ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 39/RC/2017

Asupra recursului în casație de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 466 din 06 aprilie 2015, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul penal nr. x/212/2014 s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (1), (4) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit pedeapsa de 2 ani închisoare în sarcina inculpatei A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 83 alin. (1), (3) C. pen. a fost amânată aplicarea pedepsei închisorii de 2 ani pe un termen de supraveghere de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, perioadă în care s-a stabilit că inculpata trebuie să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 85 alin. (1) C. pen. lit. a)-e) C. pen., atrăgându-se, totodată, atenția, conform art. 404 alin. (3) C. proc. pen. asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și a obligației impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul acestui termen.

În baza art. 396 alin. (1), (4) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit pedeapsa de 2 ani închisoare în sarcina inculpatei B. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 83 alin. (1), (3) C. pen. a fost amânată aplicarea pedepsei închisorii de 2 ani pe un termen de supraveghere de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, perioadă în care, s-a stabilit că inculpata trebuie să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 85 alin. (1) C. pen. lit. a)-e) C. pen., atrăgându-se, totodată, atenția, conform art. 404 alin. (3) C. proc. pen. asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și a obligației impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul acestui termen.

În baza art. 19 raportat la art. 25 C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 998 și urm. C. civ., inculpatele A. și B. au fost obligate la plata către partea civilă C. a sumei de 24.137 lei, cu titlu de daune materiale, și a sumei de 2.000 lei, cu titlu de daune morale, respectiv a sumei de 24.098 lei, cu titlu de daune materiale, și a sumei de 2.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind respinse, ca neîntemeiate, restul pretențiilor părții civile.

În baza art. 19 raportat la art. 25 C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 998 și urm. C. civ., inculpatele A. și B. au fost obligate la plata către partea civilă Banca D. Constanța a sumei de 17.948,77 euro, respectiv de 16.889,92 euro, echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen., s-a dispus desființarea totală înscrisurilor: contract de credit nr. 1 din 18 decembrie 2007, încheiat între Banca D. și A., contract de credit nr. 2, încheiat între Banca D. și B., adeverință salariu nr. 1 din 17 decembrie 2007, emisă de SC E. SRL Constanța, contract individual de muncă nr. 6 din 02 decembrie 2006, încheiat între SC E. SRL Constanța și A., adeverință salariu nr. 12 din 04 ianuarie 2008, emisă de SC E. SRL Constanța, contract individual de muncă nr. 4 din 18 octombrie 2006, încheiat între SC E. SRL Constanța și B., contractele de fidejusiune nr. 1919 din 24 ianuarie 2008 și nr. 1802 din 18 decembrie 2007, încheiate între Banca D. și F., nr. 1803 din 18 decembrie 2007 și nr. 1921 din 24 ianuarie 2008, încheiate între Banca D. și C.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen., au fost obligate inculpatele A. și B. la plata sumei de câte 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

prin rechizitoriul nr. 1628/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatelor B. și A., pentru săvârșirea a câte unei infracțiuni de înșelăciune, fiecare dintre acestea prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969), reținându-se că, în interesul obținerii ilicite a câte unui credit bancar, acestea au prezentat, fiecare în parte, unității bancare Banca D. Constanța, o realitate mincinoasă legată de calitatea nereal deținută, ca angajate ale SC E. SRL, esențială pentru aprobarea creditului, folosind acte cu un conținut nereal pentru a dovedi această calitate, obținând astfel, prin inducere în eroare, fiecare, câte un credit de 15.000 euro, sumă ce se constituie într-un prejudiciu cauzat împrumutătorului.

Situația de fapt mai sus menționată s-a susținut cu următoarele mijloace de probă: documente depuse de partea vătămată; documente înaintate de instituții publice în referire la situația juridică a învinuitului; declarație martor G.; declarație învinuită A.

În cursul cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 09.07.2014, după ce instanța a adus la cunoștință inculpatei A., fapta pentru care a fost trimisă în judecată și încadrarea juridică a acesteia, precum și împrejurarea că are dreptul să nu dea nicio declarație, atrăgându-i-se, totodată, atenția că, dacă va da declarații, tot ceea ce va spune va putea fi folosit și împotriva sa, aceasta s-a prevalat de dreptul la tăcere.

