ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1042/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. x/116/2013, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea raportului de evaluare din 25 septembrie 2013 întocmit de pârâtă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 60 din 23 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pe rolul acestei instanțe, cauza a fost înregistrată la data de 20 feruarie 2014, sub nr. x/2/2014.

Prin sentința civilă nr. 1281 din 17 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 1281 din 17 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în privința tuturor capetelor de cerere, în esență, pentru următoarele considerente:

1) Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat.

Prima instanță a procedat la soluționarea fondului cauzei fără a ține cont de cererea formulată de reclamantă în temeiul art. 222 C. proc. civ., republicat.

Faptul că o asemenea cerere a fost depusă și la Tribunalul Călărași, nu poate constitui un motiv de respingere a acesteia, ca nefondată.

Astfel, cererea depusă în dosarul Tribunalului Călărași nu a fost soluționată; competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Curții de Apel București; înregistrarea cauzei declinate s-a realizat de mai multe ori, fapt ce a creat confuzie în ceea ce privește soluționarea pricinii, termenele acordate și susținerea apărărilor de către reclamantă; în perioada în care dosarul s-a aflat pe rolul Tribunalului Călărași și ulterior înregistrării acestuia pe rolul Curții de Apel București, reclamanta și-a schimbat domiciliul din Călărași în București.

Perioada cuprinsă între data la care reclamanta a primit citația de la Curtea de Apel București și primul termen de judecată, pentru care a depus cererea de amânare, a fost insuficientă pentru a-și angaja un apărător, având în vedere lipsa informațiilor cu privire la specializarea avocaților care ar fi putut să o reprezinte.

De asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 201 alin. (1) și alin. (2) și art. 206 alin. (1) C. proc. civ., republicat, în sensul că judecătorul cauzei nu a dispus comunicarea întâmpinării către reclamantă, pentru a depune răspuns la întâmpinare și a formula apărări corespunzătoare.

Procedând astfel, instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al reclamantei și principiul contradictorialității, potrivit căruia, instanța are obligația de a pune în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va soluționa litigiul.

2) Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Prima instanță a pronunțat sentința civilă recurată cu încălcarea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 161/2003, O.U.G. nr. 105/2009, și Legea nr. 188/1999, în principal, pentru următoarele motive:

- în perioada 12 iulie 2010 (când a fost modificată Legea nr. 188/1999 și reînființată funcția publică de conducere la nivelul serviciilor publice deconcentrate) – 17 august 2010, reclamanta nu a avut calitatea de funcționar public;

- în perioada sus-menționată, neavând calitatea de funcționar public, reclamantei nu îi erau aplicabile prevederile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, astfel că, prin raportul de evaluare din 25 septembrie 2013, în mod eronat s-a reținut că aceasta a fost în stare de incompatibilitate;

- după data de 18 august 2010 (când a dobândit calitatea de funcționar public), reclamanta a solicitat să se ia act de demisia sa din funcția de consilier local, începând cu data de 27 august 2010;

- raportat la cererea de demisie, ce a fost formulată în termenul prevăzut de art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, în mod eronat prin raportul de evaluare s-a consemnat că reclamanta s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 18 august 2010-29 septembrie 2010;

- în consecință, în mod greșit pârâta a reținut că în perioada 12 iulie 2010-29 septembrie 2010, reclamanta a fost în stare de incompatibilitate.

În ceea ce privește perioada 27 octombrie 2009 – 12 iulie 2010, prin interpretarea extensivă și abuzivă a dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, pârâta Agenția Națională de Integritate a adăugat la lege, creând practic o nouă formă de incompatibilitate, în sensul că situația reclamantei a fost inclusă în mod nelegal în cazurile limitative de incompatibilitate prevăzute de art. 88 alin. (1), art. 89 alin. (1) și art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 4 martie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 10 iunie 2015, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Prin cererea depusă la dosar la data de 20 ianuarie 2016, recurenta-reclamantă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, în raport de prevederile art. 16 alin. (1) și art. 53 alin. (2) din Constituția României, și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) și (4) din Legea nr. 176/2010, raportat la prevederile art. 41 alin. (1) din Constituția României.

La termenul de judecată din 16 martie 2016, recurenta-reclamantă a învederat că nu mai susține excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (2), (5), (6) și (7) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea de ședință pronunțată la termenul menționat, Înalta Curte a admis cererea recurentei-reclamante de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și a dispozițiilor art. 25 alin. (2) și (4) din Legea nr. 176/2010, pentru considerentele reținute în cuprinsul acestei încheieri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat.

