ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra plângerii de

față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată

următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 10 martie 2009,

petiționarul F.P.N. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 278

1

alin.

(8) lit. b) C. proc. pen., desființarea rezoluției nr. 905/P/2008 din 8

decembrie 2008, dată în dosarul cu același număr de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

precum și tragerea la răspundere penală a intimatului

C.M., procuror în cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.

Prin rezoluția nr. 905/P/2008 din 8 decembrie

2008, dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică, a dispus, în baza art. 228 alin. (4) și (6)

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de

magistratul procuror C.M. din cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara, pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., apreciindu-se că

fapta nu există.

S-a constatat că prin plângerea adresată

Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel

Timișoara, petiționarul a solicitat efectuarea de cercetări

față de C.M.,

procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., fiind

nemulțumit de faptul că intimatul, cu prilejul soluționării unei alte plângeri

penale formulată de același petiționar împotriva magistratului judecător B.M.,

în mod abuziv s-a sesizat din oficiu și a disjuns cauza pentru a se efectua

cercetări împotriva sa, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de exercitare fără

drept a unei profesii prevăzută de art. 281 C. pen. A mai susținut că,

procedând astfel, intimatul procuror i-a cauzat o vătămare a intereselor

legale, fără însă a preciza, în concret, întinderea și natura prejudiciului

cauzat.

Urmare actelor premergătoare efectuate în

cauză, a rezultat că prin rezoluția din 16 iunie 2008 dată în dosarul nr. 196/P/2008

a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, procurorul M.C. a constatat

că F.P.N. a exercitat servicii de avocatură, fără a avea o astfel de calitate,

în interesul altor persoane, în fața unor instanțe judecătorești. Același

magistrat procuror a mai constatat că petiționarul F.P.N. a aplicat în același

scop și complet nejustificat pe actele întocmite o ștampilă, care atesta

calitatea de expert contabil având autorizația nr.

8004 și, considerând că

serviciile prestate de acesta s-au situat în

afara cadrului legal „sub acoperirea unor procuri speciale notariale”, a

apreciat că se impune sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara,

în vederea efectuării cercetărilor față de acesta, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută de art. 281 C.

pen. și a disjuns cauza.

Ulterior, la Parchetul de pe lângă Tribunalul

Timiș s-a înregistrat dosarul nr. 1564/P/2008 din 8 august 2008, având ca

obiect efectuarea

cercetărilor împotriva

numitului F.P.N., iar dosarul se află încă în curs de cercetări de către

organele poliției judiciare din cadrul I.P.J.

Timiș.

Plângerea formulată de același petiționar, în

baza art. 278 C. proc. pen., împotriva rezoluției procurorului M.C., a fost

respinsă, ca neîntemeiată, de procurorul ierarhic superior, prin rezoluția nr. 725/II/2/2008

din 25 iulie 2008.

S-a mai reținut că procurorul din cadrul

Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel

Timișoara, investit cu instrumentarea dosarului privindu-l

pe procurorul

M.C., prin ordonanța nr. 273/P/2008 din 1 iulie

2008, în baza art. 29 lit. f) C. proc. pen., a declinat competența,

după

calitatea persoanei, în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație si Justiție, secția de urmărire penală si criminalistică, pentru

continuarea și finalizarea cercetărilor.

Din actele premergătoare efectuate s-a

relevat, contrar celor susținute de petiționar, că intimatul procuror C.M.,

sesizându-se din oficiu în urma efectuării unor cercetări, ce aveau la bază

indicii că s-ar fi săvârșit o infracțiune, nu a comis fapta de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât

modalitatea în care a procedat nu poate fi apreciată ca fiind o îndeplinire

defectuoasă a îndatoririlor de serviciu.

Totodată, s-a mai reținut că, în măsura în

care organele de urmărire penală apreciază ulterior, pe baza probatoriului

administrat, că persoana împotriva căreia au fost efectuate cercetările se face

sau nu vinovată de săvârșirea infracțiunii sesizată, dispune o soluție în

consecință.

S-a conchis că, în speță, petiționarul nu a

demonstrat în ce a

constat vătămarea

intereselor sale, iar în lipsa probării unei vătămări nu

poate fi

constatată existența unei infracțiuni.

Plângerea formulată de petiționar împotriva

rezoluției nr. 905/P/2008 din 8 decembrie 2008, în baza art. 278 C. proc. pen.,

a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 259/423/II/2/2009 din 29

ianuarie 2009, dată de procurorul șef secție al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

constatându-se că fapta sesizată nu are temei real și că nu există indicii sau

dovezi din care să rezulte că magistratul procuror ar fi comis vreo infracțiune

cu ocazia soluționării dosarului nr. 196/P/2008, rezoluție, ce, de altfel, a

fost confirmată prin rezoluția dată la 25 iulie 2008, sub nr. 725/II/2/2008 de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara (prin

care s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul F.P.N.).

