ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2241/2016

Decizia nr. 2241/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Călărași, la data de 22 octombrie 2013, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. 41182/G/II din 25 septembrie 2013 întocmit de pârâtă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 60 din 23 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția Civilă, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, unde cauza a fost înregistrată la data de 20 februarie 2014, sub nr. x/2/2014.

Prin Sentința civilă nr. 1281 din 17 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în privința tuturor capetelor de cerere, în esență, pentru următoarele considerente:

1) Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat.

Prima instanță a procedat la soluționarea fondului cauzei fără a ține cont de cererea formulată de reclamantă în temeiul art. 222 C. proc. civ., republicat.

Faptul că o asemenea cerere a fost depusă și la Tribunalul Călărași, nu poate constitui un motiv de respingere a acesteia, ca nefondată.

Astfel, cererea depusă în dosarul Tribunalului Călărași nu a fost soluționată; competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Curții de Apel București; înregistrarea cauzei declinate s-a realizat de mai multe ori, fapt ce a creat confuzie în ceea ce privește soluționarea pricinii, termenele acordate și susținerea apărărilor de către reclamantă; în perioada în care dosarul s-a aflat pe rolul Tribunalului Călărași și ulterior înregistrării acestuia pe rolul Curții de Apel București, reclamanta și-a schimbat domiciliul din Călărași în București.

Perioada cuprinsă între data la care reclamanta a primit citația de la Curtea de Apel București și primul termen de judecată, pentru care a depus cererea de amânare, a fost insuficientă pentru a-și angaja un apărător, având în vedere lipsa informațiilor cu privire la specializarea avocaților care ar fi putut să o reprezinte.

De asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 201 alin. (1) și alin. (2) și art. 206 alin. (1) C. proc. civ., republicat, în sensul că judecătorul cauzei nu a dispus comunicarea întâmpinării către reclamantă, pentru a depune răspuns la întâmpinare și a formula apărări corespunzătoare.

Procedând astfel, instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al reclamantei și principiul contradictorialității, potrivit căruia, instanța are obligația de a pune în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va soluționa litigiul.

2) Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Prima instanță a pronunțat sentința civilă recurată cu încălcarea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 161/2003, O.U.G. nr. 105/2009 și Legea nr. 188/1999, în principal, pentru următoarele motive:

- în perioada 12 iulie 2010 (când a fost modificată Legea nr. 188/1999 și reînființată funcția publică de conducere la nivelul serviciilor publice deconcentrate) - 17 august 2010, reclamanta nu a avut calitatea de funcționar public;

- în perioada sus-menționată, neavând calitatea de funcționar public, reclamantei nu îi erau aplicabile prevederile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, astfel că, prin raportul de evaluare nr. 41189/G/II din 25 septembrie 2013, în mod eronat s-a reținut că aceasta a fost în stare de incompatibilitate;

- după data de 18 august 2010 (când a dobândit calitatea de funcționar public), reclamanta a solicitat să se ia act de demisia sa din funcția de consilier local, începând cu data de 27 august 2010;

- raportat la cererea de demisie, ce a fost formulată în termenul prevăzut de art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, în mod eronat prin raportul de evaluare s-a consemnat că reclamanta s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 18 august 2010 - 29 septembrie 2010;

- în consecință, în mod greșit pârâta a reținut că în perioada 12 iulie 2010 - 29 septembrie 2010, reclamanta a fost în stare de incompatibilitate.

În ceea ce privește perioada 27 octombrie 2009 - 12 iulie 2010, prin interpretarea extensivă și abuzivă a dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, pârâta Agenția Națională de Integritate a adăugat la lege, creând practic o nouă formă de incompatibilitate, în sensul că situația reclamantei a fost inclusă în mod nelegal în cazurile limitative de incompatibilitate prevăzute de art. 88 alin. (1), art. 89 alin. (1) și art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Prin Decizia nr. 1042 din 1 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței nr. 1281 din 17 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A reținut instanța că motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat.