Potrivit textului de lege enunțat, se poate cere casarea unei hotărâri când instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauza dedusă judecății, se constată că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31 martie 2014, reclamanta a solicitat amânarea judecării cauzei și acordarea unui nou termen de judecată, arătând că nu a reușit să-și angajeze un avocat care să o reprezinte la primul termen de judecată fixat la data de 3 aprilie 2014.

Prima instanță a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantă, constatând că, în raport de dispozițiile art. 222 C. proc. civ., republicat, nu s-a invocat existența unui motiv excepțional și temeinic, de natură a determina amânarea judecății, iar mai mult, o astfel de cerere a fost formulată și în fața Tribunalului Călărași, aspecte care au fost consemnate în practicaua încheierii de ședință pronunțată la termenul de judecată din 3 aprilie 2014.

Totodată, la acest termen, constatând terminată etapa cercetării procesului, prima instanță a reținut cauza în pronunțare și dată fiind soluția de respingere a cererii de amânare formulată de reclamantă, pentru a da posibilitatea formulării de note scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 17 aprilie 2014, când a pronunțat sentința civilă nr. 1281/2014.

Contrar susținerilor formulate de recurentă, instanța de control judiciar apreciază că, în cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță.

În conformitate cu dispozițiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ., republicat, condițiile cerute de lege pentru încuviințarea cererii de amânare a judecății pentru lipsă de apărare, sunt următoarele: caracterul excepțional al acestei cereri, temeinicia motivelor vizând lipsa de apărare și absența culpei părții sau a reprezentantului ei în generarea acestei situații.

În speță, analizând cererea formulată de reclamantă, se reține că în mod corect prima instanță a respins-o ca nefondată, constatând că nu este temeinic justificată, iar motivele lipsei de apărare nu sunt probate. La adoptarea acestei soluții, în mod întemeiat judecătorul fondului a avut în vedere și faptul că, la data de 21 ianuarie 2014, reclamanta s-a adresat cu o cerere similară Tribunalului Călărași, instanță pe rolul căreia cauza a fost înregistrată inițial, la data de 22 octombrie 2013.

Astfel, reclamanta nu a invocat motive temeinice care să justifice amânarea judecății pentru lipsă de apărare, întrucât în perioada cuprinsă între data primirii citației (05 martie 2014), când a aflat despre existența procesului pe rolul Curții de Apel București și termenul de judecată stabilit în cauză (03 aprilie 2014), aceasta a avut posibilitatea efectivă să-și angajeze un apărător, cu atât mai mult cu cât, lipsa de apărare cauzată de imposibilitatea angajării unui avocat, a fost invocată și prin cererea adresată Tribunalului Călărași, la data de 21 ianuarie 2014.

Este de menționat faptul că la același termen de judecată, după verificarea competenței instanței sesizate, judecătorul fondului a făcut aplicarea dispozițiilor art. 238 C. proc. civ., republicat și a încuviințat proba cu înscrisuri existente la dosarul cauzei, nefiind formulată de către reclamantă vreo cerere de suplimentare a probatoriului.

Totodată, prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 222 alin. (2) C. proc. civ., republicat, și în condițiile în care a respins cererea de amânare a judecății formulată de reclamantă, a amânat pronunțarea hotărârii în vederea depunerii de concluzii scrise la dosar, măsură de natură a asigura respectarea dreptului la apărare pentru partea care nu a fost prezentă la dezbaterea în fond a procesului.

Instanța de control judiciar nu poate reține nici susținerile formulate de reclamantă în faza procesuală a recursului, referitoare la clarificarea motivelor pentru care, în opinia sa, a fost tergiversată soluționarea cauzei în primă instanță, precum și la lipsa informațiilor privind specializarea avocaților care să o reprezinte în cauză.

Potrivit art. 10 C. proc. civ., republicat, părțile au obligația de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului și de a urmări finalizarea acestuia, iar în speță, motivele care au determinat înregistrarea dosarului pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20 februarie 2014, au fost evidențiate în conținutul sentinței civile nr. 60 din 23 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Călărași și respectiv, al încheierii de ședință din 17 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, în complet de recurs.

Aspectele învederate de către recurentă vizând lipsa informațiilor referitoare la specializarea avocaților corespunzător naturii litigiului, nu pot fi primite, întrucât exced obligațiilor stabilite de lege în sarcina judecătorului pe parcursul procesului, astfel cum sunt reglementate de art. 5 – art. 8 C. proc. civ., republicat, din această perspectivă, constatându-se că prin măsurile dispuse pe parcursul soluționării pricinii, prima instanță a asigurat respectarea tuturor principiilor fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil.

