ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 435/2015

Decizia nr. 435/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 3487 din 12 noiembrie 2013, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins

acțiunea formulată de reclamantul A. Orăștie din cadrul SC B. SRL, în contradictoriu cu pârâții C. și SC B. SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut că

între sindicatul reclamant și conducerea SC B. SRL există o stare conflictuală generată de condițiile de muncă, pe care reclamantul le consideră improprii, iar pârâtul le apreciază ca fiind corespunzătoare. În acest sens, a fost apreciat ca fiind relevant înscrisul depus la filele 73-80 din dosar.

În plus, Curtea a mai reținut existența unei stări conflictuale între liderul de sindicat și conducerea societății comerciale.

Pe de altă parte, din declarațiile depuse la filele 62-69 din dosar, a reieșit că există salariați care nu se simt discriminați pe motiv de naționalitate, relațiile acestora cu conducerea italiană a societății comerciale fiind corecte.

Din coroborarea probelor administrate, Curtea a mai reținut că nu se poate stabili o conduită discriminatorie a conducerii societății comerciale față de personalul de naționalitate română, ci eventual o dotare necorespunzătoare a anumitor locuri de muncă. Aceste aspecte pot determina declanșarea unor litigii de muncă, însă nu pot constitui temei pentru o plângere întemeiată pe art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în condițiile în care nu există dovezi din care să reiasă că personalul din conducerea firmei ar fi aplicat muncitorilor români un tratament diferit de cel de naționalitate italiană, bazat pe unul din motivele prevăzute de textul normativ menționat anterior.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea a constatat că hotărârea atacată a fost emisă cu respectarea legislației aplicabile, motiv pentru care a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul

A. Orăștie din cadrul SC B. SRL

a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și ale art. 304¹ C. proc. civ.

S-a solicitat, de către recurentă, admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și reținerea cauzei spre rejudecarea fondului, anularea Hotărârii C. nr. 567 din 19 noiembrie 2009, constatarea existenței unor tratamente discriminatorii la care au fost supuși angajații români față de cei italieni, restabilirea situației anterioare și sancționarea celor vinovați.

S-a învederat, prin cererea de recurs, în primul rând, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și probele reclamantei (art. 304 pct. 7 raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Instanța de judecată, s-a arătat, s-a rezumat să analizeze numai înscrisurile aflate la filele 73-80 și 62-69 din dosar stabilind exclusiv în baza acestor două înscrisuri că acțiunea este neîntemeiată, fără să arate care sunt motivele pentru care a înlăturat toate celelalte probe invocate de către sindicat.

Or, simpla mențiune că din ”coroborarea probelor administrate, Curtea reține că nu se poate stabili o conduită discriminatorie a conducerii societății” reprezintă o simplă afirmație generică lipsită de fond, atâta timp cât nu se arată în ce constau aceste probe pe care instanța își întemeiază opinia, fapt ce constituie în realitate o nemotivare a hotărârii.

Reclamantul recurent a invocat, în al doilea rând, necercetarea fondului pricinii de către instanța de fond (art. 312 alin. (3) C. proc. civ.), susținându-se că nu a fost analizat niciunul din motivele sindicatului cu privire la nelegalitatea Hotărârii C. nr. 567 din 19 noiembrie 2009 sau faptele de discriminare evocate, și nici probele invocate de sindicat în dovedirea susținerilor sale, și că instanța de judecată a respins din nou proba cu martori solicitată de sindicat la ultimul termen cu toate că era necesară audierea a doi martori pentru a se clarifica situația de fapt din litigiu.

S-a precizat, de către recurentul reclamant, că în lipsa analizării tuturor probelor administrate în cauză prima instanță a stabilit o situație de fapt total eronată, care nu concordă cu realitatea, și că în ceea ce privește faptul că nu se poate reține eventual o dotare necorespunzătoare a locurilor de muncă, instanța a ignorat împrejurarea că această așa-zisă dotare necorespunzătoare îi afectează numai pe muncitorii români nu și pe cei italieni.

Măsura îndepărtării scaunelor angajaților nu poate fi considerată o simplă dotare necorespunzătoare a locului de muncă atâta timp cât ea vizează numai angajații români nu și pe cei italieni, fiind astfel cert că există un singur criteriu în funcție de care s-a aplicat această măsură, anume naționalitatea angajaților. De altfel, s-a spus, societatea reclamată nu a negat niciodată diferența de tratament dintre angajații români și cei italieni, însă a încercat să îi dea acesteia fie o motivare juridică, fie una managerială.

