ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1254/2017

Deliberând asupra recursului, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 21 mai 2015 sub Dosar nr. x/2015, reclamanții A., B. și C. prin mandatar D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat să se constate că reclamantei A. și defunctului ei soț, C., le este recunoscut statutul de foști deținuți politici, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 393.762 RON daune materiale, reprezentând venitul din muncă neîncasat ca urmare a condamnărilor la închisoare suferite de reclamantă și defunctul ei soț, din motive politice, și împiedicarea de a-și exercita profesiile timp de 30 luni reclamanta și 156 luni defunctul soț al acesteia, precum și la plata sumei de 45.000.000 RON daune morale.

Reclamanții au precizat în fața primei instanțe că obiectul cererii de chemare în judecată nu se întemeiază pe prevederile Legii nr. 221/2009, Tribunalul Sibiu apreciind că fundamentul juridic al pretențiilor solicitate de reclamanți este răspunderea civilă delictuală a statului, pentru condamnarea, aplicarea și punerea în executare a unor pedepse din rațiuni politice, mai precis dispozițiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, având în vedere că fapta ilicită invocată a fost săvârșită în anii 1948 - 1950.

Prin Sentința civilă nr. 299/2016 din 3 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu și în consecință a fost respinsă acțiunea formulată și precizată de reclamanții A., B. și C., prin mandatar D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministrul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B., C. prin mandatar D. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 1347/2016 din 13 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanții A., B., C. prin mandatar D. împotriva Sentinței civile nr. 299/3.03.2016 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în Dosar nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A., B. și C. prin mandatar D. au declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

În argumentarea recursului, recurenții consideră că sunt în calea de atac a recursului atât timp cât ambele instanțe au făcut referire la probele scrise ale fondului cauzei.

În acest sens, recurenții apreciază că instanțele s-au antepronunțat fără a se fi administrate toate probele, de fapt instanțele au refuzat judecarea cererii, fiind astfel încălcate principiile fundamentale ale legalității, totodată fiind greșit calculat începutul termenului de prescripție, întrucât reclamanții au luat cunoștință despre întinderea prejudiciului doar la începutul anului 2013.

Soluția adoptată de către Tribunalul Sibiu, de admitere a excepției prescripției, a fost motivată prin antamarea fondului cauzei, făcându-se apel la probele scrise ale dosarului, la fel s-a procedat și de către Curtea de Apel Alba Iulia, care a arătat că s-au respins probele solicitate de către reclamanți, însă s-au menționat toate datele de săvârșire a faptelor care atrag despăgubirile solicitate, susținându-se total nelegal că nu se poate extinde imprescriptibilitatea faptelor de natura penală - crime împotriva umanității - asupra laturii civile a acestor infracțiuni, care se supune regulilor prescriptibilității.

În acest context, recurenții arată că invocarea excepției nu provine de la partea în folosul căreia începe să curgă, ci din oficiu, iar prin decizia atacată nu se motivează în niciun fel apărările reclamanților din întâmpinarea formulată, prin care au învederat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul legal.

În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, potrivit art. 2523 din Noul C. civ., prescripția începe sa curgă de la data când titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea la acțiune, spre deosebire de prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care stabileau ca moment de început data nașterii dreptului la acțiune.

Prescripția poate fi invocată personal sau prin reprezentant legal sau convențional, însă pârâtul nu a invocat-o nici prin întâmpinare și nici la prima zi de judecată.

Astfel, organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu, conform art. 2512 alin. (2) din Noul C. civ., chiar și dacă invocarea prescripției ar fi în interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale, art. 2512 alin. (3) din Noul C. civ.

Prin această dispoziție s-a arătat că, organul jurisdicțional, deși ar putea invoca din oficiu excepția prescripției extinctive, nu ar putea aplica în același fel dacă partea interesată nu se prevalează de beneficiul împlinirii prescripției. Pe de altă parte s-a arătat în doctrină că organul de jurisdicție nu poate nici măcar invoca din oficiu excepția prescripției extinctive.

În ceea ce privește momentul procedural prin care se invoca art. 2513 din Noul C. civ. se prevede că prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, întrucât după acel moment procedural prescripția nu mai poate fi invocată.

Prin neinvocarea de către pârât a excepției, instanța nici nu putea să o unească cu fondul, decât dacă ar fi fost necesar administrarea de dovezi, de care reclamantul ar fi înțeles să se folosească pentru soluționarea cererii pe fond.

Astfel, recurenții susțin că în mod greșit instanța de fond, în soluționarea excepției invocate din oficiu, a adus atingere fondului cauzei, fără a exista o faza contradictorie privitoare la probele scrise depuse de reclamant pe care nici măcar nu le-a încuviințat în mod prealabil, făcând referire la momentul în care s-a născut dreptul la acțiune.

În acest sens, se arată că instanța a procedat greșit în analiza textului legal aplicabil privitor la prescripție și și-a motivat decizia pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care îi permiteau să o invoce din oficiu, ca excepție absolută și calculează trei ani de la data apariției decretului, (1958 - 1961) atâta timp cât a reținut în motivare că fapta ilicită invocată a fost săvârșită în anii 1948 - 1950, deci înainte de apariția acestui decret.

Astfel, chiar dacă instanța nu a încadrat cererea ca despăgubiri pentru crime de război nu putea să contrazică cererea reclamantului decât după administrarea de dovezi și probe, ceea ce nu a făcut.

