ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1134/2015

Decizia nr. 1134/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. Bistrița-Năsăud prin C. Cluj - Napoca a solicitat anularea Deciziei nr. 29 din 29 iunie 2012 întrucât aceasta este netemeinică și nelegală.

Prin sentința nr. 503 din 14 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins plângerea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. Bistrița-Năsăud, prin C. Cluj - Napoca, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut în esență că obiectul contestației și subsecvent al plângerii formulate de reclamanta SC A. SRL este Decizia nr. 29 din 29 iunie 2012 contestată sub aspectul adoptării acesteia cu ignorarea dispozițiilor art. 214 alin. (4) C. proc. fisc. în viziunea reclamantei.

Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă potrivit art. 214 (4) din C. proc. fisc.

Interpretând textul legal evidențiat, reclamanta a concluzionat că, sumele stabilite în penal sunt obligatorii și totodată sunt opozabile organelor fiscale și s-a adresat organului jurisdicțional și a solicitat repunerea pe rol a contestație îndreptată împotriva Deciziei de impunere nr. 1333 din 12 decembrie 2006 emisă de B. Bistrița-Năsăud și înregistrată la registratura D. - E. sub nr. 340393 din 13 februarie 2007, admiterea Contestației și anularea Deciziei de impunere nr. 1333 din 12 decembrie 2006 întrucât aceasta este netemeinică și nelegală.

Teza reclamantei s-a fundamentat pe împrejurarea că prin Decizia nr. 57 din 08 martie 2007, E. - F. a dispus suspendarea soluționării contestației până la soluționarea definitivă a plângerii penale formulate împotriva administratorului și a altor persoane.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița Năsăud a emis Ordonanța din 27 septembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/P/2004 prin care s-a dispus aplicarea unor sancțiuni cu caracter administrativ.

Susținerea reclamantei cu privire la împrejurarea că prin Decizia nr. 57 din 08 martie 3007 s-a dispus suspendarea soluționării contestației până la soluționarea definitivă pe latură penală, în opinia instanței, este corectă, însă totodată prin același act s-a dispus și împrejurarea că procedura administrativă urmează a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, ceea ce în cauză s-a și îndeplinit fiind emisă Decizia nr. 29 din 29 iunie 2012 ce face obiectul prezentei contestații.

Teza reclamantei cu privire la incidența dispozițiilor art. 214 alin. (4) C. proc. fisc., în mod corect a fost înlăturată, întrucât nu poate fi apreciată ca fiind incidentă în cauză, soluția pronunțată de către organul de urmărire penală neputând fi asimilată cu hotărârea definitivă a instanței penale prin care s-a soluționat și acțiunea civilă cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Contrar susținerilor reclamantei, s-a apreciat că, dispozițiile art. 214 C. proc. fisc. nu pot fi opuse în ipoteza din prezenta cauză, având în vedere conținutul răspunderii ce poate fi antrenată.

Răspunderea penală și acțiunea civilă ce o însoțește în cadrul procesului penal presupune săvârșirea anumitor fapte de natură penală în condiții care să justifice antrenarea acesteia după stabilirea îndeplinirii tuturor elementelor constitutive ale faptelor imputate.

Răspunderea fiscală presupune determinarea de către organele de control fiscal a anumitor împrejurări care confirmă nerespectarea dispozițiilor legale fără a fi necesar ca faptele să fie de natură a atrage și răspunderea penală.

Răspunderea penală, respectiv răspunderea civilă în cadrul procesului penal poate paraliza demersul organelor de control fiscal doar în măsura în care prin aceeași faptă s-a cauzat atât prejudiciul de ordin fiscal cât și cel ce constituie temeiul antrenării răspunderii penale ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

Organele de control fiscal prin raportul de inspecție fiscală contestat, au reținut încălcarea normelor în ceea ce privește stabilirea impozitului pe profit și cele cu privire la taxa pe valoarea adăugată, întinderea obligațiilor determinate fiind diferită.

În opinia instanței, criticile formulate împotriva raportului de inspecție fiscală ce au constituit obiectul contestației soluționată prin Decizia nr. 57 din 08 martie 2007 nu au fost reluate în cadrul contestației ce a făcut obiectul Deciziei nr. 29 din 29 iunie 2012, autoritatea procedând la analiza acestora urmare a reluării procedurii de la etapa suspendării, însă instanța de contencios administrativ nu a fost investită în aceleași limite, unicul motiv de nelegalitate invocat și dezvoltat fiind cel cu privire la ignorarea dispozițiilor art. 214 C. proc. fisc.