Înalta Curte va respinge ca neîntemeiate și criticile formulate de recurentă referitoare la încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 201 alin. (2) C. proc. civ., republicat, reținând că, în cauză, obligația de verificare a cererii de chemare în judecată și regularizarea acesteia, precum și dispunerea tuturor măsurilor în vederea fixării primului termen de judecată, inclusiv obligația comunicării întâmpinării către reclamantă, au revenit în sarcina instanței pe rolul căreia acțiunea dedusă judecății a fost înregistrată inițial, în speță, Tribunalul Călărași.

Ulterior declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reclamanta nu a adus la cunoștința acestei instanțe eventualele nereguli intervenite pe parcursul etapei preliminare fixării primului termen de judecată, în condițiile în care, din verificarea lucrărilor dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. x/116/2013, rezultă că întâmpinarea a fost comunicată reclamantei la data de 10 decembrie 2013, la sediul ales indicat de parte pentru comunicarea actelor de procedură.

Procedând la soluționarea cauzei în modalitatea prezentată, se reține că prima instanță a respectat dispozițiile art. 22 C. proc. civ., republicat, și implicit, principiile dreptului la apărare și al contradictorialității pe parcursul procesului, context în care, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate, în considerarea celor expuse în continuare, cu substituirea parțială a considerentelor primei instanțe.

În acest sens, Înalta Curte reafirmă că instanța de control judiciar poate păstra o soluție corectă, înlăturând argumentele care nu corespund, în contextul raționamentului logico-juridic aplicabil speței și substituind parțial motivarea instanței de fond.

Prin raportul de evaluare din 25 septembrie 2013 întocmit de Agenția Națională de Integritate, contestat prin acțiunea introductivă, s-a reținut că reclamanta s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 27 octombrie 2009 – 29 septembrie 2010, prin deținerea funcțiilor publice de conducere de director coordonator/director executiv în cadrul Casei Județene de Pensii Călărași și a funcției publice de execuție de inspector de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Călărași, simultan cu funcția de consilier local în cadrul Consiliului Local al municipiului Călărași în mandatul 19 iunie 2008 – 29 septembrie 2010, prin nerespectarea prevederilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Judecătorul fondului a reținut în mod întemeiat, pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, că reclamanta a deținut funcția de director coordonator în cadrul Casei Județene de Pensii Călărași începând cu data de 27 octombrie 2009, potrivit Ordinului nr. 1246 din 26 octombrie 2009 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, iar începând cu data de 20 august 2010, a exercitat cu caracter temporar funcția publică de conducere de director executiv la Casa Județeană de Pensii Călărași, conform Ordinului nr. 707 din 19 august 2010 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, funcție prelungită prin Ordinul nr. 572 din 17 februarie 2011 al aceluiași emitent.

Prin Ordinul nr. 735 din 09 mai 2011, reclamanta a fost numită în funcția publică de conducere de director executiv în cadrul Casei Județene de Pensii Călărași.

Totodată, în perioada 18 august 2010 – 20 august 2010, reclamanta a desfășurat activitate în calitate de inspector de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Călărași, conform adresei din 17 aprilie 2013 emisă de această instituție.

În mod corect prima instanță a respins motivul de nelegalitate invocat de reclamantă prin acțiunea dedusă judecății, referitor la exercitarea funcției de director coordonator în baza unui contract de management încheiat conform dispozițiilor O.U.G. nr. 105/2009, constatând că, deși în perioada în care a deținut funcția respectivă, reclamanta nu a avut calitatea de funcționar public, starea de incompatibilitate a fost stabilită în raport de prevederile art. IV alin. (9) din O.U.G. nr. 105/2009, care stabilesc că directorul coordonator este supus dispozițiilor art. 94 din Legea nr. 161/2003.

Având în vedere prevederile O.U.G. nr. 105/2009, sus-menționate, rezultă, fără echivoc, că reclamanta, fiind numită într-o funcție de conducere în temeiul acestei ordonanțe de urgență, trebuia să se supună regimului juridic reglementat de actul normativ prin care respectiva funcție a fost creată, inclusiv regimului de incompatibilități instituit prin art. IV alin. (9) din O.U.G. nr. 105/2009, care face trimitere expresă la dispozițiile art. 94 din Legea nr. 161/2003.

Regimul de incompatibilități impus funcției de director coordonator prin prevederile O.U.G. nr. 105/2009, este, într-adevăr, diferit de ansamblul de incompatibilități prevăzut pentru funcția de consilier local, potrivit art. 88 - 93 din Legea nr. 161/2003, dar acest fapt nu poate conduce la concluzia că reclamanta, care a deținut simultan ambele funcții, ar fi trebuit să se supună, în ceea ce privește incompatibilitățile, doar acestor din urmă dispoziții, încălcând prevederile legale care reglementează starea de incompatibilitate intervenită prin deținerea, în condițiile arătate, a funcției publice de director coordonator.

