ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1208/2016

Decizia nr. 1208/2016

Asupra conflictului

de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Iași sub nr.

x/245/2016, executorul

judecătoresc A.

a solicitat instanței să dispună încuviințarea

executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă

nr. 455/2014 pronunțată de Tribunalul Suceava, așa cum a fost modificată

prin decizia nr. 305 din 17 martie 2016 a Curții de Apel Suceava, privind pe

creditoarea

B.

,

împotriva debitorului

Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii,

prin C.N.A.D.N.R. SA

.

Prin sentința

civilă nr. 643 din 7 aprilie 2016, Judecătoria Iași a admis excepția

necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut următoarele considerente:

În cauză,

față de data începerii executării silite în Dosarul nr. x/E/2016

al B.E.J. A., legea procesuală aplicabilă este C. proc. civ., cu completările

și modificările aduse prin Legea nr. 138/2014.

Potrivit art.

651 alin.

(1)

C. proc. civ., „Instanța de executare este judecătoria în a cărei

circumscripție se află, la data sesizării organului de executare,

domiciliul, sau după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea

dispune altfel”.

În speță,

debitorul

Statul

Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R.

SA,

are

sediul în

București

, sector 1.

Învestită

prin declinare,

Judecătoria

sectorului 1 București

a pronunțat sentința civilă

nr. 7532 din 26 aprilie 2016, prin care a admis excepția necompetenței

teritoriale și a declinat, la rândul său, competența în favoarea

Judecătoriei Iași și, constatând ivit conflictul de competență,

a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 651 alin. (1) C.

proc. civ. instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție

se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după

caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

În speță,

pârâtul obligat la plata despăgubirilor civile este Statul Român, prin Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R. SA - Direcția Regională

Drumuri și Poduri SA.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost

legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile

art. 373 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865 stabileau competența în materia

încuviințării silite în favoarea instanței în raza căreia urma

a se face executarea, daca legea nu prevedea altfel.

Având în vedere

că executarea silită se poate desfășura în mai multe modalități

și forme, instanța unde urma a se face executarea putea fi oriunde, în

raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite

sau în raza sediilor terților popriți.

Noul C. proc.

civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 a propus eliminarea competenței multiple

a instanțelor de executare, introducând criteriul stabilirii acesteia în funcție

de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea,

cu excepția situației prevăzută de dispozițiile art. 819

C. proc. civ., respectiv aceea când se urmărește executarea unui bun imobil,

precum și în cazul în care legea prevede altfel.

Acest nou criteriu

de stabilire a competenței instanței de executare prin art. 650 alin.

(1) C. proc. civ., conținea un element extern raportului juridic de executare

silită dintre creditor și debitor.

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529

din 16 iulie 2014, s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin. (1) C.

proc. civ. sunt neconstituționale.

Curtea a statuat

că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C.

proc. civ., rezultă că, în ceea ce privește alegerea executorului

judecătoresc, marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului

este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul

judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de

natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor

care trebuie să fie executate.

Totodată,

a apreciat că în ceea ce privește stabilirea instanței de executare,

aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate

deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia

se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează

să se facă executarea.

În prezenta cauză,

așa cum rezultă din ștampila de înregistrare a cererii introductive,

data solicitării de încuviințare a executării silite este 24

martie 2016.

Prin urmare, la

data sesizării instanței prevederile art. 650 C. proc. civ. erau declarate

neconstituționale, astfel încât instanța de executare nu mai putea fi

considerată ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se

află biroul executorului judecătoresc.

În această

situație, s-ar putea aprecia că își reiau efectele dispozițiile

anterioare normei declarate neconstituționale, situație În care prin „Instanța

de executare” s-ar înțelege instanța locului unde se desfășoară

executarea silită, potrivit regulilor C. proc. civ. de la 1865, astfel cum

a fost modificat prin legea micii reforme.

În aceeași

măsură, însă, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale,

declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 650 alin.

(1) C. proc. civ. nu are drept efect repunerea în vigoare a dispozițiilor anterioare

abrogate, ținând cont de prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

dar și caracterul unitar al noii reglementari, care ar putea fi afectată

prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ.

Chiar dacă

în doctrină există și opinia potrivit căreia încetarea efectelor

normei declarate neconstituționale nu generează un vid legislativ decât

în cazul în care este vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz

contrar urmând a-și relua efectele dispozițiile abrogate de legea neconstituțională,

nu se poate reveni la soluția anterioară» respectiv instanța locului

unde se desfășoară executarea silită. În acest sens, pledează

dispozițiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar și caracterul unitar

al noii reglementari, care ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate,

desprinse din vechiul C. proc. civ.

Așa fiind,

Înalta Curte constată că singura soluție care se impune este stabilirea

competenței instanței de executare prin raportare Ia domiciliul sau sediul

debitorului la data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel

transpusă în plan execuțional competența teritorială de drept

comun, reglementată de art. 107 C. proc. civ.

Prin ieșirea

din vigoare a normei speciale de competență, aplicabilă cererilor

de încuviințare a executării silite, contestațiilor la executare

și oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite

[art. 650 alin. (2) C. proc. civ.], s-a creat un vid de reglementare care trebuie

complinit prin aplicarea corespunzătoare a normei generale de competență

teritorială, chiar dacă această normă este aplicabilă în

mod propriu doar fazei de judecată și doar în mod complinitor, prin analogie,

și fazei de executare silită.

Temeiul acestei

soluții îl constituie art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia

„în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza

legii, nici a uzanțelor,; iar în lipsa acestora din urma, nici în baza dispozițiilor

legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată

în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele

acesteia și ținând seama de cerințele echității”.

Se reține

că stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței

de la domiciliul debitorului este în concordanță cu considerentele deciziei

Curții Constituționale, unde se arată că „În ceea ce privește

stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor

soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria

în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul

unde urmează să se facă executarea”.

Pe de altă

parte, dispozițiile art. 665 alin. (2) și art. 713 alin. (2) C. proc.

civ. consacră competența materială a judecătoriei ca instanță

de executare.

Nu în ultimul

rând, se asigură, astfel, în continuare, unicitatea instanței de executare

și posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea

în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării

silite, precum locul executării silite.

Este adevărat

că art. 109 C. proc. civ. stabilește competența alternativă

a instanței de la locul unde se află dezmembrământul fără

personalitate juridică al persoanei juridice, pentru obligațiile ce urmează

a fi executate în acest loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul

dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta, numai că

această ipoteză se aplică numai persoanelor juridice de drept privat,

ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru toate aceste

considerente, cum sediul debitorului Statul Român, prin Ministerul Transporturilor

și Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R. SA, este în București, sector 1,

Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei sectorului 1 București, judecătorie în circumscripția

căreia se află sediul debitorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

1 București.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 mai 2016.