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs SC A. SRL, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

3.1. Recurenta-reclamantă, într-un prim motiv de recurs, solicită casarea sentinței, admiterea acțiunii, anularea Deciziei nr. 29/2012 și obligarea la soluționarea contestației fiscale de către E. - F.

Recurenta invocă prevederile art. 1 pct. 32 din O.G. nr. 47/2007, conform cărora soluționarea contestației a rămas în competența de soluționare a organelor fiscale centrale, chiar dacă la data emiterii deciziei valoarea acesteia atrăgea competența organelor fiscale la nivel județean.

3.2. Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă susține incidența dispozițiilor pct. 10.4 din Instrucțiunile pentru aplicarea Titlului IV din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. aprobate prin Ordinul președintelui E. nr. 2137/2011, potrivit cărora „la soluționarea contestațiilor, organele de soluționare se vor pronunța și în raport cu motivarea rezoluțiilor de scoatere de sub urmărire penală, neînceperea sau încetarea urmăririi penale, precum și a expertizelor efectuate în cauză, în măsura în care au implicații asupra aspectelor fiscale”.

Astfel, în mod greșit instanța de fond nu a reținut incidența dispozițiilor art. 214 alin. (4) C. proc. fisc., potrivit cărora, hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă, deoarece ordonanța Parchetului nu poate fi asimilată unei hotărâri a instanței penale, astfel că valoarea prejudiciului constatat în dosarul penal nu este opozabilă pârâtei.

Deși ordonanța organului de urmărire penală nu reprezintă o hotărâre judecătorească, are efect cu privire la pârâtă, mai ales că aceasta a fost parte în dosarul penal, s-a constituit parte civilă cu întreaga sumă, nu a contestat concluziile expertizei contabile și nici ordonanța de încetare a urmăririi penale.

Prin întâmpinare, se solicită respingerea recursului ca nefondat, nefiind incidente dispozițiile art. 214 alin. (4) C. proc. fisc.

Dispozițiile art. 214 C. proc. fisc. nu pot fi opuse, având în vedere că răspunderea fiscală presupune determinarea de către organele de control fiscal a anumitor împrejurări care confirmă nerespectarea dispozițiilor legale, fără a fi necesar ca faptele să fie de natură a atrage și răspunderea penală.

În mod corect s-a investit cu soluționarea contestației administrative organul administrativ de la nivelul B. Bistrița Năsăud, după constatarea întrunirii condițiilor prevăzute de art. 205, 207 și 209 C. proc. fisc., iar instanța de contencios administrativ a fost investită numai cu unicul motiv de nelegalitate referitor la ignorarea dispozițiilor art. 214 C. proc. fisc.

II. Considerentele Înaltei Curți - instanța competentă să soluționeze calea de atac exercitată;

Modificarea sau casarea hotărârii poate interveni în cazul în care sentința s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Necompetența organului fiscal de soluționare a contestației nu reprezintă un motiv de casare sau modificare a hotărârii decât sub condiția dovedirii unei vătămări a părții care o invocă, nefiind un motiv de ordine publică.

Recurenta-reclamantă avea obligația să invoce vătămarea chiar în cuprinsul contestației adresate organului fiscal și, ulterior, prin acțiunea înregistrată în fața instanței de contencios administrativ ce soluționează fondul pricinii.

Cum recurenta a invocat abia în recurs necompetența organului fiscal ce a soluționat contestația și fără a dovedi vătămarea produsă, critica se dovedește a fi nefondată.

1.2. În ceea ce privește motivul de recurs subsumat opozabilității ordonanței Parchetului organelor fiscale, se va constata că actul emis a analizat operațiunile fiscale din perspectiva săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală și fals de către administratorul societății.

Nu rezultă din cuprinsul ordonanței că s-a respins cererea de constituire de parte civilă a organului fiscal cu întreaga sumă solicitată.

Este firesc ca după încetarea motivului de suspendare a soluționării contestației fiscale, organul fiscal să analizeze contestația și să emită decizia.

Conform art. 214 alin. (4) C. proc. civ., numai hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Per a contrario, măsurile de scoatere de sub urmărire penală, neînceperea sau încetarea urmăririi penale nu au autoritate de lucru judecat în raport de acțiunea civilă, astfel încât organul fiscal poate să analizeze chestiunea fiscală din punctul de vedere al obligației de plată, care nu este rezultatul săvârșirii unei infracțiuni.

Cele constatate de către organul de soluționare a contestației nu contrazic concluziile expertizei contabile administrate pe parcursul urmăririi penale, întrucât operațiunile efectuate nu au fost reale, de unde rezultă că motivul de recurs este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 503 din 14 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015.