Decizia nr. 1505/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin Contestația înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 6 septembrie 2012, reclamanta SC A. SRL Arad a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. Arad: - obligarea pârâtei, în baza art. 213, 216 și 218 C. proc. civ. la emiterea Deciziei de soluționare a contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei D.G.F.P. Arad din 21 decembrie 2011 (privind atragerea răspunderii solidare alături de debitoarea SC A. SRL pentru suma de 13.439.715 RON). - obligarea pârâtei la comunicarea Deciziei de impunere din 7 septembrie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii acesteia, întocmite în raport cu debitoarea principală SC B. SRL. - comunicarea Procesului-verbal de insolvabilitate din 27 octombrie 2011 încheiat pentru debitoarea principală, în vederea asigurării opozabilității acestuia (art. 45 C. proc. fisc.). - obligarea pârâtei, în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la despăgubiri în forma penalităților de întârziere, în cuantum de 0,15% pe fiecare zi de întârziere, aplicate la suma (13.439.715 RON) stabilită prin Decizia D.G.F.P. Arad din 21 decembrie 2011 (atragerea răspunderii solidare alături de SC B. SRL), pusă în executare, începând cu momentul expirării termenului legal de 45 de zile de soluționare a contestației - 6 aprilie 2012 (când pârâta este de drept în întârziere) și până la data emiterii deciziei de soluționare a contestației. - stabilirea unui termen pentru emiterea deciziei de soluționare a contestației, sub sancțiunea aplicării amenzii prevăzută la art. 18 alin. (2) raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. - în baza art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea contencios administrativ, obligarea pârâtei la plata daunelor morale cauzate reclamantei. Reclamanta susține reaua-credință și culpa pârâtei în soluționarea cu celeritate a contestației, contrar cerințelor art. 12 C. proc. fisc. Legal citată pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. Timiș a formulat întâmpinare solicitând în principal, respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. În considerente s-a arătat că, în ceea ce privește capetele de cerere nr. 1, 3, 4, 5, consideră că acțiunea formulată de SC A. SRL a rămas fără obiect, datorită faptului că, în urma formulării contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei D.G.F.P. Arad din 21 decembrie 2011, a fost emisă Decizia din 22 ianuarie 2013 privind soluționarea contestației formulate de SC A. SRL. În subsidiar, în ceea ce privește capătul de cerere nr. 3 și 5 întemeiat pe prevederile art. 18 alin. (5) și art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, pârâta arată că acest text de lege prevede ca soluțiile instanței pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere însă în anumite condiții, care nu sunt îndeplinite în speță. 1.

Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual Prin Sentința civilă nr. 186 din 26 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/59/2012 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Arad împotriva pârâtei D.G.F.P. Arad; fără cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat recurs prin care a solicitat casarea sau modificarea sentinței atacate pentru considerente de nelegalitate și netemeinicie și rejudecarea litigiului în fond, cu consecința admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 4.011 din 28 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de către reclamantă, s-a casat sentința atacată și s-a trimis cauza la aceeași instanță, spre rejudecare. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 23 martie 2015. 1.