Astfel, în cauză, devin aplicabile incompatibilitățile care privesc funcționarii publici, reglementate de dispozițiile art. 94 din Legea nr. 161/2003, starea de incompatibilitate fiind atrasă de nerespectarea art. 94 alin. (2) lit. a) din legea menționată, care prevede că funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, în cadrul autorităților sau instituțiilor publice, raportat la funcția de autoritate publică îndeplinită de reclamantă, în calitate de consilier local, potrivit art. 4 din Legea nr. 393/2004.

În ceea ce privește perioada în care recurenta a deținut funcția publică de director coordonator, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul primei instanțe și în faza procesuală a recursului, Înalta Curte constată că, în mod greșit judecătorul fondului a reținut că reclamanta a deținut această funcție până la data de 17 august 2010.

Astfel, prin Ordinul nr. 218 din 26 februarie 2010 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, urmare a constatării neconstituționalității dispozițiilor O.U.G. nr. 105/2009, s-a stabilit că începând cu data de 01 martie 2010, încetează aplicabilitatea prevederilor Ordinului nr. 1246 din 26 octombrie 2009, privind numirea reclamantei în funcția de conducere de director coordonator al Casei Județene de Pensii Călărași, cu aceeași dată încetând și aplicabilitatea prevederilor contractului de management, anexă la ordinul menționat.

Ordinul nr. 218 din 26 februarie 2010 s-a aplicat de la data intrării în vigoare a prevederilor legale cuprinse în proiectul de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 republicată, cu modificările și completările ulterioare, aflat în acel moment în dezbaterea Parlamentului României, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 320 din 27 februarie 2010 al Președintelui Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Ulterior, prin Ordinul nr. 496 din 09 iulie 2010 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, s-a stabilit că începând cu data de 12 iulie 2010, se aplică prevederile Ordinului nr. 218 din 26 februarie 2010, ca urmare a publicării în M. Of. al României Partea I, nr. 471/08.07.2010, a Legii nr. 140 din 07 iulie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 republicată, dată la care au intrat în vigoare prevederile legale cuprinse în proiectul de lege aflat în dezbaterea Parlamentului României.

În consecință, în temeiul Ordinului nr. 496 din 09 iulie 2010, începând cu data de 12 iulie 2010, și-au încetat aplicabilitatea, atât Ordinul nr. 1246 din 26 octombrie 2009, privind numirea reclamantei în funcția de conducere de director coordonator al Casei Județene de Pensii Călărași, cât și prevederile contractului de management, urmare a aplicării Ordinului nr. 218 din 26 februarie 2010.

Situația de fapt expusă este confirmată de adeverința din 14 septembrie 2010 emisă de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, în care se menționează că reclamanta a fost salariata acestei instituții în perioada 27 octombrie 2009 – 12 iulie 2010, în funcția de conducere de director coordonator.

Conform deciziei nr. 495 din 12 iulie 2010 emisă de Directorul General al Oficiului Național al Registrului Comerțului, începând cu data de 12 iulie 2010, reclamanta și-a reluat activitatea în funcția de șef birou la Biroul tehnologia informației, baza de date, valorificarea informației, din cadrul Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Călărași.

Potrivit Ordinului nr. 553 din 09 iulie 2010 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, începând cu data de 12 iulie 2010, doamna B., care deținea funcția publică de conducere/execuție de inspector în cadrul Casei Județene de Pensii Călărași, a exercitat cu caracter temporar funcția publică de conducere de director executiv adjunct al Direcției Economice, Evidență Contribuabili, din cadrul instituției menționate.

Prin urmare, începând cu data de 12 iulie 2010, recurenta-reclamanta nu a mai deținut funcția publică de conducere de director coordonator în cadrul Casei Județene de Pensii Călărași, iar atribuțiile funcției de director executiv au fost exercitate de către o altă persoană, care a deținut temporar funcția de director executiv adjunct al Direcției Economice, Evidență Contribuabili, în cadrul acestei instituții, potrivit fișei postului aferentă acestei din urmă funcții publice.

În contextul arătat, instanța de control judiciar constată că sunt întemeiate susținerile formulate de recurentă potrivit cărora, în perioada 12 iulie 2010 – 17 august 2010, nu s-a aflat în stare de incompatibilitate întrucât nu a avut calitatea de funcționar public.