În urma verificărilor efectuate în cadrul

actelor premergătoare nu s-a constatat existența faptei reclamate, reținându-se

că soluția dispusă de către procurorul M.C. a fost dată cu respectarea legilor

în vigoare, în virtutea atribuțiilor de serviciu și că, în speță, nu erau

incidente dispozițiile art. 246 C. pen., avându-se în vedere că cenzurarea unei

rezoluții emisă de procuror se poate realiza doar prin exercitarea căilor

legale de atac, orice alte modalități, între care și formularea unei plângeri

penale împotriva procurorului, reprezentând o încălcare a principiului

independenței justiției.

S-a conchis în sensul că, un magistrat nu

poate fi tras la răspundere penală decât în condițiile legii și nu pentru

opinia exprimată cu ocazia pronunțării unei hotărâri sau adoptării unei soluții

într-o cauză

penală, căci partea

nemulțumită de actele magistraților are la îndemână

exercitarea căilor

legale de atac împotriva acestor acte și nu împotriva magistraților.

Fiind nemulțumit de soluția dată,

petiționarul, în termen legal a formulat plângere, ce a fost înregistrată pe

rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 2174/1/2009.

Petiționarul nu și-a motivat plângerea

înregistrată pe rolul instanței și deși a fost legal citat, nu s-a prezentat în

fața Înaltei Curți pentru a-și susține apărările și nici nu a depus la dosar

alte înscrisuri în susținerea plângerii formulate.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta

Curte constată că rezoluția nr. 905/P/2008 dată la 8 decembrie 2008 în dosarul

cu același număr de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, prin care s-a dispus neînceperea

urmăririi penale împotriva magistratului procuror M.C., cercetat sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., este legală și

temeinică, urmând a fi menținută, prin

respingerea,

ca nefondată, a plângerii, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen.

, pentru

considerentele ce vor fi mai jos arătate.

Ca o garanție a

respectării legalității în procesul penal, legiuitorul a

prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită

de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere

împotriva acestora, iar în concepția legiuitorului, poate face o astfel de

plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un

act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității

de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.

Accesul liber la justiție este reglementat de

legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa

judecătorului de

la instanța căreia i-ar

reveni potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță, așa

cum, de altfel, a procedat și petiționarul F.P.N., prin plângerea ce face

obiectul verificării în cauza de față.

Pe de o parte, Înalta Curte constată, în urma

actelor premergătoare efectuate în cauză, că în mod corect, s-a relevat de

către procuror că nu s-au identificat elemente care să conducă la concluzia că

intimatul C.M., în calitate de magistrat procuror, cu ocazia efectuării actelor

specifice activității de cercetare penală, ar fi săvârșit vreo faptă care să

aibă valențe penale, acesta exercitându-și atribuțiile de serviciu cu bună

credință și cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează activitatea sa

specifică.

Pe de altă parte, Înalta Curte mai apreciază

că instanțele judecătorești sunt suverane în a aprecia atât probatoriul

administrat în cauzele cu care sunt investite, cât și textele de lege

aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar

pronunțarea unor soluții de către procurori, în urma efectuării activităților

specifice de cercetare penală și potrivit convingerii proprii, nu poate fi

echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii,

astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reținerea unei

infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Prin urmare, se constată că soluția de

neîncepere a urmăririi

penale împotriva

intimatului, sub aspectul săvârșirii infracțiunii astfel cum

au fost

precizată de petiționar, presupusă a fi săvârșită de acesta, dispusă de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, este legală și temeinică, iar temeiul de drept

reținut, respectiv dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., corespunde

situației de fapt rezultată din actele premergătoare.

De altfel, verificarea și stabilirea

legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești sunt de competența

exclusivă a instanțelor superioare de control judiciar și nu pot fi cenzurate

de organul de urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală.

Prin urmare, în speță, nu s-au identificat

elemente din care să rezulte că, în timpul efectuării actelor specifice de

procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, intimatul

C.

M. ar fi săvârșit vreo faptă de natură

a-i antrena răspunderea penală

și, cu atât mai puțin, a unei fapte de

abuz în serviciu, atunci când, sesizându-se din oficiu cu privire existența

unor indicii de săvârșire a unor fapte penale a procedat în consecință,

Așadar, Înalta Curte constată că, în mod

justificat, s-a apreciat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, că susținerile

petiționarului nu au niciun suport probator, întrucât acesta nu a produs dovezi

în sprijinul celor relevate și nu a făcut referire la aspecte concrete ce țin

de elementele constitutive ale infracțiunii la care a făcut referire, fiind

simple afirmații lipsite de orice fundament real.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit.

a) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul F.P.N., menținând

rezoluția atacată ca fiind legală și temeinică.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., Înalta Curte urmează a-l obliga pe petiționar la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată

de petiționarul

F.P.N. împotriva rezoluției

nr. 905/P/2008 din 8 decembrie

2008, dată de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Menține rezoluția

atacată.

Obligă petiționarul la plata sumei de 300

lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 aprilie 2009.