În ceea ce privește cererea adresată instanței de fond la data de 31 martie 2014, prin care reclamanta a solicitat amânarea judecării cauzei și acordarea unui nou termen de judecată, arătând că nu a reușit să-și angajeze un avocat care să o reprezinte la primul termen de judecată fixat la data de 3 aprilie 2014, cerere respinsă de prima instanță, Înalta Curte a apreciat că nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță.

În cauză, în mod corect prima instanță a respins cererea de amânare ca nefondată, constatând că nu este temeinic justificată, iar motivele lipsei de apărare nu sunt probate. La adoptarea acestei soluții, în mod întemeiat judecătorul fondului a avut în vedere și faptul că, la data de 21 ianuarie 2014, reclamanta s-a adresat cu o cerere similară Tribunalului Călărași, instanță pe rolul căreia cauza a fost înregistrată inițial, la data de 22 octombrie 2013.

Astfel, reclamanta nu a invocat motive temeinice care să justifice amânarea judecății pentru lipsă de apărare, întrucât în perioada cuprinsă între data primirii citației (05 martie 2014), când a aflat despre existența procesului pe rolul Curții de Apel București și termenul de judecată stabilit în cauză (03 aprilie 2014), aceasta a avut posibilitatea efectivă să-și angajeze un apărător, cu atât mai mult cu cât, lipsa de apărare cauzată de imposibilitatea angajării unui avocat, a fost invocată și prin cererea adresată Tribunalului Călărași, la data de 21 ianuarie 2014.

Totodată, prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 222 alin. (2) C. proc. civ., republicat, și în condițiile în care a respins cererea de amânare a judecății formulată de reclamantă, a amânat pronunțarea hotărârii în vederea depunerii de concluzii scrise la dosar, măsură de natură a asigura respectarea dreptului la apărare pentru partea care nu a fost prezentă la dezbaterea în fond a procesului.

A mai apreciat instanța de recurs că aspectele învederate de către recurentă, vizând lipsa informațiilor referitoare la specializarea avocaților corespunzător naturii litigiului, nu pot fi primite, întrucât excedează obligațiilor stabilite de lege în sarcina judecătorului pe parcursul procesului, astfel cum sunt reglementate de art. 5 - 8 C. proc. civ., republicat, din această perspectivă, constatându-se că, prin măsurile dispuse pe parcursul soluționării pricinii, prima instanță a asigurat respectarea tuturor principiilor fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil.

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante vizând încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 201 alin. (2) C. proc. civ., republicat, instanța de control judiciar a reținut că, în cauză, obligația de verificare a cererii de chemare în judecată și regularizarea acesteia, precum și dispunerea tuturor măsurilor în vederea fixării primului termen de judecată, inclusiv obligația comunicării întâmpinării către reclamantă, au revenit în sarcina instanței pe rolul căreia acțiunea dedusă judecății a fost înregistrată inițial, în speță, Tribunalul Călărași. De asemenea, din verificarea lucrărilor dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. x/116/2013, rezultă că întâmpinarea a fost comunicată reclamantei la data de 10 decembrie 2013, la sediul ales indicat de parte pentru comunicarea actelor de procedură.

Referitor la criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, instanța de recurs a constatat că, prin Raportul de evaluare nr. 41182/G/II din 25 septembrie 2013 întocmit de Agenția Națională de Integritate, s-a reținut că reclamanta s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 27 octombrie 2009-29 septembrie 2010, prin deținerea funcțiilor publice de conducere de director coordonator/director executiv în cadrul Casei Județene de Pensii Călărași și a funcției publice de execuție de inspector de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Călărași, simultan cu funcția de consilier local în cadrul Consiliului Local al municipiului Călărași în mandatul 19 iunie 2008 - 29 septembrie 2010, prin nerespectarea prevederilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Judecătorul fondului a reținut în mod întemeiat, pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, că reclamanta a deținut funcția de director coordonator în cadrul Casei Județene de Pensii Călărași începând cu data de 27 octombrie 2009, potrivit Ordinului nr. 1246 din 26 octombrie 2009 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, iar începând cu data de 20 august 2010, a exercitat cu caracter temporar funcția publică de conducere de director executiv la Casa Județeană de Pensii Călărași, conform Ordinului nr. 707 din 19 august 2010 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, funcție prelungită prin Ordinul nr. 572 din 17 februarie 2011 al aceluiași emitent.