În acest sens, după cum s-a reținut anterior, conform deciziei nr. 495 din 12 iulie 2010 emisă de Directorul General al Oficiului Național al Registrului Comerțului, începând cu data de 12 iulie 2010, reclamanta și-a reluat activitatea în funcția de șef birou la Biroul tehnologia informației, baza de date, valorificarea informației, în cadrul Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Călărași, fapt confirmat de mențiunile înscrise în carnetul de muncă.

Această activitate a fost desfășurată de către reclamantă până la 18 august 2010, dată la care, potrivit deciziei nr. 567 din 17 august 2010 emisă de Directorul General al Oficiului Național al Registrului Comerțului, a încetat contractul individual de muncă pe durată nedeterminată în funcția de șef birou, în temeiul art. 55 lit. b) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii.

Începând cu data de 18 august 2010, prin decizia nr. 271 din 17 august 2010 emisă de Inspectorul șef al Inspectoratului Teritorial de Muncă al județului Călărași, reclamanta a fost numită în funcția publică de execuție de inspector de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă al județului Călărași, conform prevederilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare

În consecință, în perioada 12 iulie 2010-17 august 2010, recurenta-reclamantă nu a avut raporturi de serviciu cu Casa Județeană de Pensii Călărași, și nu a deținut calitatea de funcționar public, motiv pentru care, corespunzător perioadei în discuție, nu sunt incidente dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă vizând starea de incompatibilitate reținută în sarcina sa în perioada 18 august 2010 – 29 septembrie 2010, Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate.

Conform dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, starea de incompatibilitate intervine după numirea sau angajarea alesului local, ulterior validării mandatului, într-o funcție incompatibilă cu cea de ales local.

Alin. (3) al aceluiași articol stabilește că, alesul local poate renunța la funcția deținută înainte de a fi numit sau ales în funcția care atrage starea de incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcție.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, calitatea de consilier local încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în cazul demisiei, această situație de încetare a mandatului de consilier constatându-se de către consiliul local, prin hotărâre.

În cauză, din actele și lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă a fost validată în funcția de consilier local la data de 19 iunie 2008, potrivit hotărârii nr. 146 din 19 iunie 2008 adoptată de Consiliul Local al municipiului Călărași.

La data de 26 august 2010, conform art. 10 din Legea nr. 393/2004, reclamanta a prezentat în scris, președintelui de ședință, cererea sa de demisie din calitatea de consilier local, cerere ce a fost înregistrată la Primăria municipiului Călărași, din 30 august 2010.

Prin hotărârea nr. 160 din 29 septembrie 2010, Consiliul Local Călărași a luat act de încetarea de drept a mandatului de consilier local deținut de reclamantă, prin demisie, și a declarat vacant un loc de consilier local.

În consecință, în perioada analizată, recurenta-reclamantă nu s-a aflat în starea de incompatibilitate reglementată de art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/200, făcând dovada înregistrării demisiei din calitatea de consilier local la autoritatea publică competentă să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată, în cazul de față, Consiliul Local al municipiului Călărași.

Cum reclamanta a renunțat la calitatea de consilier local în termenul legal prevăzut de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 (30 august 2008), raportat la data numirii acesteia în funcția publică de execuție de inspector de muncă (18 august 2008), instanța de control judiciar reține că a fost atins scopul urmărit prin ansamblul de incompatibilități prevăzut de Legea nr. 161/2003, nefiind identificată o stare de incompatibilitate de natura celei reținute de intimată prin raportul de evaluare.

Dispozițiile art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, invocate de către recurentă, nu sunt incidente în cauză, având în vedere că reglementează unul dintre cazurile de destituire din funcția publică, dispuse ca sancțiune disciplinară aplicată pentru motive imputabile funcționarului public, situație ce intervine distinct de starea de incompatibilitate reținută în sarcina reclamantei prin raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate.

Împrejurările menționate anterior nu sunt de natură a atrage nelegalitatea raportului de evaluare contestat prin acțiunea dedusă judecății, întrucât intimata-pârâtă a reținut în mod corect, astfel cum a fost confirmat de către prima instanță, starea de incompatibilitate în care s-a aflat reclamanta, corespunzător perioadei în care a deținut funcția publică de conducere de director coordonator în cadrul Casei Județene de Pensii Călărași, simultan cu funcția de consilier local în cadrul Consiliului Local al municipiului Călărași, situație de incompatibilitate ale cărei consecințe juridice se produc independent de întinderea perioadei pentru care s-a constatat nerespectarea prevederilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Pentru considerentele expuse, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1281 din 17 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 aprilie 2016.