inițial prin Decizia de imputare nr. A/2966 din 19 aprilie 2013 și Hotărârea nr. A/4172 din 30 mai 2013; - este neîntemeiată critica recurentului referitoare la faptul că instanța de fond a respins acțiunea fără a avea în vedere faptul că recurentul ar fi putut beneficia de compensație lunară pentru chirie în condițiile art. 2 din H.G. nr. 1867/2005, întrucât are domiciliul în com. Ciorogârla, județul Ilfov, iar activitatea la locul de muncă o desfășoară în municipiul București, municipiu în care nu deține o locuință în proprietate. Potrivit art. 2 și art. 3 din H.G. nr. 1867/2005, în legătură cu dreptul la acordarea indemnizației pentru chirie, condițiile sunt aceleași, indiferent dacă militarul este mutat în aceeași garnizoană, la aceeași unitate militară sau că este mutat dintr-o altă garnizoană. În plus, pentru situația prevăzută la art. 3, există și obligativitatea efectuării unei anchete sociale în scopul stabilirii dacă, la adresa de domiciliu militarul deține un spațiu de locuit corespunzător sau există motive obiective pentru care acesta nu poate locui la adresa de domiciliu. Com. Ciorogârla, județul Ilfov face parte din garnizoana București, astfel cum rezultă din clarificările aduse cu privire la limitele garnizoanei București prin adresele din 14 martie 2013, din 12 iulie 2013 și din 17 octombrie 2013. Folosirea în conținutul H.G. nr. 1867/2005 a sintagmei „garnizoană” ca o noțiune la obiect și nu ca fiind una generică, conduce la concluzia potrivit căreia, la elaborarea actului normativ, inițiatorul a avut în vedere unele precizări emise de structuri/responsabilități în acest domeniu, fapt confirmat prin adresele anterior menționate; - referitor la critica recurentului privind temeiul legal eronat avut în vedere la emiterea deciziei de imputare: Chiar dacă în motivarea deciziei de imputare în mod eronat a fost indicat numărului actului normativ H.G. nr. 1387/2005 în loc de H.G. nr. 1867/2005, aceasta este o greșeală de ordin formal care nu afectează substanța deciziei și nici raționamentul juridic inițial, cu atât mai mult cu cât, după indicarea numărului actului normativ H.G. nr. 1387/2005 a fost înscris conținutul „privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din B.” 4.2. Legal citat, intimatul-pârât Comandantul U.M. x București nu a depus întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului. E xaminarea recursului în completul de filtru; Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13 aprilie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 12 octombrie 2016, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen pentru judecarea lui pe fond. II. Soluția instanței de recurs; Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului și a apărărilor formulate de intimat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante; Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a formulat critici prin care a arătat că sentința recurată nu cuprinde o analiză concretă, aplicată la situația de fapt, respectiv instanța de fond a apreciat superficial probele administrate în cauză. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde: „(…) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;” Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, instanța de fond a procedat la o analiză concretă a cererii în anulare, aplicată la situația de fapt și arătând temeiurile în drept pentru care a considerat neîntemeiate criticile de legalitate a actelor administrative formulate de către reclamant. În cuprinsul considerentelor sentinței se regăsesc și sunt tratate aspectele esențiale asupra cărora a purtat cererea, dar și probele administrate în cauză de natură a demonstra îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii materiale a reclamantului. Considerentele sentinței atacate analizează toate argumentele prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar soluția adoptată a fost motivată de judecătorul fondului, fiind posibilă verificarea raționamentului său în calea de atac. Este îndeplinită astfel în cauză cerința motivării hotărârii judecătorești, care constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și mijlocul prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurent și pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Subsumat acestui motiv de recurs, criticile recurentului se referă la faptul că nu poate fi atrasă răspunderea sa materială, întrucât nu s-a dovedit că a încasat în mod nejustificat compensația pentru chirie și nu a fost lămurită problema de interpretare a sintagmei „garnizoană/localitate”. Și aceste critici sunt nefondate, sentința pronunțată în litigiu fiind dată ca urmare a interpretării și aplicării corecte a normelor legale incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei. Din documentația care a stat la baza emiterii deciziei de imputare contestate, rezultă că prin Raportul nr. CR/138 din data de 04 aprilie 2011, reclamantul a solicitat acordarea compensației lunare pentru chirie, motivând că este necăsătorit, că imobilul în care are stabilit domiciliul (respectiv în com. Ciorogârla, județul Ilfov,) aparține părinților acestuia și nu are condiții necesare de locuit, precum și că nu deține locuință proprietate personală în garnizoana București, cerere ce a fost aprobată, compensația lunară fiind plătită reclamantului în baza procesului-verbal de alocare din 22 aprilie 2011, constatându-se că „militarul (...) îndeplinește condițiile pentru a beneficia de plata compensației lunare pentru chirie în conformitate cu art. 3 alin. (4) lit. b) din H.G. nr. 1867/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate în B.” Prin Decizia nr. A/2966 din 19 aprilie 2013 emisă de Comandantul UM x București s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului A. pentru paguba de 10.367 lei, ca urmare a încasării unor sume nedatorate reprezentând compensație pentru chirie, cu motivarea că acesta este deținător al unei cote-părți din imobilul situat în com. Ciorogârla. Reclamantul a urmat procedura administrativă de contestare a deciziei de imputare conform dispozițiilor O.G. nr. 121/1998, dar prin Decizia administrativ jurisdicțională nr. 123/CJ/721/2013 din 31 iulie 2013 i-a fost respinsă plângerea și a fost menținută răspunderea sa materială prin decizia de imputare anterior invocată. Procedând la analizarea documentelor existente la dosarul cauzei și ținând seama de argumentul pe care s-a fundamentat plângerea respectiv, interpretarea eronată a sintagmei „garnizoană/localitate”, completul administrativ jurisdicțional a reținut următoarele: petentul nu a dat dovadă de bună-credință în declarațiile sale; criticile aduse procesului-verbal de cercetare administrativă sunt generale, nefiind precizate concret motivele invocate, nerespectându-se astfel prevederile art. 84 și 90 din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul nr. M/5/1999; sintagma „garnizoană” din actele normative nu se referă doar la unități și structuri militare așa cum susține petentul, deoarece acest lucru ar însemna că militarii ar putea să locuiască doar în cazărmile situate în localități, nu și în (alte) imobile. Dreptul la compensația pentru chirie este prevăzut de art. 20 1 din Legea nr. 80/1995, acesta fiind și textul în baza căruia a fost emisă H.G. nr. 1876/2005. În mod corect a apreciat instanța de fond că, din perspectiva îndreptățirii reclamantului de a beneficia de compensația în discuție prezintă relevanță împrejurarea dacă acesta deține sau nu în proprietate un imobil în garnizoana București,atât dispozițiile art. 201 din Legea nr. 80/1995, cât și dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 1867/2005 stabilind în mod neechivoc condiția ca militarul „să nu dețină locuință proprietate personală nici el și nici soția/soțul în garnizoana/localitatea de domiciliu”. Contrar criticii recurentului referitoare la faptul că nu deține o locuință proprietate personală în cadrul garnizoanei București, Înalta Curte constată, cum în mod corect a reținut și instanța de fond, că potrivit certificatului de moștenitor nr. 5/27 octombrie 2010 emis de B.N.P., E. (fila 25 dosar fond), acesta deține o cotă de ½ din masa succesorală rămasă după defunctul său tată, F., în care