ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2297/2015

Decizia nr. 2297/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Clubul Sportiv A. Mediaș a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-SB_-181 din 29 martie 2013 emisă de autoritatea pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin întâmpinare, autoritatea pârâtă a invocat excepția prematurității formulării cererii de chemare în judecată.

1.2. Soluția primei instanțe

Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 248 din 7 octombrie 2013, a respins excepția prematurității introducerii cererii de suspendare invocată prin întâmpinare.

A respins cererea de suspendare formulată de reclamantul Clubul Sportiv A. Mediaș, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 248 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Clubul Sportiv A. Mediaș.

În motivarea căii de atac, recurentul invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. F-SB-181 din 29 martie 2013.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, recurentul-reclamant susține că sentința primei instanțe cuprinde motive contradictorii, în sensul că în prima fază a analizei condiției "cazului bine justificat" aceasta antamează fondul, procedând la verificarea existenței sau nu a avizului de inspecție fiscală, pentru ca, ulterior, cu privire la motivul de nelegalitate invocat de reclamant referitor la incidența prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale, prima instanță să se limiteze a invoca neingerința acesteia în antamarea fondului.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, recurentul-reclamant susține că hotărârea atacată se bazează pe o interpretare și aplicare greșită a textelor legale incidente speței, respectiv ale art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În aceste sens, recurentul arată că prima instanță nu a luat în considerare împrejurările de fapt și de drept pe care reclamantul le apreciază suficient de lămuritoare și care au condus la crearea unei serioase îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ atacat precum și la iminența producerii unei pagube în patrimoniul și activitatea clubului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, în raport de actele și lucrările dosarului, ținând seama și de apărările cuprinse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere ce vizează suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-SB_-181 din 29 martie 2013 emisă de autoritatea pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Art. 14 din Legea nr. 554/2004, impune, în acest sens, două condiții cumulative: cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) litera t) ca fiind împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ, și paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) litera ș) drept prejudiciu material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Îndeplinirea celor două condiții este supusă aprecierii judecătorului, care are de efectuat o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei; pentru admiterea cererii, acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare).

În speță, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că ar exista un "caz bine justificat", invocând încălcarea normelor imperative de efectuare a inspecției fiscale, începând cu lipsa avizului de inspecție fiscală, depășirea perioadei de inspecție fiscală și depășirea termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, precum și faptul că organul de inspecție fiscală nu a respectat obligațiile procedurale dispuse de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor cu ocazia admiterii primei contestații administrativ-fiscale.

În acest context, Înalta Curte reține că motivarea primei instanțe nu este contradictorie, astfel cum se susține în primul motiv de recurs, având în vedere că reclamantul a înțeles să susțină îndeplinirea condiția cazului bine justificat prin prisma mai multor aspecte, de natură diferită, pe care curtea de apel le-a analizat în mod judicios.

Astfel, Înalta Curte reține că, în mod corect, prima instanță s-a limitat a cerceta aparența de nelegalitate a actului administrativ-fiscal, invocată de reclamant, doar prin raportare la elementele formale, premergătoare emiterii actului și a căror analiză nu e de natură să prejudece fondul.

Or, invocarea prescripției dreptului organului de inspecție de a stabili obligații fiscale în sarcina societății reclamante, reprezintă o excepție peremtorie, care vizează soluționarea pe fond a pretențiilor ce urmează a fi deduse judecății, constând în anularea actelor administrativ-fiscale.

Prin urmare, orice apreciere făcută de instanța judecătorească învestită cu cererea de suspendare a executării deciziei de impunere, asupra prescrierii dreptului de stabili obligații fiscale, reprezintă, în mod cert, o antamare a fondului, cu atât mai mult cu cât, la momentul pronunțării primei instanțe, contestația administrativ-fiscală nu era soluționată, iar din conținutul acesteia reiese că reclamanta a invocat prescripția și în fața organului de soluționare a contestației.

Referitor la celelalte aspecte arătate în susținerea cererii de suspendare a executării, instanța de control judiciar reține că prima instanță a apreciat în mod temeinic și legal că reclamantul nu a probat aparența de nelegalitate a actului administrativ menționat, pentru ca instanța de contencios administrativ să constate existența unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției pagubei iminente, analizată din perspectiva dispozițiilor art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că prima instanță a interpretat și aplicat corect textul legal menționat mai sus, iar față de concluzia nedovedirii existenței cazului bine justificat - condiție cumulativă cu cea a iminenței producerii unei pagube, soluția de respingerii a cererii de suspendare a executării este apărată de orice critică de aplicare greșită a normelor de drept material incidente speței.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat conform art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Clubul Sportiv A. Mediaș împotriva Sentinței nr. 248 din 07 octombrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 03 iunie 2015.

Procesat de GGC - NN