Prin Ordinul nr. 735 din 09 mai 2011, reclamanta a fost numită în funcția publică de conducere de director executiv în cadrul Casei Județene de Pensii Călărași.

Totodată, în perioada 18 august 2010 - 20 august 2010, reclamanta a desfășurat activitate în calitate de inspector de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Călărași, conform adresei nr. 3264 din 17 aprilie 2013 emisă de această instituție.

A apreciat instanța de recurs că în mod corect prima instanță a respins motivul de nelegalitate invocat de reclamantă prin acțiunea dedusă judecății, referitor la exercitarea funcției de director coordonator în baza unui contract de management încheiat conform dispozițiilor O.U.G. nr. 105/2009, constatând că, deși în perioada în care a deținut funcția respectivă, reclamanta nu a avut calitatea de funcționar public, starea de incompatibilitate a fost stabilită în raport de prevederile art. IV alin. (9) din O.U.G. nr. 105/2009, care stabilesc că directorul coordonator este supus dispozițiilor art. 94 din Legea nr. 161/2003.

Având în vedere prevederile O.U.G. nr. 105/2009, sus-menționate, rezultă, fără echivoc, că reclamanta, fiind numită într-o funcție de conducere în temeiul acestei ordonanțe de urgență, trebuia să se supună regimului juridic reglementat de actul normativ prin care respectiva funcție a fost creată, inclusiv regimului de incompatibilități instituit prin art. IV alin. (9) din O.U.G. nr. 105/2009, care face trimitere expresă la dispozițiile art. 94 din Legea nr. 161/2003.

Regimul de incompatibilități impus funcției de director coordonator prin prevederile O.U.G. nr. 105/2009, este, într-adevăr, diferit de ansamblul de incompatibilități prevăzut pentru funcția de consilier local, potrivit art. 88 - 93 din Legea nr. 161/2003, dar acest fapt nu poate conduce la concluzia că reclamanta, care a deținut simultan ambele funcții, ar fi trebuit să se supună, în ceea ce privește incompatibilitățile, doar acestor din urmă dispoziții, încălcând prevederile legale care reglementează starea de incompatibilitate intervenită prin deținerea, în condițiile arătate, a funcției publice de director coordonator.

În ceea ce privește perioada în care recurenta a deținut funcția publică de director coordonator, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul primei instanțe și în faza procesuală a recursului, Înalta Curte a constatat că în mod greșit judecătorul fondului a reținut că reclamanta a deținut această funcție până la data de 17 august 2010.

Astfel, prin Ordinul nr. 218 din 26 februarie 2010 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, urmare a constatării neconstituționalității dispozițiilor O.U.G. nr. 105/2009, s-a stabilit că începând cu data de 01 martie 2010, încetează aplicabilitatea prevederilor Ordinului nr. 1246 din 26 octombrie 2009, privind numirea reclamantei în funcția de conducere de director coordonator al Casei Județene de Pensii Călărași, cu aceeași dată încetând și aplicabilitatea prevederilor contractului de management, anexă la ordinul menționat.

Ordinul nr. 218 din 26 februarie 2010 s-a aplicat de la data intrării în vigoare a prevederilor legale cuprinse în proiectul de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 republicată, cu modificările și completările ulterioare, aflat în acel moment în dezbaterea Parlamentului României, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 320 din 27 februarie 2010 al Președintelui Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Ulterior, prin Ordinul nr. 496 din 09 iulie 2010 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, s-a stabilit că, începând cu data de 12 iulie 2010, se aplică prevederile Ordinului nr. 218 din 26 februarie 2010, ca urmare a publicării în M. Of. al României Partea I, nr. 471/08.07.2010, a Legii nr. 140 din 07 iulie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 republicată, dată la care au intrat în vigoare prevederile legale cuprinse în proiectul de lege aflat în dezbaterea Parlamentului României.

