ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3366/2012

Leziunile s-au putut produce prin loviri cu obiect contondent.

Pot data din 15 septembrie 2009.

Necesită 40 - 45 zile îngrijiri medicale de la data producerii leziunilor.

Leziunile au pus în primejdie viața sus-numitului.

Urmare traumatismului suferit sus-numitul rămâne cu infirmitate fizică (permanentă), prin deficit osos cranian post craniectomie de necesitate; s-a efectuat cranioplastie, dar aceasta nu anulează din punct de vedere medico-legal consecința cu caracter permanent mai sus menționată (infirmitate).

Sus-numitul necesită o reexaminare pentru evaluarea statusului funcțional, cu eventuale consecințe cu caracter permanent din punct de vedere neurologic sau O.R.L.

În ceea ce privește poziția victimă-agresor s-a apreciat ca fiind probabilă varianta cu agresorul față în față și/sau lateral de victimă (față de extremitatea cefalică a victimei); nu s-au identificat în documentația medicală leziuni tipice de apărare a capului la lovituri; acest lucru coroborat cu topografia leziunilor (leziuni în vecinătatea vertexului) neputând exclude nici varianta lovirii din spate." Fapta inculpatului C.M., așa cum a fost expusă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. Inculpatul prin apărător a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată, în sensul că în favoarea lui să fie reținută circumstanța atenuantă legală a provocării prevăzută de art. 73 lit. d) C. pen. Din modul în care s-au derulat faptele rezultă că cererea inculpatului este neîntemeiată. Rezultă din probele administrate în cauză că inculpatul a avut practic inițiativa conflictului și când acesta a degenerat de la conflictul verbal la cel fizic între inculpat și partea vătămată, inculpatul l-a continuat, s-a înarmat și a alergat după partea vătămată pe o distanță de aproximativ 30 m și a lovit-o cu parul în cap. Nu se poate reține în această situație că inculpatul s-a aflat sub imperiul unei puternice emoții atunci când a lovit partea vătămată. Pentru aceste considerente cererea de schimbare a încadrării juridice a fost respinsă ca nefondată. În ceea ce privește pretențiile civile ale părții vătămate tribunalul a apreciat că cererea privind daunele materiale este integral justificată și dovedită. Rezultă din actele medicale depuse la dosar că partea vătămată a fost internată în repetate rânduri în spital și a făcut cheltuieli cu medicația prescrisă pentru tratament. Din declarația martorului P.C. rezultă că partea vătămată a avut nevoie permanent de un însoțitor în timpul internărilor și deplasărilor, nu mai poate să muncească și că orice activitate presupune un efort în plus. În acest context suma de 10.000 RON solicitată apare ca fiind justificată și urmează a fi obligat inculpatul să achite părții vătămate această sumă cu titlu de daune materiale. În ceea ce privește daunele morale solicitate este evident că partea vătămată a suferit un prejudiciu moral constând în durerea suferită, stresul provocat de internările repetate în spital, intervențiile chirurgicale și tratament, lipsa unei vieți normale ca urmare a leziunilor cauzate de către inculpat. Suma de 90.000 RON apare ca fiind exagerată și tribunalul a apreciat că suma de 50.000 RON reprezintă o justă și echitabilă compensare pentru prejudiciul moral suferit. În termen, hotărârea a fost apelată de inculpat cu motivarea că, în mod greșit, nu s-a reținut circumstanța provocării și în consecință pedeapsa aplicată este prea mare, că nu s-a dovedit cuantumul despăgubirilor civile, declarațiile martorilor nefiind conforme cu realitatea. Apelul formulat nu este fondat. Prima instanță a reținut o situație de fapt conformă cu probele administrate, situație pe care a încadrat-o corect în dispozițiile legale. În condițiile în care partea vătămată după ce a purtat discuții contradictorii cu inculpatul și a aruncat cu pietre după care a fugit către locuința sa, nu se poate reține că a existat o puternică tulburare în contextul căreia a acționat inculpatul. După consumarea acestui incident inculpatul a mers și s-a înarmat cu obiectul contondent, a urmărit victima până în apropierea locuinței acesteia și a lovit-o într-o regiune vitală. Timpul scurs de la incident, împrejurarea că inculpatul a căutat obiectul contondent, a urmărit partea vătămată și apoi a exercitat acțiunea de lovire, fac inaplicabile dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. Latura civilă a cauzei a fost soluționată prin luarea în considerație a declarațiilor martorului P.C., a înscrisurilor din care rezultă că partea vătămată a suferit mai multe internări și a urmărilor produse, constatate prin înscrisurile medico-legale. Cuantumul daunelor morale a fost corect apreciat, suma acordată putând reface prejudiciul de agrement suferit de partea vătămată. Față de conduita generală a inculpatului care a mai încălcat regulile de conviețuire socială fiind sancționat de trei ori administrativ de procuror în perioada 2004 - 2008, pedeapsa aplicată a fost corect individualizată. Pentru considerentele expuse, prin Decizia penală nr. 197 din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel Iași s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.M. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.M., criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei. În motivarea recursului, inculpatul arată că a săvârșit fapta în stare de provocare, victima fiind cea care a provocat conflictul, adresându-i cuvinte jignitoare și aruncând cu pietre, a suferit vătămări corporale în urma acestei agresiuni, aspecte față de care solicită reținerea în favoarea sa a circumstanței atenuante prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. și reducerea pedepsei. În memoriul depus la dosar, inculpatul arată că nu se face vinovat de infracțiunea pentru care a fost condamnat, motiv pentru care solicită trimiterea spre rejudecare la instanța de fond. Prin Decizia penală nr. 987 din 14 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva Deciziei penale nr. 197 din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori. Împotriva Deciziei penale definitive nr. 987 din 14 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, condamnatul C.M. a formulat contestație în anulare la data de 16 mai 2012, susținând că la data judecării recursului său, s-a aflat în imposibilitate de a se prezenta întrucât nu a avut posibilități financiare de a se deplasa la București. Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu disp. art. 391 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., a examinat admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare, cercetând asupra termenului prevăzut de lege de introducere a acestei căi extraordinare de atac asupra motivului pe care se sprijină contestație și a dovezilor depuse ori invocate. Contestația în anulare se poate face, potrivit art. 386 C. proc. pen., în următoarele condiții: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă. În funcție de motivul arătat, termenul de introducere a contestației este de 10 zile de la începerea executării în cazurile prevăzute de art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen. și nelimitat în cazul prev.de art. 386 lit. d) C. proc. pen. Înalta Curte constată că motivele invocate de condamnatul C.M., respectiv faptul că nu s-a putut prezenta în fața instanței la data judecării recursului său din lipsa mijloacelor materiale, este prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., însă, în cauză, nu este probat. Pe de altă parte, art. 386 lit. b) C. proc. pen. prevede îndeplinirea a două condiții și anume: partea să dovedească faptul că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta și, de asemenea, de a încunoștința instanța despre această împiedicare. Or, contestatorul nu a dovedit nici una din situațiile mai sus expuse. Condamnatul nu a respectat nici dispozițiile legale ale art. 388 C. proc. pen. privind termenul de formulare a contestației în anulare, întrucât a fost încarcerat la 16 martie 2011 și a formulat cererea de contestație la 16 mai 2012, peste termenul de 10 zile de la începerea executării. În aceste condiții, Înalta Curte constată că cererea de contestație este inadmisibilă, ea fiind inaptă de a produce efecte juridice și urmează a fi respinsă ca atare. Condamnatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Văzând și dispozițiile art. 386 - 291 C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.