ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2696/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul

cererii

deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia  – Secția  de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea „A” S.A., prin Sucursala „AA”, în calitate de succesoare în drepturi și obligații a Societății „B” S.A., a solicitat,  în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr.35/22.01.2014 emisă de Colegiul Director al Consiliului și exonerarea reclamantei de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 3.000 de lei.

Curtea de Apel Alba Iulia – Secția  de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr.147 din 6 iunie 2014. a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Societatea „A” S.A., prin Sucursala „AA”, invocând prevederile art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă.

În  motivarea căii de atac, recurenta a susținut că în mod greșit a fost respinsă acțiunea, întrucât nu au fost îndeplinite condițiile  O.G. nr.137/2000,  în  care se prevede în mod expres care sunt faptele și actele de discriminare.

Astfel,  în cauză nu a existat o încălcare a principiului egalității de tratament întrucât punctajul stabilit prin

regulamentul de concurs nu a fost de natură să împiedice accesul persoanelor la angajare, de altfel nici în anunțul publicat nici în regulament nu se interzice participarea persoanelor care locuiesc în alte orașe, respectiv care au o anumită vârstă.

De asemenea, nu a fost încălcat niciun drept fundamental prevăzut  în Constituție, iar intenția în stabilirea punctajului nu a fost de discriminare, respectiv de a crea o situație defavorizantă pentru persoanele care locuiesc în afara municipiului X, ci este justificată de poziționarea Exploatării X,  cei care nu locuiesc în localitate ar fi întâmpinat greutăți în a ajunge la timp la serviciu, societatea nefiind în măsură să asigure transportul.

În ceea ce privește punctajul diferențiat pe categorii de vârstă, recurenta a susținut că a fost o măsură adecvată și necesară datorită naturii sau condițiilor particulare de prestare a muncii în subteran, aceasta nereprezentând  o discriminare, întrucât soluția  a fost impusă de o situație specială, justificată în mod obiectiv prin scopul legitim urmărit, invocând Directiva 2000/78/CE.

În opinia recurentei, în cauză nu sunt  întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare prevăzută la art. 2 alin.(1), alin. (6) și art.5 și din O.G. nr.137/2000 și, în consecință, nu poate fi antrenată răspunderea contravențională.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și  pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

5.

Procedura de examinare a recursului  în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art.493 alin.(2) și (3) din  Codul de procedură civilă a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 29 februarie  2016, potrivit art.493 alin.(4) Cod procedură civilă.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art.493 alin.(7) din Codul de procedură civilă,  pronunțând în acest sens Încheierea de admitere în principiu din data de 21 aprilie 2016.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând  sentința atacată prin prisma  criticilor formulate

de recurentă, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art.496 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul  este nefondat.

1.

Argumentele de fapt  și de drept relevante

Recurenta-reclamantă a  supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin.(9) din O.G. nr. 137/2000 privind  prevenirea  și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

Hotărârea nr.35/22.01.2014 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și exonerarea reclamantei de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 3.000 de lei.

Prin Hotărârea nr.35/22.01.2014, Colegiul Director al Consiliului  a decis că aspectele sesizate întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, în ceea ce privește criteriile de vârstă și domiciliu, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. 1 și 6, coroborat cu art. 5 din O.G. nr. 137/2000R, reclamanta fiind sancționată cu amendă contravențională  în cuantum de 3.000 de lei, potrivit art.26 din OG nr.137/2000.

Prin aceeași hotărâre, în ceea ce privește criteriul „ținută sport”, Colegiul a apreciat că acesta este justificat obiectiv, având în vedere necesitatea susținerii unei probe practice de către candidați.

Curtea de  apel a  examinat  toate  motivele de nelegalitate  a  actului administrativ jurisdicțional invocate de  reclamantă, ajungând la concluzia   că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a adoptat o  hotărâre legală.

Prin recursul  său, recurenta a  reiterat  o parte din  motivele  supuse  analizei fondului;  în limitele  fixate  de  recurentă, Înalta Curte  constată că  dezlegarea  dată de judecătorul fondului   este la  adăpost de orice  critică și se  impune  a fi  menținută.

Teza autoarei demersului  judiciar este că în cauză nu sunt  întrunite  elementele constitutive ale faptei de discriminare prevăzută la art.2 alin.(1), alin. (6) și art.5 și din O.G. nr.137/2000 și, în consecință, nu poate fi antrenată răspunderea contravențională.

Potrivit art.2 alin.(1) din O.G. nr.137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală,

vârstă,

handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și

orice alt criteriu

care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Prin alineatul 6 al aceluiași text de lege, se prevede că orice deosebire, excludere, restricție sau preferință bazată pe două sau mai multe criterii prevăzute la alin. (1) constituie circumstanță agravantă la stabilirea răspunderii contravenționale dacă una sau mai multe dintre componentele acesteia nu intră sub incidența legii.

