ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1208/2016

Decizia nr. 1208/2016 Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub nr. x/245/2016, executorul judecătoresc A. a solicitat instanței să dispună încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 455/2014 pronunțată de Tribunalul Suceava, așa cum a fost modificată prin decizia nr. 305 din 17 martie 2016 a Curții de Apel Suceava, privind pe creditoarea B. , împotriva debitorului Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R. SA . Prin sentința civilă nr. 643 din 7 aprilie 2016, Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele considerente: În cauză, față de data începerii executării silite în Dosarul nr. x/E/2016 al B.E.J. A., legea procesuală aplicabilă este C. proc. civ., cu completările și modificările aduse prin Legea nr. 138/2014. Potrivit art. 651 alin. (1) C. proc. civ., „Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul, sau după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”. În speță, debitorul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R.

SA, are sediul în București , sector 1. Învestită prin declinare, Judecătoria sectorului 1 București a pronunțat sentința civilă nr. 7532 din 26 aprilie 2016, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Iași și, constatând ivit conflictul de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 651 alin. (1) C. proc. civ. instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. În speță, pârâtul obligat la plata despăgubirilor civile este Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R.

SA - Direcția Regională Drumuri și Poduri SA. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Dispozițiile art. 373 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865 stabileau competența în materia încuviințării silite în favoarea instanței în raza căreia urma a se face executarea, daca legea nu prevedea altfel. Având în vedere că executarea silită se poate desfășura în mai multe modalități și forme, instanța unde urma a se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terților popriți.

Noul C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 a propus eliminarea competenței multiple a instanțelor de executare, introducând criteriul stabilirii acesteia în funcție de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, cu excepția situației prevăzută de dispozițiile art. 819 C. proc. civ., respectiv aceea când se urmărește executarea unui bun imobil, precum și în cazul în care legea prevede altfel. Acest nou criteriu de stabilire a competenței instanței de executare prin art. 650 alin. (1) C. proc. civ., conținea un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor și debitor. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of.

nr. 529 din 16 iulie 2014, s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituționale. Curtea a statuat că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă că, în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc, marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate. Totodată, a apreciat că în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

În prezenta cauză, așa cum rezultă din ștampila de înregistrare a cererii introductive, data solicitării de încuviințare a executării silite este 24 martie 2016. Prin urmare, la data sesizării instanței prevederile art. 650 C. proc. civ. erau declarate neconstituționale, astfel încât instanța de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc. În această situație, s-ar putea aprecia că își reiau efectele dispozițiile anterioare normei declarate neconstituționale, situație În care prin „Instanța de executare” s-ar înțelege instanța locului unde se desfășoară executarea silită, potrivit regulilor C. proc. civ. de la 1865, astfel cum a fost modificat prin legea micii reforme.

În aceeași măsură, însă, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu are drept efect repunerea în vigoare a dispozițiilor anterioare abrogate, ținând cont de prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar și caracterul unitar al noii reglementari, care ar putea fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ. Chiar dacă în doctrină există și opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituționale nu generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-și relua efectele dispozițiile abrogate de legea neconstituțională, nu se poate reveni la soluția anterioară» respectiv instanța locului unde se desfășoară executarea silită.

În acest sens, pledează dispozițiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar și caracterul unitar al noii reglementari, care ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ. Așa fiind, Înalta Curte constată că singura soluție care se impune este stabilirea competenței instanței de executare prin raportare Ia domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuțional competența teritorială de drept comun, reglementată de art. 107 C. proc. civ. Prin ieșirea din vigoare a normei speciale de competență, aplicabilă cererilor de încuviințare a executării silite, contestațiilor la executare și oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite [art. 650 alin. (2) C. proc.

civ.], s-a creat un vid de reglementare care trebuie complinit prin aplicarea corespunzătoare a normei generale de competență teritorială, chiar dacă această normă este aplicabilă în mod propriu doar fazei de judecată și doar în mod complinitor, prin analogie, și fazei de executare silită. Temeiul acestei soluții îl constituie art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor,; iar în lipsa acestora din urma, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”.

Se reține că stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței de la domiciliul debitorului este în concordanță cu considerentele deciziei Curții Constituționale, unde se arată că „În ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea”. Pe de altă parte, dispozițiile art. 665 alin. (2) și art. 713 alin. (2) C. proc. civ. consacră competența materială a judecătoriei ca instanță de executare. Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare, unicitatea instanței de executare și posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite, precum locul executării silite.

Este adevărat că art. 109 C. proc. civ. stabilește competența alternativă a instanței de la locul unde se află dezmembrământul fără personalitate juridică al persoanei juridice, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acest loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta, numai că această ipoteză se aplică numai persoanelor juridice de drept privat, ceea ce nu este cazul în speță. Pentru toate aceste considerente, cum sediul debitorului Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R. SA, este în București, sector 1, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, judecătorie în circumscripția căreia se află sediul debitorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2016.