se regăsește și cota indiviză de ½ din imobilul situat în Ciorogârla, compus din teren și casă. Legea nu se referă la dreptul de proprietate exclusivă, pentru a considera întemeiate apărările reclamantului conform cărora, asupra imobilului din județul Ilfov avea numai un drept de coproprietate. Prin urmare, apare nefondată și critica recurentului referitoare la faptul că instanța a respins acțiunea fără a avea în vedere faptul că ar fi putut beneficia de compensație lunară pentru chirie în condițiile art. 2 din H.G. nr. 1867/2005 întrucât are domiciliul stabilit în localitatea Ciorogârla, județul Ilfov, iar activitatea la locul de muncă o desfășoară în municipiul București, unde nu deține o locuință în proprietate. În primul rând, fiind cadru militar care activează în garnizoana București (în care își are domiciliul) se aplică art. 3 din H.G. nr. 1867/2005, iar nu art. 2. În al doilea rând, potrivit art. 2 și art. 3 din H.G. nr. 1867/2005 (al căror conținut a fost redat și de instanță în considerentele sentinței atacate), condițiile privind dreptul la acordarea indemnizației pentru chirie sunt aceleași, indiferent dacă militarul este mutat într-o altă garnizoană decât cea în care are domiciliul sau în garnizoana în care își are domiciliul. În ambele situații trebuie îndeplinită condiția de a nu deține o locuință proprietate personală în garnizoana unde activează. Situația de la art. 3 prevede, în plus, obligativitatea efectuării unei anchete sociale în scopul stabilirii dacă, la adresa de domiciliu militarul deține un spațiu de locuit corespunzător sau există motive obiective pentru care acesta nu poate locui la adresa de domiciliu. Com. Ciorogârla, județul Ilfov face parte din garnizoana București, aspect ce rezultă din Raportul nr. 4805 din 8 decembrie 2009 privind refacerea limitelor garnizoanei București, confirmate de clarificările aduse prin adresele din 14 martie 2013 (fila 84 dosar fond), din 12 iulie 2013 (fila 83 dosar fond) și din 17 octombrie 2013 (fila 85 dosar fond). Mai constată instanța de control că reclamantul a pretins inopozabilitatea dispozițiilor din Raportul nr. 4805/2009 al șefului Statului Major General referitoare la „limitele garnizoanei București”, care nu i-ar fi fost adus la cunoștință. Nu are relevanță susținerea că nu a cunoscut aceste limite. O asemenea critică nu poate fi primită de Înalta Curte, în condițiile în care actul administrativ de stabilire a limitelor garnizoanei există și produce efecte juridice. Alegațiile recurentului cu privire la nemotivarea deciziei de soluționare a contestației, precum și la neargumentarea soluției pronunțată de completul administrativ jurisdicțional nu pot fi primite direct în recurs, întrucât reprezintă încălcarea limitelor devoluțiunii determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Motivele invocate prin cererea în anulare s-au referit exclusiv la încălcarea dispozițiilor legale privind acordarea compensației lunare pentru chirie. În fine, presupusul temei eronat avut în vedere la emiterea deciziei de imputare (respectiv H.G. nr. 1387/2005 în loc de H.G. nr. 1867/2005) reprezintă o simplă eroare de redactare, ce nu afectează situația de fapt și nici raționamentul juridic. Prin urmare, prima instanță a făcut o corectă aplicare a normelor care conferă comisiei de verificare dreptul de a constata și imputa un eventual prejudiciu, dacă nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea compensației lunare pentru chirie, în speță, a dispozițiilor prevăzute de art. 20 1 din Legea nr. 80/1995 și de art. 3 din H.G. nr. 1867/2005. În contextul expus, în mod judicios s-a procedat la imputarea sumei de 10.367 lei, întrucât la data formulării cererii de compensație pentru chirie, reclamantul era deja coproprietar al imobilului din com. Ciorogârla, care face parte din garnizoana București unde reclamantul își desfășoară activitatea de cadru militar, nefiind îndeplinită una dintre condițiile legale pentru acordarea compensației, și anume să nu dețină locuință proprietate personală în garnizoană. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.