La același termen, instanța a încuviințat proba cu audierea părții civile C. și a martorului G., dispunând audierea lor nemijlocită, în condiții de contradictorialitate, la termenul din 01.10.2014, respectiv la 18.02.2015.

Totodată, având în vedere art. 5 C. pen., a fost admisă cererea inculpatelor, de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina lor, din infracțiunile de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969), în infracțiunile de înșelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Analizând și coroborând ansamblul probatoriu administrat atât în timpul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

Inculpata A., la data de 18.12.2007, s-a prezentat la Banca D. - Sucursala Constanța, unde a completat cererea de credit pentru persoane fizice și a depus documentația necesară pentru acordarea creditului (contract individual de muncă la SC E. SRL, adeverință de salariu emisă de societate), fiind încheiat contractul de credit în valoare de 15.000 euro sub nr. 1 din 18.12.2007, a ridicat suma mai sus menționată, ocazie cu care s-a încheiat contractul de cauțiune (fidejusiune) conform căruia, numitul C. garanta creditul acordat acuzatei, în favoarea băncii, cu bunurile mobile și imobile prezente și viitoare precum și cu toate veniturile realizate din orice activitate.

S-a constatat că documentele prezentate în vederea obținerii creditului bancar nu erau conforme cu realitatea, din declarația martorului G., asociat și administrator la SC E. SRL, dată în cursul urmăririi penale, rezultând că numita A. nu a fost angajată niciodată la această societate, depoziție susținută și în fața primei instanțe.

După ce a obținut creditul, inculpata, așa cum rezultă din depozițiile date în cursul urmăririi penale, a precizat că suma ridicată de la bancă a fost predată către numitul F. pe care îl cunoștea de foarte mult timp, și care ar fi îndemnat-o să obțină creditul din cauza unor nevoi financiare.

S-a mai reținut că inculpata B., la data de 24.01.2008, s-a prezentat la Banca D. - Sucursala Constanța, unde a completat cererea de credit pentru persoane fizice și a depus documentația necesară pentru acordarea creditului (contract individual de muncă la SC E. SRL, adeverință de salariu emisă de societate), fiind încheiat contractul de credit în valoare de 15.000 euro sub nr. 2 din 24.01.2008, a ridicat suma mai sus menționată, ocazie cu care s-a încheiat contractul de cauțiune (fidejusiune) conform căruia numitul C. garanta creditul acordat acuzatei, în favoarea băncii, cu bunurile mobile și imobile prezente și viitoare precum și cu toate veniturile realizate din orice activitate.

S-a constatat că documentele prezentate în vederea obținerii creditului bancar nu erau conforme cu realitatea, din declarația martorului G., asociat și administrator la SC E. SRL, dată în cursul urmăririi penale, rezultând că numita B. nu a fost angajată niciodată la societate, depoziție susținută și în fața primei instanțe.

La termenul de judecată din 09.07.2014, inculpatele, prin apărători, au invocat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru faptele deduse judecății, în raport cu dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Prima instanță a reținut că faptele inculpatelor, săvârșite la 17.12.2007 și, respectiv la 24.01.2008, au început să fie urmărite penal sub imperiul codurilor anterioare (penal și de procedură penală), iar urmărirea penală a fost terminată la 27.01.2014 (data întocmirii rechizitoriului), înainte de intrarea în vigoare a noilor reglementări.

Totodată, prima instanță a constatat că efectuarea actelor de procedură în cursul urmăririi penale au avut efect întreruptiv al cursului prescripției răspunderii penale, potrivit dispozițiilor art. 123 C. pen. (1969), în vigoare la acel moment, astfel încât s-a apreciat că organului judiciar nu i se poate imputa rămânerea în pasivitate în cauză.