Precizarea cererii de chemare în judecată Prin precizarea de acțiune formulată de către reclamantă, aceasta a solicitat anularea Deciziei nr. 44 din 22 ianuarie 2013 de soluționare a contestației administrativ fiscale împotriva Deciziei nr. 1.448 din 21 decembrie 2011, anularea Deciziei nr. 1.448 din 21 decembrie 2011 de atragere a răspunderii solidare a reclamantei alături de societatea debitoare SC B. SRL, obligarea pârâtei la despăgubiri, constând în penalități de întârziere în cuantum de 0,15% pe fiecare zi de întârziere, aplicată la suma de 13.439.715 RON, începând cu momentul expirării termenului legal de 45 de zile de soluționare a contestației 6 aprilie 2012. În motivare, s-a arătat că împotriva Deciziei D.G.F.P. Arad din 21 decembrie 2011 de atragere a răspunderii solidare a reclamantei, alături de altă societate debitoare, SC B. SRL, pentru suma de 13.439.715 RON reclamanta a formulat contestație înregistrată la data de 20 februarie 2012. Autoritatea fiscală nu a soluționat până la data introducerii cauzei, contestația administrativă însă a emis Decizia din 22 ianuarie 2013 prin care a dispus suspendarea soluționării contestației, reclamanta contestând decizia pe cale directă. Se mai arată că Decizia de suspendare a soluționării contestației din 22 ianuarie 2013 este nelegală, prezenta acțiune vizând și refuzul nejustificat al autorității administrativ-fiscale de a soluționa o cerere în termenul legal respectiv contestația din 20 februarie 2012 formulată împotriva Deciziei din 21 decembrie 2011. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ, art. 205 și art. 206 C. proc. fisc. 1.

Hotărârea instanței de fond în rejudecare Prin Sentința civilă nr. 292 din 3 noiembrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL Arad, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timișoara - A.J.F.P. Arad. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Considerentele deciziei de casare a sentințelor recurate și de trimitere spre rejudecare la instanța de fond, astfel cum au fost prezentate în Decizia nr. 4.011/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție determină ca instanța sesizată în aceste condiții, stabilind cadrul procesual față de precizarea de acțiune și apărările pârâtei să hotărască cu prioritate asupra admisibilității contestației îndreptată împotriva Deciziei nr. 1.448 din 21 decembrie 2011 privind atragerea răspunderii solidare a reclamantei alături de SC B. SRL și anume: Această decizie a fost suspendată în procedura prealabilă având în vedere că s-a formulat plângere penală care face obiectul Dosarului nr. x/P/2011 înregistrat la DNA, fiind incidente în cauză prevederile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. potrivit cărora reclamanta are posibilitatea formulării contestației la instanța de contencios administrativ și fiscal împotriva deciziei emisă de organul competent în soluționarea contestației administrative. De la promovarea prezentului demers judiciar și până la data soluționării acestuia, părțile nu au făcut dovada soluționării definitive a contestației formulată în procedura administrativă prealabilă. În consecință, nelegalitatea Deciziei nr. 44 din 22 ianuarie 2013 a cărei anulare se solicită prin acțiunea astfel cum a fost precizată, urmează a fi considerată în acest context ca inadmisibilă deoarece se atacă decizia de suspendare a soluționării contestației, inadmisibil de analizat până la soluționarea pe fond a contestației îndreptate împotriva Deciziei nr. 1.448 din 21 decembrie 2011. În plus, Curtea de Apel a constatat că prin emiterea Deciziei nr. 44 din 22 ianuarie 2013, pârâta nu a procedat la analiza deciziei contestate în principal, ci a făcut aplicarea dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în sensul că există o cauză legală - plângere penală de suspendare a procedurii prealabile administrative. Având în vedere argumentele de mai sus Curtea de Apel a apreciat că Decizia nr. 44 din 22 ianuarie 2013 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată în procedura prealabilă de către reclamantă împotriva Deciziei nr. 1.448 din 21 decembrie 2011 nu reprezintă un refuz nejustificat al autorității administrativ fiscale de a soluționa o cerere în termenul legal - Contestația din 20 februarie 2012, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 lit. h) raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, astfel că motivele prezentate în precizarea de acțiune în acest sens, nu pot fi considerate întemeiate și care să justifice admisibilitatea contestației. 1.