ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4011/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4011/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond. Cadrul procesual

Prin Sentința nr. 186 din 26 martie 2013,

Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC S.T. SRL, în

contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, prin care

a solicitat următoarele:

- obligarea pârâtei,

în baza art. 213, 216 și 218 C. proc. fisc., la emiterea Deciziei de

soluționare a contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei DGFP Arad

nr. 1448 din 21 decembrie 2011 (privind atragerea răspunderii solidare alături

de debitoarea SC S.T. SRL pentru suma de 13.439.715 lei);

- obligarea pârâtei

la comunicarea deciziei de impunere nr. F-AR 721 din 07 septembrie 2011 și a Raportului

de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii acesteia, întocmite în raport

cu debitoarea principală SC M.T.I. SRL;

- comunicarea

procesului verbal de insolvabilitate nr. 117913 din 27 octombrie 2011 încheiat

pentru debitoarea principală, în vederea asigurării opozabilității acestuia

(art. 45 C. proc. fisc.);

- obligarea pârâtei,

în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, republicată, la despăgubiri sub forma penalităților de întârziere, în

cuantum de 0,15% pe fiecare zi de întârziere, aplicate la suma (13.439.715 lei)

stabilită prin Decizia DGFP Arad nr. 1448 din 21 decembrie 2011 (atragerea

răspunderii solidare alături de SC M.T.I. SRL), pusă în executare, începând cu

momentul expirării termenului legal de 45 de zile de soluționare a contestației

- 06 aprilie 2012 (când pârâta este de drept în întârziere) și până la data

emiterii deciziei de soluționare a contestației;

- stabilirea unui

termen pentru emiterea deciziei de soluționare a contestației, sub sancțiunea

aplicării amenzii prevăzută la art. 18 alin. (2) raportat la art. 24 alin. (2)

din Legea contenciosului administrativ;

- în baza art. 8

alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtei la

plata daunelor morale cauzate reclamantei.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanta a

solicitat obligarea autorității pârâte la emiterea deciziei de soluționare a

contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad nr. 1448 din 21 decembrie 2011, privind atragerea

răspunderii solidare alături de debitoarea SC S.T. SRL pentru suma de

13.439.715 lei, obligarea la comunicarea deciziei de impunere nr. F-AR 721 din

07 septembrie 2011, a Raportului de inspecție fiscală și a procesului verbal de

insolvabilitate nr. 117913 din 27 octombrie 2011, stabilirea unui termen pentru

emiterea deciziei de soluționare a contestației ca și obligarea pârâtei la

despăgubiri și daune morale.

Reclamanta a formulat

contestație administrativ-fiscală împotriva Deciziei Direcției Generale a

Finanțelor Publice Arad nr. 1448 din 21 decembrie 2011 privind atragerea

răspunderii sale solidare alături de debitoarea SO M.T.I. SRL, pentru suma de

13.439.715 lei, contestația fiind înregistrată la registratura pârâtei sub nr.

7613 din 20 februarie 2012. S-a susținut totodată, de necontestat, că

autoritatea fiscală nu a soluționat până la data acțiunii contestația

administrativă formulată de reclamantă, emițând în schimb Decizia nr. 44 din 22

ianuarie 2013 prin care a dispus suspendarea soluționării contestației.

Prima instanță a

arătat că această din urmă decizie nu a fost atacată de reclamantă pe cale

directă, reclamanta neprecizându-și acțiunea în acest sens,ci apelând la

procedura excepției de nelegalitate, prevăzută de dispozițiile art. 4 din Legea

nr. 554/2004.

Excepția de

nelegalitate este inadmisibilă în opinia instanței de fond, având în vedere că

destinatarul deciziei menționate are calea directă a unei acțiuni principale,

potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. În plus, din

interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 55472004 rezultă că

excepția este permisă în situația în care actul administrativ ce face obiectul

excepției are o anumită legătură cu obiectul acțiunii în cadrul căreia s-a

invocat excepția, iar nu atunci când există o identitate de obiect cu acțiunea

principală. Cu alte cuvinte, un act administrativ nu poate forma în același

timp și obiectul acțiunii principale și obiectul excepției de nelegalitate,

partea având calea de atac stabilită de lege, precum și termenul și condițiile

în care poate fi exercitată.