S-a mai arătat că, deși, la acest moment, termenul de prescripție al răspunderii penale s-a redus, corespunzător noii încadrări juridice [art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.] de la 10 ani la 5 ani, aceasta nu înseamnă că un act de procedură efectuat cu respectarea legii în vigoare la momentul îndeplinirii lui, va fi lipsit de efectele sale (în cazul de față de efectul de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale). În aprecierea instanței, o asemenea interpretare ar face ca noile dispoziții penale, mai favorabile în materia prescripției răspunderii penale, să-și dubleze efectul: o dată prin reducerea termenului de la 10 ani la 5 ani (ceea ce este de necontestat) și, a doua oară, prin considerarea că acesta s-a împlinit chiar înainte de intrarea în vigoare a noului Cod, prin care se instituie aceasta. Față de cele expuse, prima instanță a reținut că, în cauză, devin incidente dispozițiile art. 115 alin. (4) C. pen., în raport cu care termenul de prescripție a răspunderii penale pentru faptele deduse judecății nu s-a împlinit.

Sub aspect obiectiv, s-a constatat că faptele inculpatei A., care, cu ocazia încheierii contractului de credit nr. 1 din 18.12.2007, a prezentat la Banca D. Constanța adeverința de salariu nr. 1 din 17 decembrie 2007, emisă de SC E. SRL Constanța și contractul individual de muncă nr. 6 din 02 decembrie 2006, încheiat cu aceasta, care atestau, contrar realității, calitatea de angajat al societății comerciale menționate și a obținut astfel un credit de 15.000 euro, cauzând unității bancare o pagubă de 17.948,77 euro, reprezentând credit neachitat, dobânzi restante și dobânzi majorate, iar fidejusorului C. o pagubă de 24.137 lei, reprezentând sumele ce i-au fost poprite acestuia din veniturile salariale, în procedura de executare silită inițiată de Banca D. Constanța, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., iar, sub aspect subiectiv, s-a arătat că inculpata a acționat cu intenție directă.

La individualizarea pedepsei, prima instanță a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 74 C. pen.: dispozițiile din partea generală a C. pen. privind infracțiunea consumată; limitele de pedeapsă prevăzute în partea speciala, închisoare de la 1 an la 5 ani sau amenda; gradul de pericol social al faptei, pe care l-a apreciat, date fiind cele de mai sus, ca fiind relativ ridicat, persoana și conduita inculpatei - are 43 ani, este integrată social, nu are antecedente penale, apreciind că scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins prin stabilirea unei pedepse de 2 ani închisoare și, totodată, a reținut că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 83 alin. (1) C. pen.

Sub aspect obiectiv, faptele inculpatei B., care, cu ocazia încheierii contractului de credit nr. 2 din 24.01.2008, a prezentat la Banca D. Constanța adeverința de salariu nr. 12 din 04 ianuarie 2008, emisă de SC E. SRL Constanța și contractul individual de muncă nr. 4 din 18 octombrie 2006, încheiat cu aceasta, care atestau, contrar realității, calitatea de angajat al societății comerciale menționate și a obținut astfel un credit de 15.000 euro, cauzând unității bancare o pagubă de 16.889,92 euro, reprezentând credit neachitat, dobânzi restante și dobânzi majorate, iar fidejusorului C. o pagubă de 24.098 lei, reprezentând sumele ce i-au fost poprite acestuia din veniturile salariale, în procedura de executare silită inițiată de Banca D. Constanța, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., iar, sub aspect subiectiv, s-a reținut că inculpata a acționat cu intenție directă.

La individualizarea pedepsei, prima instanță a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 74 C. pen.: dispozițiile din partea generală a C. pen. privind infracțiunea consumată; limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială, închisoare de la 1 an la 5 ani; gradul de pericol social al faptei, pe care l-a apreciat, date fiind cele de mai sus, ca fiind relativ ridicat, persoana și conduita inculpatei - are 39 ani, este integrat social, nu are antecedente penale, apreciind ca scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins prin stabilirea unei pedepse de 2 ani închisoare și, totodată, a reținut că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 83 alin. (1) C. pen.