Conform art.5  din O.G. nr.137/2000, diferența de tratament bazată pe o caracteristică legată de criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege nu constituie discriminare atunci cănd, în temeiul naturii activităților ocupaționale sau al contextului în care acestea se desfasoară, o asemenea caracteristică reprezintă o cerință profesională reală și determinantă, cu condiția ca obiectivul să fie legitim și cerința proporțională.

Din interpretarea dispozițiilor respective, rezultă că, pentru existența situației de discriminare, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:

a) să existe o deosebire, excludere, restricție sau preferință;

b) diferența de la lit.a) să fie cauzată de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală,

vârstă

, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și

orice alt criteriu

;

c) diferența de la lit.a) având la bază una dintre cauzele de la lit.b) să aibă ca scop sau efect

restrângerea

, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Criticile recurentei  referitoare la criteriul domiciliului,   fundamentat  pe  poziționarea Exploatării X, caz în care se impunea asigurarea transportului  la locul de muncă, ceea ce ar fi presupus un efort financiar, nu pot fi primite.

De asemenea,  nu pot fi primite nici criticile privind  criteriul vârstei, a cărei legitimitate este susținută de condițiile grele și periculoase de muncă în cadrul minelor din regiune.

În cauză, un aspect definitoriu al discriminării îl constituie faptul că diferența de tratament este bazată pe o caracteristică, respectiv pe un criteriu interzis de lege.

Criteriile interzise sunt enumerate de lege, însă nu într-o manieră limitativă, exhaustivă, permițând luarea în considerare și a altor criterii, în funcție de circumstanțele  concrete ale diferitelor situații care pot fi întâlnite.

Contrar susținerilor recurentei, în speță  sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.2 alin.(1) din O.G. nr.137/2000.

Discriminarea constă în  condiționarea îndeplinirii  criteriilor de domiciliu în municipiul X sau în localitățile limitrofe, respectiv de vârsta cuprinsă în special între 24 și 26 de ani, pentru obținerea unei note finale corespunzătoare promovării concursului de ocupare și exercitare a meseriei de „muncitor necalificat subteran”.

Astfel, ne aflăm în prezența unui tratament diferențiat, ce a avut în vedere criteriile „vârstă” și „domiciliu”, manifestat printr-o excludere,  generând efectul restrângerii, înlăturării recunoașterii sau exercitării în condiții de egalitate a dreptului la muncă al potențialilor candidați la concurs, în  funcție de vârsta și domiciliul acestora.

Potrivit Regulamentului privind analiza și selecția personalului, punctele alocate pentru prima etapă a concursului de angajare îi favorizau expres și efectiv pe cei care îndeplineau condițiile de domiciliu în municipiul  X, respectiv de vârstă între 24 - 26 ani, în special, și până în 30 de ani, în general, fiind implicit dezavantajați cei care nu corespundeau acestor criterii.

Prin urmare,  cele  două condiții  impuse (domiciliu și vârstă) erau detrminante pentru promovarea concursului privind ocuparea posturilor de „muncitor necalificat subteran” în cadrul Societății „B” S.A.

Or, o astfel de condiționare constituie discriminare care atrage răspunderea juridică contravențională, fiind vorba de condiționarea ocupării, alegerii sau exercitării unui post prin anunț sau concurs de “orice criteriu”, “orice situație” (art. 14 din Convenție) sau  “orice împrejurare” (art.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ), așadar inclusiv cu privire la “domiciliu și vârstă”.

Dreptul de a alege în mod liber, în condiții de egalitate și nediscriminare, locul de muncă este garantat, potrivit legislației naționale, cât  și celei comunitare.

Condiționarea ocupării posturilor în cauză de criteriile domiciliului și vârstei fundamentată de recurentă  pe motive financiare și condiții grele și periculoase de muncă în cadrul minelor din regiune nu poate fi apreciată drept o justificare obiectivă și rezonabilă,  ci o acțiune manifestată în mod discreționar și arbitrar.

Potrivit Directivei  Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, transpusă în dreptul intern prin OG nr.137/2000, un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare.

În cauză, însă, în acord cu judecătorul fondului, recurenta nu a făcut dovada  existenței vreunei justificări obiective și rezonabile pentru condiționarea ocupării unui post prin stabilirea unor criterii de genul domiciliului și vârstei.

În concluzie, se constată că toate criticile recurentei sunt nefondate,  judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, cu  interpretarea  corectă a probelor administrate, iar considerentele hotărârii  reflectă aplicarea adecvată a cadrului normativ incident.

Pentru considerentele  expuse, în temeiul art.496 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Societatea „A” S.A. prin Sucursala „AA” împotriva Sentinței nr.147 din 6 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2016.