Chiar dacă s-ar

aprecia că excepția de nelegalitate ar fi admisibilă, prima instanță a

constatat că aceasta nu ar putea fi primită întrucât sesizarea penală, contrar

susținerilor reclamantei, există în fapt, fiind înregistrată la Direcția

Națională Anticorupție sub nr. 122/P/2011, potrivit copiei plângerii și adresei

emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție, ambele depuse la dosar. În plus, nu se poate susține că

procesul penal nu ar avea o înrâurire asupra creanțelor fiscale, de vreme ce

acesta vizează o pretinsă evaziune fiscală suspectată a fi fost săvârșită prin

tranzacțiile încheiate între societăți afiliate, respectiv între societatea

reclamantă SC S.T. SRL și SC M.T.I. SRL, tranzacții care au determinat și

atragerea răspunderii în solidar, contestată de reclamantă. Tot astfel,

instanța a remarcat că nu este necesară începerea urmăririi penale, art. 214

alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. impunând doar existența unei sesizări a

organelor în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei

infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției

ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Reclamanta a mai

invocat și excepția tardivității emiterii Deciziei nr. 44 din 22 ianuarie 2013

prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației, însă nici această

excepție nu a fost primită întrucât instanța a arătat că termenul de

soluționare a contestației administrative este un termen de recomandare, a

cărui nerespectare poate eventual atrage o sancțiune disciplinară a

funcționarului vinovat, iar nu un termen de decădere care să aibă ca efect decăderea

organului fiscal din obligația de a emite actul solicitat. De altfel întreaga

legislație și literatură de specialitate nu cunoaște noțiunea de decădere

dintr-o obligație, ci doar decăderea dintr-un drept.

Având în vedere

valabilitatea Deciziei nr. 44/22.0l.2013, astfel cum a fost ea constatată

anterior, instanța de fond a arătat că se impune concluzia că petitul având ca

obiect obligarea pârâtei la soluționare contestației administrative este

neîntemeiat, de vreme ce există o cauză legală de suspendare a procedurii [art.

214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.].

Pentru același

considerent s-a apreciat ca neîntemeiată și solicitarea de a se stabili un

termen de soluționare a contestației administrative, precum și solicitarea de a

obliga organul fiscal la plata despăgubirilor materiale și a daunelor morale,

nefiind găsită vreo culpă a autorității învestite cu soluționarea contestației

administrative.

Cât privește cererea

de comunicare a deciziei de impunere nr JF-AR 721 07 septembrie 2011, a

Raportului de inspecție fiscală și a procesului verbal d insolvabilitate nr.

117913 din 27 octombrie 2011, s-a reținut că aceasta a rămas fără obiect,

actele menționate fiindu-i comunicate reclamantei în timpul derulării

litigiului de față. De altfel, dată fiind împrejurarea că reprezentanții și

asociații celor două societăți implicate sunt aceeași și având în vedere că în

acțiunea de față reclamanta a criticat și aspecte de fond cuprinse în actele

solicitate spre comunicare, acte care o vizează pe SC M.T.I. SRL, este de presupus

că, în realitate, reclamanta avea cunoștință despre existența și conținutul

acestor acte.

și motivele înfățișate

Împotriva sentinței

pronunțate de instanța de fond, apreciată ca fiind netemeinică și nelegală, în

termen legal a declarat recurs reclamanta SC S.T. SRL indicând ca temei de

drept al demersului său procesual prevederile art. 304 pct. 7,8 și 9 și ale

art. 304

1

C. proc. civ. ca și pe cele cuprinse în art. 305, 311 și

312 alin. (1) - (4) C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de

recurs dezvoltat, recurenta-reclamantă a criticat soluția instanței de fond de

respingere ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a deciziei de suspendare a

soluționării contestației administrative și totodată de a păși la analiza pe

fond a respectivei decizii, deși a reținut că reclamanta nu a atacat și nu a

solicitat în mod direct anularea Deciziei nr. 44/2013.