Referitor la pretențiile civile formulate de către partea civilă Banca D. Constanța, cu titlu de daune materiale, instanța a constatat că au fost dovedite, în condițiile în care acestea sunt reprezentate de creditele neachitate de către inculpate, de dobânzile restante și cele majorate, conform datelor puse la dispoziție de unitatea bancară prin adresa din 25 martie 2014.

În ceea ce privește pretențiile civile formulate de către partea civilă C., cu titlu de daune materiale, instanța a constatat că, din adeverința nr. 13655 din 08 iulie 2014, emisă de angajatorul acesteia, au rezultat reținerile ce i-au fost operate din veniturile salariale, urmare a popririi înființate în dosarele de executare silită nr. x/2010 și x/2010 și anume 24.137 lei (pentru creditul obținut de inculpata A.) și 24.098 lei (pentru creditul obținut de inculpata B.), probațiunea dosarului dovedind, de asemenea, legătura de cauzalitate directă între faptele ilicite și prejudicii, precum și vinovăția inculpatelor.

În legătură cu daunele morale solicitate de partea civilă C., prima instanță a reținut că acestea sunt consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale. În speță, s-a reținut că partea civilă, urmare a infracțiunilor comise de cei doi inculpați, s-a găsit în situația de a-i fi reținute sume însemnate din veniturile salariale, pe o durată de mai bine de 3 ani, fapt ce a perturbat, în mod evident, viața economico-socială a acesteia. Acest fapt s-a repercutat negativ în planul trăirilor emoționale ale părții civile, care s-a confruntat cu disconfortul de a-și redimensiona cheltuielile în acord cu bugetul astfel diminuat, astfel încât, prima instanță a considerat că aceste daune, în cuantum de câte 2.000 lei de la fiecare dintre inculpați, reprezintă o reparație adecvată și echitabilă.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, inculpata B. și partea civilă Banca D. Constanța.

Apelul parchetului a vizat, pe latură penală, individualizarea pedepselor sub aspectului cuantumului și modalității de executare, solicitându-se aplicarea dispozițiilor art. 91 C. pen., iar, pe latură civilă, respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii civile formulate de partea civilă C.

În susținerea motivelor de apel, inculpata B. a solicitat încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

Partea civilă Banca D. SA Constanța a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul legalității, susținând greșita desființare a contractelor de credit și fidejusiune.

Prin decizia penală nr. 1147/P din 03 decembrie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Banca D. Constanța, iar, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța și inculpata B. împotriva aceleiași sentințe penale, iar, conform art. 419 C. proc. pen. au fost extinse efectele apelurilor față de inculpata A.

A fost desființată sentința penală apelată și, rejudecând, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit față de inculpatele B. și A. sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

Conform art. 25 alin. (5) C. proc. pen., au fost lăsate nesoluționate acțiunile civile formulate de părțile civile Banca D. Constanța și C.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat la soluționarea cauzei în primă instanță au rămas în sarcina acestuia.

Au fost înlăturate din sentința penală apelată dispozițiile art. 25 alin. (3) C. proc. pen. privind desființarea înscrisurilor: contract de credit nr. 1 din 18.12.2007, încheiat între Banca D. și A., contract de credit nr. 2, încheiat între Banca D. și B., adeverință salariu nr. 1 din 17 decembrie 2007, emisă de SC E. SRL Constanța, contract individual de muncă nr. 6 din 02 decembrie 2006, încheiat între SC E. SRL Constanța și A., adeverință salariu nr. 12 din 04 ianuarie 2008, emisă de SC E. SRL Constanța, contract individual de muncă nr. 4 din 18 octombrie 2006, încheiat între SC E. SRL Constanța și B., contractele de fidejusiune nr. 1919 din 24 ianuarie 2008 și nr. 1802 din 18 decembrie 2007, încheiate între Banca D. și F., nr. 1803 din 18 decembrie 2007 și nr. 1921 din 24 ianuarie 2008, încheiate între Banca D. și C.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată partea civilă Banca D. Constanța la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, iar, în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate în apelurile Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța și al inculpatei B. au rămas în sarcina statului, onorariile parțiale ale apărătorilor desemnați din oficiu, avansându-se din fondurile Ministerului Justiției.

Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, precum și din oficiu, Curtea a constatat că, de la data comiterii faptelor reținute prin actul de sesizare și până la soluționarea definitivă a cauzei a intrat în vigoare, la data de 01.02.2014, noua codificare, care prevede în art. 5 că atunci când de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

S-a mai reținut că, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale, în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Analizând incidența dispozițiilor legale anterior menționate în raport de condițiile de incriminare a faptelor deduse judecății, de sancționare penală și de tragere la răspundere penală a inculpatelor, Curtea a constatat că faptele constituie înșelăciune, conform art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. (1969) (sancționată cu închisoare de la 3 la 15 ani), iar potrivit actualei reglementări constituie tot infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (sancționată cu închisoare de la 1 la 5 ani), astfel încât, s-a apreciat că, sub aspectul pedepsei principale, dispozițiile noii codificări reprezintă legea mai favorabilă, având în vedere limitele de pedeapsă mai reduse.

S-a mai arătat că, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), termenul de prescripție a răspunderii penale este de 10 ani, iar, conform noilor prevederi [art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.], termenul de prescripție este de 5 ani.

De asemenea, Curtea a mai constatat că inculpatele A. și B. sunt acuzate că ar fi săvârșit infracțiunile de înșelăciune la datele de 17.12.2007 și respectiv 24.01.2008, termenul de prescripție generală de 5 ani, care curge, potrivit art. 154 alin. (2) C. pen., fiind împlinit la data de 16.12.2012 și respectiv 23.01.2013. S-a mai precizat că, în cauză, s-a dispus începerea urmării penale pentru infracțiunile de înșelăciune la data de 18.11.2013, ulterior împlinirii termenului de prescripție generală a răspunderii penale, astfel că actul procesual menționat nu a produs efect întreruptiv cu privire la cursul prescripției.

Prin urmare, s-a apreciat că, și în ceea ce privește condițiile de tragere la răspundere penală, actuala reglementare reprezintă legea penală mai favorabilă celor două inculpate, în speță fiind incident cazul de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzut de art. 16 lit. f) C. proc. pen.

S-a constatat, așadar, că soluția primei instanțe este contrară considerentelor Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, că, deși s-a reținut actuala reglementare ca lege mai favorabilă, atât în ceea ce privește limitele de pedeapsă, cât și modalitatea de executare stabilită, analizând incidența dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale, s-a apreciat că la momentul realizării actelor de procedură în cursul urmăririi penale, acestea au avut efectul întreruptiv al cursului prescripției răspunderii penale, potrivit dispozițiilor art. 123 C. pen. (1969). Totodată, deși s-a reținut efectul întreruptiv al cursului prescripției în temeiul codificării anterioare, instanța de fond a arătat că, în cauză, devin incidente dispozițiile din actuala reglementare, în raport cu care s-a apreciat că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru faptele deduse judecății nu s-a împlinit.

În aprecierea Curții, argumentația primei instanțe a fost eronată, întrucât aceasta avea obligația de a analiza global incidența legii penale mai favorabile, cu prioritate în ceea ce privește condițiile de tragere la răspundere penală a inculpatelor.

Totodată, instanța de apel a apreciat că trebuie avute în vedere și considerentele deciziei nr. 21 din 06.10.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1) C. pen. trebuie interpretate inclusiv în materia prescripției răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost judecate definitiv.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 26 ianuarie 2016, partea civilă C. a declarat recurs în casație.

În cuprinsul cererii de recurs, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a arătat, în esență, că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatele A. și B. întrucât instanța a fost sesizată cu rechizitoriu la data de 27 ianuarie 2014, anterior intrării în vigoare a noii codificări, că actele de urmărire penală efectuate în cauză au întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, potrivit art. 123 C. pen. (1969), astfel încât, în mod corect, s-a început urmărirea penală la 18 noiembrie 2013, în cadrul termenului general de prescripție a răspunderii penale (10 ani), conform prevederilor C. pen. din 1969. Prin urmare, în mod greșit, instanța de control judiciar a analizat și aplicat retroactiv dispozițiile noii codificări referitoare la termenul de prescripție (5 ani), cu consecința încetării procesului penal.