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 304 1 din același cod. Fără a dezvolta fiecare motiv de recurs separat, recurenta-reclamantă critică sentința atacată sub următoarele aspecte: Instanța de fond și-a motivat, în mod contradictoriu, soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, arătând că, pe de o parte, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., potrivit cărora reclamanta are posibilitatea formulării contestației la instanța de contencios administrativ și fiscal, iar, pe de altă parte, în parag. următoare, reține că nelegalitatea Deciziei din 22 ianuarie 2013 a cărei anulare se solicită prin acțiunea astfel cum a fost precizată, urmează a fi considerată în acest context ca fiind inadmisibilă, deoarece se atacă decizia de suspendare a soluționării contestației, inadmisibil de analizat până la soluționarea contestației pe fond. Mai arată recurenta că, din interpretarea corectă a dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., rezultă că legalitatea unei decizii administrativ-fiscale, inclusiv cea prin s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrativ poate fi atacată pe cale directă cu acțiune în anulare la instanța de contencios administrativ. A doua critică adusă sentinței recurate vizează neluarea în considerare de către prima instanță a argumentelor aduse de reclamantă în susținerea nelegalității Deciziei prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative prin prisma neîndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., nefiind astfel cercetat fondul demersului judiciar. În final, recurenta menționează că între timp s-a soluționat sesizarea penală formulată de către autoritatea intimată, pronunțându-se Ordonanța de clasare, în ceea ce privește faptele reclamate ca fiind săvârșite de către persoane împuternicite din cadrul SC B. SRL și cu toate acestea, contestația administrativă nu a fost încă soluționată. II. Hotărârea și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin raportare la motivele de recurs înfățișate, față de probatoriul administrat și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, impunându-se casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru considerentele în continuare arătate. 1.1. Argumente de fapt și de drept Înalta Curte constată că sentința atacată este casabilă din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând nemotivarea hotărârii suis generis, în sensul că instanța de fond și-a bazat raționamentul juridic pe considerente contradictorii și nu a procedat la clarificarea și determinarea exactă a conținutului cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în al doilea ciclu procesual, cu a cărei soluționare a fost învestită. Astfel, prin precizarea la acțiune depusă la data de 15 septembrie 2015, în fața instanței de fond, după casarea cu trimitere spre rejudecare, reclamanta a solicitat următoarele: - anularea Deciziei din 22 ianuarie 2013 de soluționare a contestației administrativ fiscale împotriva Deciziei din 21 decembrie 2011; - anularea Deciziei din 21 decembrie 2011 de atragere a răspunderii solidare a reclamantei alături de societatea debitoare SC B. SRL; - obligarea pârâtei la despăgubiri, constând în penalități de întârziere în cuantum de 0,15% pe fiecare zi de întârziere, aplicată la suma de 13.439.715 RON, începând cu momentul expirării termenului legal de 45 de zile de soluționare a contestației 6 aprilie 2012. Precizarea la acțiune formulată de reclamantă a avut ca situație premisă invocarea în primul ciclu procesual a excepției de nelegalitate a Deciziei din 22 ianuarie 2013 de soluționare a contestației administrativ fiscale împotriva Deciziei din 21 decembrie 2011, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. Excepția de nelegalitate, astfel invocată, a fost apreciată ca inadmisibilă de Curtea de Apel Timișoara, prin Sentința civilă nr. 186 din 26 martie 2013, reținându-se că destinatarul deciziei are deschisă calea unei acțiuni directe, principale, în anularea acesteia, potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Sentința menționată a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 4.011/2014 a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de fond să ia măsurile necesare în vederea clarificării naturii juridice a acțiunii, respectiv a obiectului cererii formulate de recurenta-reclamantă, a temeiului de drept susținut și a cadrului procesual, în general, exercitându-și în mod efectiv prerogativele ce derivă din cuprinsul art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., pentru