În consecință, în temeiul Ordinului nr. 496 din 09 iulie 2010, începând cu data de 12 iulie 2010, și-au încetat aplicabilitatea, atât Ordinul nr. 1246 din 26 octombrie 2009, privind numirea reclamantei în funcția de conducere de director coordonator al Casei Județene de Pensii Călărași, cât și prevederile contractului de management, urmare a aplicării Ordinului nr. 218 din 26 februarie 2010.

Conform Deciziei nr. 495 din 12 iulie 2010 emise de Directorul General al Oficiului Național al Registrului Comerțului, începând cu data de 12 iulie 2010, reclamanta și-a reluat activitatea în funcția de șef birou la Biroul tehnologia informației, baza de date, valorificarea informației, din cadrul Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Călărași.

Prin urmare, începând cu data de 12 iulie 2010, recurenta-reclamanta nu a mai deținut funcția publică de conducere de director coordonator în cadrul Casei Județene de Pensii Călărași, iar atribuțiile funcției de director executiv au fost exercitate de către o altă persoană, care a deținut temporar funcția de director executiv adjunct al Direcției Economice, Evidență Contribuabili, în cadrul acestei instituții, potrivit fișei postului aferentă acestei din urmă funcții publice.

În contextul arătat, instanța de control judiciar a constatat că sunt întemeiate susținerile formulate de recurentă potrivit cărora, în perioada 12 iulie 2010 - 17 august 2010, nu s-a aflat în stare de incompatibilitate întrucât nu a avut calitatea de funcționar public.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă vizând starea de incompatibilitate reținută în sarcina sa în perioada 18 august 2010 - 29 septembrie 2010, Înalta Curte le-a apreciat întemeiate.

Conform dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, starea de incompatibilitate intervine după numirea sau angajarea alesului local, ulterior validării mandatului, într-o funcție incompatibilă cu cea de ales local. Alin. (3) al aceluiași articol stabilește că, alesul local poate renunța la funcția deținută înainte de a fi numit sau ales în funcția care atrage starea de incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcție.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, calitatea de consilier local încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în cazul demisiei, această situație de încetare a mandatului de consilier constatându-se de către consiliul local, prin hotărâre.

Instanța a constatat că recurenta-reclamantă a fost validată în funcția de consilier local la data de 19 iunie 2008, potrivit Hotărârii nr. 146 din 19 iunie 2008 adoptate de Consiliul Local al Municipiului Călărași.

La data de 26 august 2010, conform art. 10 din Legea nr. 393/2004, reclamanta a prezentat în scris, președintelui de ședință, cererea sa de demisie din calitatea de consilier local, cerere ce a fost înregistrată la Primăria municipiului Călărași, sub nr. 32228 din 30 august 2010.

Prin Hotărârea nr. 160 din 29 septembrie 2010, Consiliul Local Călărași a luat act de încetarea de drept a mandatului de consilier local deținut de reclamantă, prin demisie, și a declarat vacant un loc de consilier local.

În consecință, în perioada analizată, recurenta-reclamantă nu s-a aflat în starea de incompatibilitate reglementată de art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/200, făcând dovada înregistrării demisiei din calitatea de consilier local la autoritatea publică competentă să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată, în cazul de față, Consiliul Local al Municipiului Călărași.

Cum reclamanta a renunțat la calitatea de consilier local în termenul legal prevăzut de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 (30 august 2008), raportat la data numirii acesteia în funcția publică de execuție de inspector de muncă (18 august 2008), instanța de control judiciar a reținut că a fost atins scopul urmărit prin ansamblul de incompatibilități prevăzut de Legea nr. 161/2003, nefiind identificată o stare de incompatibilitate de natura celei reținute de intimată prin raportul de evaluare.

