ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1237/2016

HOTĂRÂRE

31.05.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1237/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1237/2016

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin contestația formulată la data de 2 octombrie 2015 la Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, contestatoarea A., Cabinet de Guvernator B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că acesta nu face dovada că a întreprins în termenul legal măsurile necesare asumate prin nota vizând creanța solicitată, să se constate că nu a restituit sumele preluate prin procesul-verbal, deși există avizul pozitiv al Trezoreriei Statului Român, înscrisuri analizate și aprobate de Guvernul României și să se dispună obligarea la decontări financiare urmare a facturii nr. 3539904 din 10 octombrie 2003.

La data de 16 octombrie 2015, contestatoarea a formulat o cerere completatoare prin care arată că înțelege să se judece cu Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și solicită anularea adresei nr. 543661 din 23 septembrie 2015 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Cabinet Secretar General. A mai pretins obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 688.655.500 dolari S.U.A. echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea facturii nr. 3539904 din 10 octombrie 2003.

De asemenea, a fost sesizat Guvernul României, prin pârât, să creeze cadrul legislativ pe baza depozitelor pe care le-a predat prin procesul-verbal de angajament nr. 379 din 3 septembrie 2002, așa cum i s-a pretins de către Direcția Generală Juridică din minister, având în vedere protocolul încheiat cu Guvernul României, Consiliul pentru Minoritățile Naționale.

Prin încheierea nr. 243/CCA/2015 a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, având în vedere că în speță se atacă un act al unei autorități centrale.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 35 din 22 februarie 2016, a invocat, din oficiu, excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția I civilă.

În motivare, s-a reținut că

adresa a cărei anulare se cere nu este act administrativ asimilat. Astfel, pentru a fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ, refuzul de soluționare a unei cereri presupune ca între petiționar și autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi și obligații care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic. Chiar dacă această adresă emană de la o autoritate administrativă, esențială, în economia cauzei, este împrejurarea că operațiunile la care se referă refuzul pretins nejustificat nu au natură juridică administrativă.

De asemenea, s-a constatat că cererea de chemare în judecată are un obiect pur patrimonial (obligarea Statului român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 688.655.500 dolari S.U.A.), astfel că, pentru determinarea instanței competente sunt incidente dispozițiile dreptului comun referitoare la criteriul valorii obiectului litigiului.

Având în vedere că valoarea obiectului cererii este peste 200.000 RON, conform art. 95 pct. 1 C. proc. civ., competența materială de judecare în primă instanță a acțiunii, aparține tribunalului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, iar, prin sentința nr. 517 din 4 mai 2016, această instanță a declinat, la rândul său, competența de soluționare a pricinii în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

La cererea instanței, în fața Tribunalului Sibiu, contestatoarea a făcut o nouă precizare a acțiunii, prin care a arătat că solicită anularea rezoluției nr. 543661 din 23 septembrie 2015 a Ministerului Finanțelor Publice, Cabinet Secretar General și obligarea acestuia la efectuarea de operațiuni financiare, și anume decontarea facturii menționate în cauză. S-a mai arătat că ministerul nu a făcut dovada că ar fi întreprins vreo măsură cu care s-a angajat prin procesul verbal de predare-primire și nota de angajament și nici până în acest moment nu a restituit depozitele preluate.

S-a apreciat că, deși contestatoarea nu face o suficient de clară precizare a contestației, a înțeles să formuleze o acțiune în contencios administrativ, invocând atât lipsa răspunsului autorității, cât și neluarea măsurilor solicitate, inclusiv anularea unor adrese și obligarea la despăgubiri.

Prezenta cerere nu este o simplă acțiune de drept comun în pretenții, întrucât pretențiile contestatoarei sunt subsecvente și, conform precizărilor formulate, depind de modul de soluționare a cererii principale, care privește o anumită conduită a autorității (s-a cerut inclusiv inițierea unui demers „legislativ” de către Guvern), în sensul de a face ceva sau chiar de sancționare a pasivității acesteia în a lua măsurile la care se susține că s-a obligat.

Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 96 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art.

10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va constata că, în cauză, competența soluționării litigiului revine Tribunalului Sibiu, secția I civilă, pentru considerentele ce succed.

Cu privire la demersul judiciar inițiat de contestatoare, în raport de care s-a stabilit competența instanței de soluționare a cauzei, s-au conturat două opinii.

Într-o primă opinie, cererea este calificată drept o acțiune pur patrimonială, sens în care, instanța competentă să soluționeze cauza este tribunalul, în raport de dispozițiile art. 95 alin. (1) coroborat cu art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ.

În a doua opinie, cererea contestatoarei este calificată drept o acțiune în contencios administrativ, motivat de faptul că se invocă atât lipsa răspunsului autorității, cât și neluarea de către aceasta a măsurilor solicitate, inclusiv anularea unor adrese, neputând fi vorba despre o acțiune patrimonială, întrucât pretențiile solicitate sunt subsecvente și depind de modul de soluționare a cererii principale care vizează o anumită conduită a autorității.

Prin acțiunea introductivă de instanță, contestatoarea A., Cabinet de Guvernator B. a solicitat anularea adresei nr. 543661 din 23 septembrie 2015 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Cabinet Secretar General, precum și obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata creanței în sumă de 688.655.500 dolari S.U.A., echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea facturii nr. 353990 din 10 octombrie 2003.

În emiterea regulatorului de competență este esențial de precizat că deși reclamanta a arătat că formulează „contestație” împotriva adresei nr. 543661 din 23 septembrie 2015 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, se constată că prin aceasta s-a răspuns, de fapt, petiției înregistrate cu nr. 543.661/2015 (prin care s-a solicitat disponibilizarea unor sume de bani pentru finanțarea fundației reclamantei), în sensul că solicitarea a fost transmisă către Agenția Națională pentru Romi, în vederea soluționării ei. S-a mai arătat că drepturile de creanță pretinse nu aveau un regim clarificat în privința certitudinii, lichidității și exigibilității acestora.

Așadar, în speță, înscrisul a cărui anulare se solicită, adresa nr. 543661 din 23 septembrie 2015 nu constituie un refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, pentru a fi asimilat actului administrativ, în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care să atragă calificarea cererii ca fiind o acțiune în contencios administrativ.

Din cuprinsul precizărilor depuse la dosar în fața celor două instanțe aflate în conflict, se reține că finalitatea urmărită în prezentul litigiu este de a obține obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 688.655.500 dolari S.U.A., echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea facturii nr. 353990 din 10 octombrie 2003.

În această împrejurare, Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în pretenții de natură civilă, ce are un caracter pur patrimonial, considerent pentru care, în stabilirea competenței sunt incidente dispozițiile dreptului comun referitoare la criteriul valorii obiectului litigiului.

Cum valoarea obiectului cererii depășește suma de 200.000 RON, competența materială de judecare a cauzei aparține tribunalului, în temeiul art. 95 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, privind natura juridică a acțiunii raportat la obiectul cererii, urmează a se stabili competența în favoarea Tribunalului Sibiu, secția I civilă.