stabilirea faptelor și corecta aplicare a legii. În acest context, în faza de rejudecare a cauzei de către instanța de fond, recurenta-reclamantă nu a mai susținut excepția de nelegalitate a Deciziei din 22 ianuarie 2013 emisă de D.G.R.F.P. Timișoara, ci, a înțeles să formuleze acțiune directă în anularea Deciziei de soluționare a contestației administrativ-fiscale, acesta reprezentând capătul principal al cererii de chemare în judecată, asupra căreia instanța a fost chemată a se pronunța. Din considerentele succinte reținute de Curtea de Apel în hotărârea pronunțată rezultă, în primul rând, că judecătorul fondului s-a aflat în eroare cu privire la obiectul principal al pretențiilor deduse judecății, în sensul că în partea introductivă a raționamentului juridic, respectiv parag. (1) din sentință, s-a reținut că "stabilind cadrul procesual față de precizarea de acțiune și apărările pârâtei" instanța sesizată în aceste condiții trebuie să "hotărască cu prioritate asupra admisibilității contestației îndreptată împotriva Deciziei nr. 1.448 din 21 decembrie 2011 privind atragerea răspunderii solidare a reclamantei alături de SC B. SRL Interpretarea greșită a obiectului demersului judiciar promovat de societatea reclamantă, este confirmată și de parag. (2) - (4) ale aceleiași pagini din hotărâre, în cuprinsul cărora, instanța de fond reține că "Această decizie a fost suspendată în procedura prealabilă având în vedere că s-a formulat plângere penală care face obiectul Dosarului nr. x/P/2011 înregistrat la DNA, fiind incidente în cauză prevederile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. potrivit cărora reclamanta are posibilitatea formulării contestației la instanța de contencios administrativ și fiscal" precum și faptul că "sunt întemeiate apărările pârâtei prin care se invocă prematuritatea acțiunii formulată de către reclamantă, însă Curtea apreciază că aceasta are efect asupra considerării ca inadmisibilă a contestației formulată împotriva Deciziei din 21 decembrie 2011". Concluzia acestei interpretări eronate efectuată de instanța de fond a fost una, cel puțin confuză din punct de vedere juridic, reținându-se că "În consecință, nelegalitatea Deciziei din 22 ianuarie 2013 a cărei anulare se solicită prin acțiunea astfel cum a fost precizată, urmează a fi apreciată în acest context ca inadmisibilă". Înalta Curte reține că judecătorul fondului nu respectat limitele învestirii sale și nici îndrumările date prin Decizia de casare nr. 4.011/2014 a Înaltei Curți de Casare și Justiție, pronunțându-se asupra a altceva decât ceea ce s-a cerut, menținând confuzia creată și la prima judecată în fond, înainte de casare, situație ce a generat o motivare contradictorie, din care nu rezultă cu claritate convingerea judecătorului care a stat la baza argumentației juridice și a soluției de inadmisibilitate la care s-a oprit. În acest context, se confirmă și critica recurentei-reclamante cu privire la contradicțiile existente între considerentele reținute în hotărâre, având în vedere că, deși, inițial, instanța de fond constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., în continuarea motivării, ajunge la concluzia că Decizia din 22 ianuarie 2013 prin care s-a soluționat contestația administrativ-fiscală nu poate fi atacată în temeiul dispozițiilor procedurale menționate, deoarece prin aceasta s-a dispus suspendarea soluționării contestației fiscale și nu s-a analizat fondul acesteia, astfel încât, contestația nu este admisibilă. Și această concluzie a primei instanțe reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale aplicabile speței, precum și a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. instanței de fond, potrivit cărora: "În toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". Prin hotărârea atacată, însă, judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra cererii principale, astfel cum a fost precizată în fond, după casare, care a învestit instanța, și anume anularea Deciziei nr. 44 din 22 ianuarie 2013 privind soluționarea contestației administrative, ci a analizat doar capătul subsidiar, privind anularea actului fiscal primar, respectiv Decizia nr. 1448/2011 de atragere a răspunderii solidare, denaturând scopul și finalitatea juridică a demersului judiciar inițiat de reclamantă. Din susținerile formulate de reclamantă prin intermediul notelor de ședință coroborate cu precizarea la acțiune depusă la data de 15 septembrie 2015, rezultă că societatea a solicitat să se constate nelegalitatea și netemeinicia Deciziei nr. 44 din 22 