ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 239/RC/2017

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 927 din 31 iulie 2015, pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul nr. x/212/2015, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) și d) C. pen.

În baza art. 48 alin. rap. la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), c) și d) și alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) și d) C. pen. s-a dispus condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 lit. b) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat 1/3 deci cealaltă pedeapsă, în final executând o pedeapsă rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare.

În baza art. 83 alin. (1) și (3) C. pen. s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, stabilindu-se un termen de încercare de 2 ani stabilit în condițiile art. 82 C. pen.

Ulterior, prin decizia penală nr. 1067/P din 26 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, s-a dispus admiterea apelului Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, însă numai cu privire la inculpații B., C., D., E., F. și G.

A fost respins apelul parchetului în ceea ce îl privește pe inculpatul A.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

În motivele scrise și în susținerea orală a fost invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., apreciindu-se că, prin prisma acestor dispoziții, pot fi analizate atât criticile ce țin de legalitatea pedepsei dar și criticile ce țin de modalitatea de executare a acesteia, făcându-se trimitere și la Titlul III C. pen.

În concret s-a arătat că în cauză pedeapsa rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare nu permite aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. a) care reglementează instituția amânării executării pedepsei.

Ca atare, s-a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea hotărârii atacate și, în rejudecare, schimbarea modalității de executare a pedepsei în sensul aplicării dispozițiilor art. 91 C. pen. și stabilirea unui termen de încercare minim.

Examinând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Natura juridică a recursului în casație este aceea a unei căi de atac de anulare a hotărârilor judecătorești și, ca atare, legiuitorul a prevăzut în mod expres că pot fi atacate cu recurs în casație numai deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Pentru aceste hotărâri definitive s-a prevăzut un număr de 5 cazuri în care se poate face recurs în casație care vizează esențialmente chestiuni de drept, patru dintre acestea sunt întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temeiuri încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Pornind de la esența recursului în casație, ca și cale extraordinară de atac, se impune analizarea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., cu dispozițiile cuprinse în Titlul III, Capitolul I, respectiv V C. pen.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., pot fi supuse casării hotărârile prin care „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.

Norma de procedură se referă, exclusiv, la limitele de pedeapsă prevăzute în norma de incriminare, respectiv la minimul și maximul special, adică la individualizarea legală a pedepselor care se întemeiază pe gradul generic de pericol social al infracțiunii și nu la individualizarea judiciară - care include și modalitatea de individualizare a executării pedepsei - acesta fiind atributul exclusiv al instanței de fond, respectiv apel, prin stabilirea și aplicarea unei pedepse în raport de gradul de pericol social concret al faptei și făptuitorului, apreciate în raport de o situație de fapt concretă pe care a reținut-o și cu datele care îl caracterizează pe infractor.

Ansamblul de norme prin care se realizează individualizarea legală, fundamentat pe principiul legalității, constituie cadrul legal în care se înfăptuiește individualizarea judiciară a pedepsei.

Potrivit acestui principiu, inculpatului i se poate aplica numai o pedeapsă prevăzută de lege și în limitele stabilite de aceasta.

Din această perspectivă, cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se circumscrie doar conceptului de individualizare legală a pedepsei - C. pen. în vigoare reglementând instituția individualizării pedepsei prin stabilirea unui cadru de pedepse care asigură diversificarea sancțiunii penale în raport cu fiecare infracțiune; determinarea limitelor pedepsei printr-un minim și maxim special; prevederea de pedepse alternative pentru unele infracțiuni; reglementarea pedepselor complementare; stabilirea cauzelor de modificare a pedepsei (circumstanțe atenuante sau agravante); regimul sancționator pentru minori; regimul sancționator pentru tentativă - și nu conceptului de individualizare judiciară a acesteia.

Norma de procedură analizată cuprinde sintagma „pedepse în alte limite” și nu sintagma „pedeapsă”, doar în acest ultim caz putându-se extinde analiza și cu privire la greșita individualizare a modalității de executare a pedepsei.

Această interpretare se fundamentează și prin aceea că atât în reglementarea anterioară cât și în C. pen. în vigoare, pedepsele, respectiv individualizarea acestora sunt reglementate în capitole distincte.

Astfel, în Capitolul I, II, III din Titlul III al C. pen., sunt reglementate categoriile pedepselor (pedepse principale, pedepse complementare și accesorii) - cu stabilirea limitei maxime și minime -, în timp ce în Capitolul V, legiuitorul a reglementat,în mod distinct, „Individualizarea pedepselor”, stabilindu-se criteriile generale de individualizare, respectiv modalitatea de executare a pedepsei.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că interpretarea parchetului este greșită, argumentele expuse fiind străine de o interpretare restrictivă a normelor evocate, conducând în mod indubitabil, la transformarea unei căi extraordinare de atac, într-o cale ordinară de atac , atribuind în mod nelegal, instanței de recurs competența de a stabili alte modalități de executare, alte termene de supraveghere, alte obligații impuse inculpatului care nu au fost aplicate la fond sau în căile ordinare de atac.

Cazul de recurs în casație invocat are în vedere, astfel cum s-a arătat anterior, esențialmente, limitele de pedeapsă aplicate pentru infracțiunile reținute prin hotărârea de condamnare.

Or, în cauza de față, pedepsele aplicate inculpatului A. - inclusiv pedeapsa rezultantă - sunt în limitele prevăzute de lege astfel încât hotărârea atacată nu poate fi examinată prin prisma dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale nr. 1067/P din 26 octombrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/212/2015.

Văzând și dispozițiile art. 275 C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale nr. 1067/P din 26 octombrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/212/2015.

Cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului în casație declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 12 iunie 2017.