În raport de cele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casație, s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin încheierea nr. 500/RC pronunțată la 17 noiembrie 2016 în Dosarul nr. x/212/2014, apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434- 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de partea civilă C. împotriva deciziei penale nr. 1147/P din 03 decembrie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr. x/1/2016.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de partea civilă C. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta parte civilă și-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., arătând, în esență, că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatele A. și B. prin aplicarea retroactivă a dispozițiilor art. 154 C. pen. (care stabilesc un termen de prescripție a răspunderii penale de 5 ani), întrucât instanța a fost sesizată cu rechizitoriu la 27 ianuarie 2014, anterior intrării în vigoare a noii codificări, că actele de urmărire penală au întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, potrivit art. 123 C. pen. (1969), urmărirea penală fiind începută, în mod corect, la 18 noiembrie 2013, în cadrul termenului general de prescripție a răspunderii penale (10 ani), conform reglementării anterioare, motiv pentru care se impune admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte reține că, în condițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situațiile în care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Este de menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate, analiza fiind strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului de prescripție, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport de încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, însă, având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen.

Astfel, în speță, se constată că prin decizia atacată, instanța de apel a constatat, în temeiul art. 154 alin. (1) lit. d) și alin. (2) C. pen., că a intervenit prescripția răspunderii penale a inculpatelor A. și B. pentru infracțiunile prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., constând în prezentarea, cu ocazia încheierii unor contracte de credit cu Banca D. Constanța, a adeverințelor de salariu emise de SC E. SRL Constanța și a contractelor individuale de muncă care atestau, contrar realității, calitatea de angajat al societății comerciale, obținând astfel câte un credit de 15.000 euro și cauzând unității bancare o pagubă reprezentând credit neachitat, dobânzi restante și dobânzi majorate, iar fidejusorului C. o pagubă reprezentând sumele ce i-au fost poprite din veniturile salariale, în procedura de executare silită.

Potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani, iar conform alin. (2), acesta începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că potrivit dispozițiilor art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., pedeapsa închisorii pentru infracțiunea de înșelăciune este de maxim 5 ani, iar, pe de altă parte, că faptele inculpatelor au fost săvârșite la 17.12.2007 și respectiv 24.01.2008, astfel încât, termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit pentru A. la data de 16.12.2012, iar pentru B. la 23.01.2013.

Totodată, se mai observă că prin rezoluția din 18.11.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța s-a dispus începerea urmăriri penale față de A. și B. pentru săvârșirea, între altele, a câte unei infracțiuni de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969), astfel încât, îndeplinirea, ulterioară, în cauză, a acestui prim act de procedură nu a putut conduce la întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 155 alin. (1) C. proc. pen.

În aceste condiții, Înalta Curte, raportându-se la limitele de pedeapsă prevăzute de lege (maxim 5 ani) pentru infracțiunea de înșelăciune reținută în sarcina inculpatelor A. și B., în raport de încadrarea juridică a faptei [art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.] și legea penală mai favorabilă (actuala codificare), stabilite cu caracter definitiv de instanța de apel, constată că, în cauză, termenul general de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit la data de 16.12.2012 (pentru A.) și respectiv 23.01.2013 (pentru B.), având în vedere și împrejurarea că nu a existat nici un act de întrerupere a acestui termen, așa cum s-a menționat anterior, astfel încât, în mod corect, s-a dispus încetarea procesului penal.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că în cauză nu este incident temeiul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. întrucât, în mod corect, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de partea civilă C. împotriva deciziei penale nr. 1147/P din 3 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/212/2014 și să oblige recurentul, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat, întrucât se află în culpă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de partea civilă

C.

împotriva deciziei penale nr. 1147/P din 3 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/212/2014.

Obligă recurentul parte civilă la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați,

în sumă de câte 360 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 2 februarie 2017.