S-a apreciat, de către reclamantul recurent, că măsura îndepărtării scaunelor angajaților români nu se subscrie unei metode de management, întrucât depășește cu mult limitele profesionalismului managerial, și că această măsură reprezintă un adevărat abuz de drept, care a dus la discriminarea angajaților români față de colegii italieni.

Reținerea primei instanțe în sensul că între sindicat și conducerea societății reclamate există o stare conflictuală generată de condițiile de muncă, pe care sindicatul le consideră improprii iar societatea le apreciază ca fiind corespunzătoare a fost catalogată ca fiind făcută cu ignorarea faptului că așa-zisele condiții de muncă sunt diferențiate tot prin aplicarea criteriului naționalității, în sensul că în cadrul aceleiași societăți muncitorilor români li se aplică ”condiții de muncă” diferite față de muncitorii italieni.

În realitate, s-a arătat, măsurile luate de societatea reclamată nu țin însă de condițiile de muncă cum în mod greșit a reținut instanța de fond ci reprezintă veritabile abuzuri care au avut drept consecință discriminarea muncitorilor români față de colegii italieni, în sensul impunerii unui anumit echipament de protecție (halat gros închis până la gât și încălțăminte închisă) chiar și pe timpul verii când în hală temperatura trece cu mult de 35 de grade Celsius, a montării de camere de luat vederi deasupra bancului de lucru și a limitării numărului deplasărilor la toaletă sau a consumului de apă.

Intimații C. și SC B. SRL Orăștie nu au depus la dosar întâmpinare.

Recursul declarat de A. Orăștie din cadrul SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 3487 din data de 12 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, este fondat și va fi admis, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiași instanță, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare, constituie motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, care poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului, existența situației în care ”hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, efect al nesocotirii de către instanța de judecată a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod de procedură civilă care stipulează că

hotărârea judecătorească trebuie să menționeze motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, instanță care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură prin urmare să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Într-adevăr, atâta timp cât în considerente instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauza, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. De aceea, o astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanța s-a pronunțat pe "fond", respingând acțiunea nu pe excepție ci ca "neîntemeiată".

Se reține, în litigiu, că judecătorul fondului - cu ignorarea considerentelor deciziei prin care a fost casată sentința pronunțată într-un prim ciclu procesual și a fost trimisă cauza spre rejudecare - din nou nu a cercetat, în mod efectiv, argumentele reclamantei, nu a procedat la o înlăturare, motivat și argumentat, în mod explicit, a susținerilor din acțiunea în contencios administrativ, nu a analizat probele invocate de recurenta reclamantă în dovedirea susținerilor sale și nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa, limitându-se numai a statua, într-o manieră ce nu răspunde exigențelor unei corespunzătoare motivări, că ”din coroborarea probelor administrate, Curtea mai reține că nu se poate stabili o conduită discriminatorie a conducerii societății comerciale față de personalul de naționalitate română, ci eventual o dotare necorespunzătoare a anumitor locuri de muncă”. și că ”nu există dovezi din care să reiasă că personalul din conducerea firmei ar fi aplicat muncitorilor români un tratament diferit de cel de naționalitate italiană, bazat pe unul din motivele prevăzute de textul normativ menționat anterior”.

Or, prin omisiunea primei instanțe de analiza și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate motivele de fond invocate de reclamantă prin acțiunea în contencios administrativ și prin concluziile scrise depuse pentru termenul din 12 noiembrie 2013, când s-a amânat pronunțarea (motive ce necesitau un răspuns specific și explicit) precum și în totalitate probatoriul administrat în cauză, au fost nesocotite dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitate de a-și exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar.

În aceste condiții, recurentei reclamante i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, constatându-se că este nelegală hotărârea pronunțată în cauză, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 304 punctul 7, art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 C. proc. civ. din 1865, cu modificările și completările ulterioare, admiterea recursului declarat de A. Orăștie din cadrul SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 3487 din data de 12 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. Orăștie din cadrul SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 3487 din 12 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 decembrie 2014