ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 743/2016

Decizia nr. 743/2016

Asupra contestației de fată;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 6 din 21 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 597 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A..

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 23 din 02 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, definitivă prin Decizia penală nr. 3792 din 25 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus în baza art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 lit. e) C. pen., condamnarea inculpatului A., la o pedeapsă de o lună închisoare, pentru comiterea infracțiunii de uz de fals.

În baza art. 26 C. pen. combinat cu art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare, pentru complicitate la tentativă la înșelăciune.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului și s-a dispus ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare, pedeapsă rezultantă, care a fost suspendată condiționat, baza art. 81 C. pen. pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 6 luni, stabilit potrivit art. 82 C. pen., iar conform art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii.

Prin contestația la executare condamnatul A. a solicitat

lămurirea hotărârii cu privire la cuantumul pedepsei aplicate fiind invocat cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., susținând că, la momentul

soluționării cauzei s-a reținut în încadrarea juridică circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., fără însă a se da eficientă și dispozițiilor imperative ale art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. referitoare la reducerea pedepsei.

Analizând cazurile de contestație prevăzute în mod expres de art. 598 C. pr. pen, prima instanță a reținut că motivele invocate nu se circumscriu acestora.

Astfel, examinând sentința penală nr. 23 din 02 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prima instanță a constatat că, deși în favoarea condamnatului s-a reținut circumstanța judiciară atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), și că potrivit art. 76 C. pen. (1969), reducerea pedepsei era obligatorie, însă instanța de fond nu a făcut aplicarea acestor dispoziții legale întrucât aspectul putea fi invocat numai până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin intermediul recursului declarat în cauză.

Totodată, prima instanță a apreciat că strecurarea unei erori în individualizarea pedepsei cu ocazia soluționării fondului nu poate fi remediată prin intermediul formulării contestației la executare, procedură ce urmărește doar înlăturarea piedicilor ivite în executarea unei hotărâri judecătorești fără a pune în discuție fondul cauzei.

În același sens, prima instanță a reținut că nici cel de-al doilea motiv invocat referitor la greșita individualizare a pedepsei aplicate nu poate conduce la admiterea contestației la executare întrucât urmărește reindividualizarea pedepsei aplicate cu încălcarea autorității de lucru judecat.

S-a concluzionat în sensul că petentul a invocat în contestația formulată anumite incidente ivite cu ocazia pronunțării soluției de condamnare, care pot fi solicitate doar prin intermediul căilor de atac recunoscute de legea procesual penală.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestație condamnatul A.,

solicitând, potrivit motivelor scrise, dar și cu ocazia dezbaterilor admiterea contestației și, în principal, lămurirea dispozitivului hotărârii instanței de fond (invocând cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.), având în vedere că pedeapsa ce trebuia stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și 76 lit. c) C. pen. (1969), era de 1 an 5 luni și 29 zile închisoare, iar nu 1 an și 6 luni închisoare, ca efect al reținerii circumstanțelor atenuante, iar, în subsidiar, reindividualizarea pedepsei în sensul diminuării pedepsei conform încadrării juridice a faptei (invocând cazul prevăzut de art. 598 lit. d) C. proc. pen.).

Examinând contestația formulată de condamnatul A., în raport de criticile aduse și actele dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, așa cum este în prezent reglementată contestația la executare (art. 598 C. proc. pen.), aceasta se înfățișează ca un procedeu jurisdicțional ce poate fi exercitat pentru soluționarea incidentelor prevăzute de legea penală

sau procesual penală ivite înainte ori în timpul executării hotărârii definitive sau după executarea hotărârii definitive, dar în legătura cu aceasta.

Astfel, pe calea contestației la executare nu pot fi invocate aspecte anterioare momentului rămânerii definitive a hotărârii, nu se poate modifica o astfel de hotărâre, în sensul reindividualizare a pedepsei aplicate, prin pronunțarea unei alte soluții, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat și stabilității raporturilor juridice.

Cu rang de principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. în aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

Totodată, Înalta Curte arată că, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se impune respectarea principiului securității raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa (Cauza Brumărescu împotriva României).

Astfel, examinând cazurile în care se poate formula contestația la executare, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că motivele invocate de condamnatul A. nu se încadrează în vreuna dintre ipotezele expres și limitativ prevăzute de legiuitor în dispozițiile art. 598 C. proc. pen.

Susținerea contestatorului în sensul că, deși s-a reținut circumstanța judiciară atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. (1969), instanța de fond nu a redus pedeapsa, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 76 C. pen. (1969), precum și solicitarea de reindividualizarea a acesteia (la 1 an 5 luni și 29 zile închisoare), reprezintă,,în realitate o cereri de redozare a sancțiunii aplicate.

Astfel, deși reținerea art. 74 lit. a) C. pen. (1969) are ca efect aplicarea dispozițiilor art. 76 C. pen. (1969), care reprezintă o cauză legală de reducere obligatorie a pedepsei, aceasta constituie, în realitate, o operațiune de individualizare judiciară, or prin intermediul contestației la executare nu poate fi repusă în discuție individualizarea sancțiunii stabilite cu autoritate de lucru judecat.

Totodată, Înalta Curte constată că prevederile art. 598 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen. au fost invocate de către condamnat, în mod generic, fără a se arăta în concret, în ce ar consta nelămurirea cu privire la hotărârea care se execută sau împiedicarea la executare, ori vreo altă cauză de reducere a pedepsei intervenită după rămânerea definitive a sentinței penale nr. 23 din 02 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Astfel, analizând motivele invocate de către condamnat, atât în fata primei instanțe,reiterate și în prezenta cale de atac, dar și sentința penală nr. 23 din 02 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, definitivă prin Decizia penală nr. 3792 din 25 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că nu exista nicio nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

În consecință, pe calea contestației la executare nu sunt supuse analizei juridice aspecte care țin de fondul cauzei, așa cum sunt motivele invocate de către condamnat și nici nu se poate realiza o nouă individualizare judiciară a pedepsei aplicate.

Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 425

1

alin (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 6 din 21 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 6 din 21 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 235 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 35 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 19 mai 2016.