A reținut instanța că dispozițiile art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, invocate de către recurentă, nu sunt incidente în cauză, având în vedere că reglementează unul dintre cazurile de destituire din funcția publică, dispuse ca sancțiune disciplinară aplicată pentru motive imputabile funcționarului public, situație ce intervine distinct de starea de incompatibilitate reținută în sarcina reclamantei prin raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate.

Înalta Curte a apreciat că cele expuse nu sunt de natură a atrage nelegalitatea raportului de evaluare contestat prin acțiunea dedusă judecății, întrucât intimata-pârâtă a reținut în mod corect, astfel cum a fost confirmat de către prima instanță, starea de incompatibilitate în care s-a aflat reclamanta, corespunzător perioadei în care a deținut funcția publică de conducere de director coordonator în cadrul Casei Județene de Pensii Călărași, simultan cu funcția de consilier local în cadrul Consiliului Local al municipiului Călărași, situație de incompatibilitate ale cărei consecințe juridice se produc independent de întinderea perioadei pentru care s-a constatat nerespectarea prevederilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Împotriva Deciziei nr. 1042 din 1 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă A., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei și rejudecarea recursului.

Motivele contestației în anulare au fost dezvoltate, ulterior, de către contestatoare prin notele scrise depuse la dosar.

Într-o primă critică, întemeiată pe art. 503 alin. (1) C. proc. civ., susține contestatoarea că judecata în recurs s-a făcut la termenul din 16 martie 2016 când recurenta-reclamantă a fost în imposibilitate de prezentare, nefiind legal citată și neputând fi prezentă, aflându-se, în perioada 16-18 martie 2016, la Bruxelles, în interes de serviciu.

Adresa la care s-a făcut citarea contestatoarei pentru termenul de judecată în recurs a fost la cabinetul avocatului iar înmânarea citației trebuia făcută reprezentantului legal convențional care trebuia să semneze actul de procedură sub luare de dovadă. În lipsa semnăturii factorul poștal ar fi trebuit să indice motivul pentru care nu s-a putut obține semnătura.

Astfel, la judecarea recursului, procedura de citare nu a fost legal îndeplinită și nu a putut să-și exercite dreptul la apărare, în cadrul unui proces echitabil, cu respectarea principiilor contradictorialității și al oralității procesului civil. În opinia sa, prezența avocatului ales în fața instanței de recurs, ca reprezentant convențional, nu a acoperit nelegala citare.

O a doua critică, întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., vizează faptul că dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale. Astfel, instanța de recurs a constatat că reclamanta a ocupat funcția de Director Coordonator la Casa Județeană de Pensii Călărași până la 17 august 2010, pentru că, în realitate, a ocupat respectiva funcție până la 12 iulie 2010. De asemenea, s-a reținut, prin decizia de recurs, că nu a fost incompatibilă nici în perioada 18 august 2010 - 29 septembrie 2010, însă, prin soluția pronunțată, nu a dat eficiență acestor nereguli ale instanței de fond, respingând, în mod greșit și nelegal, recursul său.

Astfel, soluția corectă ar fi fost de admitere în parte, în sensul de a se constata că perioada în care s-a aflat în incompatibilitate nu a fost 27 octombrie 2009 - 29 septembrie 2010, cum greșit a susținut intimata Agenția Națională de Integritate, ci perioada 27 octombrie 2009 - 12 iulie 2010, pentru acuratețe juridică și în raport cu piesele dosarului.

A treia critică formulată de contestatoare, întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., privește aspectul că instanța de recurs a omis a se pronunța asupra motivului de recurs privind încălcarea de către instanța de fond a prevederilor art. 201 alin. (1), (2) și art. 206 alin. (1) C. proc. civ., în sensul necomunicării întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate, pentru a avea posibilitate de a formula răspuns la întâmpinare și pentru a-și exercita, astfel, dreptul la apărare în cadrul unui proces echitabil.