În acest context, arată ca obiectul pretențiilor îl reprezintă despăgubirile pentru crime împotriva umanității, situație în care acțiunea este imprescriptibilă, iar prin decizia din apel s-a reținut ca intimatul prin întâmpinare a susținut că termenul de prescripție trebuie luat în considerare doar de la data de 01.01.1990 și că nu s-ar fi dovedit întinderea prejudiciului, însă asupra acestui aspect se menționează că nu s-a acordat cuvântul pe probe.

În continuare, recurenții fac o analiză detaliată referitoare la justificările contradictorii din considerentele deciziei, menționând că astfel instanța a putut, cu încălcarea dispozițiilor Noului C. proc. civ. să invoce din oficiu excepția prescripției, aplicând vechiul C. proc. civ. în privința acesteia, însă restul judecății s-a făcut după Noul C. proc. civ., înțelegând în acest sens, atât faza scrisă cât și dezbaterea, precum și pronunțarea hotărârii.

Pentru aceste considerente, recurenții apreciază ca fiind un fapt fără precedent ca o instanță - Curtea de Apel Alba Iulia - să justifice cu atâta abnegație o greșeală procedurală a instanței de fond - Tribunalul Sibiu, stabilind în mod discreționar ca judecata pe o anumită fază a procesului să fie făcută după o normă abrogată.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat pe fondul cauzei respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenții A., B., C. prin mandatar D. au solicitat înlăturarea susținerilor intimatului ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., ale cărui concluzii de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 10 mai 2017 s-a dispus comunicarea raportului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Recursul va fi respins ca nefondat, conform dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Acțiunea dedusă judecății, prin care reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri morale și materiale motivat de faptul că antecesorul lor C. și reclamanta A. au fost condamnați politic, a fost întemeiată inițial pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, apoi a fost modificată, reclamanții solicitând despăgubiri pentru crime împotriva umanității.

Contrar susținerilor recurenților, o astfel de acțiune nu este imprescriptibilă, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. privind răspunderea delictuală a statului pentru condamnarea, aplicarea și punerea în executare a unor pedepse din rațiuni politice și este supusă prescripției extinctive prevăzute de C. civ. de la 1864, având în vedere că faptele ilicite invocate au fost săvârșite în anii 1948 - 1950.

Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acțiunea dedusă judecății, dreptul la despăgubiri bănești fiind un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Aplicând dispozițiile art. 2663 din noul C. civ., potrivit cărora prescripția extinctivă a dreptului la acțiune (deci inclusiv invocarea prescripției) este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși, dispozițiile 4 și art. 201 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, Înalta Curte constată că în mod corect a fost invocată din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune, aceasta fiind reglementată în totalitate de C. civ. de la 1864.

Promovând o acțiune privind plata unor despăgubiri bănești, reclamanții au procedat la valorificarea, în procedura judiciară, a unor pretenții patrimoniale, ca expresie a atingerii aduse unor drepturi personale nepatrimoniale, supuse termenului de prescripție de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ. de la 1864 conform căruia toate acțiunile reale și personale se prescriu în acest termen, dacă legea nu le-a declarat imprescriptibile sau nu a defipt un alt termen de prescripție.

Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamanți în prezenta cauză și la dispozițiile privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluția fondului de respingere a acțiunii ca prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.

Prin urmare, în lipsa unor prevederi exprese, termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii faptei producătoare de prejudicii, iar acțiunea promovată de reclamanți este prescrisă, întrucât de la data săvârșirii faptelor prejudiciabile au trecut mai mult de 30 de ani.

În mod corect a reținut curtea de apel faptul că a existat un act normativ special, respectiv Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a avut ca obiect de reglementare tocmai această situație a foștilor condamnați politic, fiind inadmisibil a formula o acțiune similară pe dreptul comun, peste perioada prevăzută de legea specială pentru a promova aceste acțiuni.

Faptul că reclamanții nu au uzat de mijlocele legale pentru a se îndrepta împotriva statului cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legii speciale ori pe prevederile art. 998-999 din C. civ., nu poate justifica amânarea sine die a momentului la care începe să curgă termenul de prescripție.

Altfel, ar însemna că o instituție reglementată pentru asigurarea stabilității și înlăturarea incertitudinii în circuitul civil - prescripția extinctivă să se transforme în contrariul acesteia, dacă fiecărei persoane i-ar fi îngăduit să promoveze acțiunea în justiție în orice moment.

Totodată, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului confirmă legalitatea soluției referitoare la admiterea prescripției cu privire la temeiul juridic invocat în cererea precizatoare. Potrivit acesteia, instituția prescripției extinctive nu reprezintă în sine o atingere adusă dreptului subiectiv în substanța lui și nici o sarcină excesivă, disproporționată (impusă celui care își pierde dreptul prin opunerea prescripției), ci reprezintă mai degrabă, modalitatea de exercitare a unor drepturi care, lăsate în nelucrare vreme îndelungată, ar putea aduce atingere securității juridice a raporturilor civile și bunului mers al justiției (de ex. cauza E. C. Regatul Unit/30.08.2007).

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie de prescripție extinctivă, raportat la natura patrimonială a dreptului dedus judecății.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică, iar recursul reclamanților este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C. prin mandatar D. împotriva Deciziei civile nr. 1347/2016 din 13 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2017.

Procesat de GGC - GV