ianuarie 2013 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrativ-fiscale, din perspectiva neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 214 alin. (1), lit. a) C. proc. fisc., în temeiul cărora s-a dispus suspendarea. Or, instanța de fond, a ignorat aceste susțineri, limitându-se la a menționa că Decizia din 22 ianuarie 2013 nu reprezintă un refuz nejustificat al autorității pârâte de a soluționa o cerere, astfel că motivele prezentate în precizarea la acțiune sunt neîntemeiate, concluzie pe care instanța de fond nu a argumentat-o în drept. Raportarea instanței la instituția refuzului nejustificat, astfel cum această noțiune este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu are nicio legătură cu obiectul principal al acțiunii precizate, în sensul că, reclamanta a menționat refuzul nejustificat ca un argument pentru a întări susținerea nelegalității Deciziei și nu ca temei al cererii de chemare în judecată. În aceste condiții, Curtea de Apel a pronunțat o soluție greșită, având în vedere că, judecătorul fondului nu a analizat, în mod efectiv, argumentele reclamantei aduse în susținerea nelegalității și netemeiniciei Deciziei de soluționare a contestației și nici nu a procedat la o înlăturare, motivat și argumentat, în mod explicit, a argumentelor de fapt și de drept prezentate de reclamantă în susținerea pretențiilor deduse judecății. În acest context, Înalta Curte constată că prima instanță nu a cercetat fondul demersului judiciar, astfel cum a fost precizat, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii judecătorești, care atrage imposibilitatea exercitării controlului judiciar asupra raționamentului juridic avut în vedere la pronunțarea sentinței recurate. Mai mult decât atât, chiar dacă Înalta Curte nu poate să aibă o perspectivă clară în ceea ce privește corelarea considerentelor cu dispozitivul sentinței atacate, în sensul că nu se poate distinge care a fost capătul de cerere apreciat ca inadmisibil și în raport de care s-a respins toată acțiunea ca inadmisibilă, totuși, constată că, indirect, au fost încălcate regulile de procedură stabilite de 218 alin. (2) C. proc. fisc. În acest sens, ca și chestiune de drept ce ar trebui dezlegată în speță și care devine obligatorie pentru instanța de rejudecare, Înalta Curte reține, în acord cu prevederile legale, dar și cu jurisprudența constantă a acestei instanțe, că deciziile de soluționare a contestațiilor administrativ-fiscale prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației în temeiul prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ, în temeiul art. 218 alin. (2) din același cod, aceste acte fiscale putând fi analizate prin prisma îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) în vederea cenzurării unui eventual exces de putere. În concluzie, omisiunea primei instanțe de analiza și cerceta, prin considerentele hotărârii recurate, motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate de reclamantă cu privire la conținutul actului administrativ-fiscal atacat, respectiv Decizia din 22 ianuarie 2013 a D.G.F.P. Timișoara și contraargumentele autorității pârâte, a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale. În sensul alegațiilor dezvoltate anterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat". Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune în sarcina instanței obligația de a face o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovezi ale părților, dând astfel posibilitatea și instanței de control judiciar de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii de primă instanță. Înalta Curte apreciază că a fost încălcat dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. Instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va judeca din nou litigiul, pentru a efectua cercetarea judecătorească asupra fondului pretențiilor deduse judecății, în acord cu dezlegarea chestiunilor de drept dată în considerentele prezentei decizii, în limitele învestirii sale, potrivit cererii de chemare în judecată, ținând seama de toate motivele și apărările invocate de reclamantă prin acțiune, de pârâtă prin întâmpinare, precum și de celelalte critici de care s-a prevalat recurenta, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a căror examinare a devenit inutilă, prin raportare la soluția dispusă prin prezenta decizie, de casare a hotărârii. 1.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și al art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa sentința atacată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.