Susține contestatoarea că instanța de recurs a reținut, într-o singură frază, generică, faptul că nu s-a dovedit încălcarea, de către instanța de fond, a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, fără, însă, a răspunde motivului de recurs invocat în legătură cu necomunicarea întâmpinării.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Contestatoarea a invocat art. 503 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare obișnuită, și art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială.

Potrivit acestor dispoziții legale,

"Art. 503 - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când:

În ceea ce privește prima critică formulată, referitoare la nelegala sa citare pentru termenul din 16 martie 2016, când a avut loc judecata recursului, Înalta Curte constată că, pentru termenul respectiv, recurenta-reclamantă A. a avut termen în cunoștință, în raport cu dispozițiile art. 229 alin. (1) C. proc. civ., pe care l-a primit la termenul de judecată din 20 ianuarie 2016, când a fost reprezentată de apărătorii săi aleși, avocați C. și D.

Conform art. 229 alin. (1) C. proc. civ., partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convențional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, considerându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare.

Prin urmare, la termenul ulterior, din 16 martie 2016, recurenta-reclamantă avea termen în cunoștință, neputându-se invoca nelegala sa citare.

În plus, din practicaua Încheierii de ședință din 16 martie 2016, rezultă că și la acest termen, când a avut loc judecata, recurenta-reclamantă A. a fost reprezentată de aceiași apărători aleși, avocați C. și D., care au susținut în fața instanței recursul formulat.

Referitor la motivele formulate în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., contestatoarea a formulat critici atât cu privire la existența unor erori materiale, cât și cu privire la neanalizarea tuturor argumentelor susținute prin motivele de recurs.

În ceea ce privește pct. 2 al articolului menționat, Înalta Curte reține că prin eroare materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată.

Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestație în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale și care să fie determinante pentru soluția din recurs.

În cauză, contestatoarea nu critică cele reținute de instanța de recurs, ci apreciază că s-ar fi impus admiterea în parte a recursului, în sensul că situația de incompatibilitate nu a fost în perioada 27 octombrie 2009 - 29 septembrie 2010, ci perioada 27 octombrie 2009 - 12 iulie 2010.

Însă, instanța de recurs a apreciat că împrejurările menționate, expuse detaliat la pct. 3 al prezentei decizii, cu privire la perioada efectivă pentru care s-a reținut starea de incompatibilitate, nu sunt de natură a atrage nelegalitatea raportului de evaluare, consecințele juridice ale situației de incompatibilitate producându-se independent de întinderea perioadei pentru care s-a constatat nerespectarea prevederilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Prin urmare, aspectele învederate de contestatoare nu sunt determinante pentru soluția pronunțată, neputându-se reține incidența motivului de contestație în anulare invocat.

Referitor la ultima critică, întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea invocă faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra apărărilor sale privind încălcarea, de către instanța de fond, a prevederilor art. 201 alin. (1) și (2) și art. 206 alin. (1) C. proc. civ., în sensul necomunicării întâmpinării depuse la dosar de către intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate, pentru a formula răspuns la întâmpinare și pentru a-și exercita dreptul la apărare.

În cauză, instanța de recurs a răspuns în mod amplu tuturor motivelor de recurs. Fără a se relua considerentele instanței, expuse detaliat anterior, se reține că a fost analizat motivul invocat de recurentă, în sensul că dispunerea tuturor măsurilor în vederea fixării primului termen de judecată a revenit în sarcina instanței pe rolul căreia acțiunea dedusă judecății a fost înregistrată inițial, Tribunalul Călărași, și că întâmpinarea a fost comunicată reclamantei la data de 10 decembrie 2013, la domiciliul ales indicat în acțiune pentru comunicarea actelor de procedură.

Într-adevăr, din dosarul primei instanțe învestite cu soluționarea acțiunii, se constată că întâmpinarea a fost comunicată la domiciliul indicat de recurentă, fiind predat numitei B., aceasta semnând de primire.

Deci, nici acest motiv invocat de contestatoare nu este întemeiat, fiindu-i respectat dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, reținând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 503 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1042 din 1 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal‚ ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2016.

Procesat de GGC - GV