Recurenta-reclamantă

a susținut că este nelegală soluția dată asupra excepției de nelegalitate a

Deciziei nr. 44/2013, și pentru motivarea contradictorie înfățișată în

considerentele hotărârii, cu referire directă la argumentele vizând

soluționarea pe fond a deciziei de suspendare a soluționării contestației.

În fine,

recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a interpretat greșit scopul

și cadrul demersului său judiciar, întrucât societatea reclamantă nu a invocat

în cauză problema tardivității soluționării contestației administrative, cu

consecința decăderii organului fiscal intimat din obligația legală de

soluționare a contestației, ci tardivitatea emiterii deciziei de suspendare a

soluționării contestației, având drept consecință decăderea organului fiscal

intimat din dreptul de a suspenda procedura administrativă de soluționare a

contestației.

considerentele instanței de control judiciar

Examinând sentința

atacată prin raportare la motivele de recurs înfățișate, față de probatoriul

administrat și sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că este fondat recursul de față, în sensul și pentru

considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte

apreciază că este incident în cauză motivul de nelegalitate reglementat de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., vizând nemotivarea hotărârii, cu referire la art. 129

alin. (4) și (5) C. proc. civ., în ceea ce privește justa și coerenta

determinare de către instanță, a cadrului procesual și a conținutului cererilor

părților litigante cu a căror soluționare a fost învestită.

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs, vizând

nemotivarea hotărârii.

În cauza de față,

Înalta Curte constată incidența ipotezei referitoare la motivarea

contradictorie cuprinsă deopotrivă în considerentele hotărârii supusă

controlului judiciar, dar derivând și din dispozitiv, raportat la analiza

efectuată în conținutul hotărârii.

Prin hotărârea supusă

controlului de legalitate, pe calea prezentului recurs, instanța de fond a

reținut că recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ

la data de 6 septembrie 2012 cu cererea de obligare a pârâtei intimate DGFP

Arad la emiterea deciziei de soluționare a contestației administrative

îndreptată de societatea reclamantă împotriva Deciziei nr. 1448 din 21

decembrie 2011, privind atragerea răspunderii sale solidare alături de o altă societate

debitoare (SC M.T.I. SRL), contestație înregistrată încă din data de 20

februarie 2012 la autoritățile pârâte (dosar fond).

Ulterior

înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv la data de 22 ianuarie

2013, în urma formulării contestației administrative de către reclamanta

recurentă, a fost emisă de către ANAF-DGFP Arad Decizia nr. 44 din 22 ianuarie

2013 de soluționare a contestației administrativ fiscale împotriva Deciziei nr.

1448 din 21 decembrie 2011.

Prin Decizia nr. 44

din 22 ianuarie 2013, depusă la dosar și menționată ca atare și de către

intimată prin întâmpinare, s-a dispus suspendarea soluționării contestației

formulate de reclamantă până la soluționarea definitivă a laturii penale,

conform art. 214 C. proc. fisc.

Instanța de fond a

reținut, cu referire la Decizia nr. 44/2013, că aceasta nu a fost atacată pe

cale directă de reclamantă, fiind formulată doar o excepție de nelegalitate

privitoare la acest act, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Drept urmare,

instanța de fond a analizat excepția de nelegalitate cu care s-a considerat

învestită, și pe care a apreciat-o ca fiind inadmisibilă pe considerentul că

destinatarul deciziei are deschisă calea directă a unei acțiuni principale, în

anularea actului.

Totodată însă

instanța de fond, prin considerentele hotărârii, a analizat conținutul Deciziei

nr. 44/2013 și pretinsa excepție de tardivitate a emiterii acesteia, iar prin

dispozitivul hotărârii a respins acțiunea reclamantei având ca obiect

"obligația de a face și despăgubiri".

Înalta Curte constată

că în cauză nu a fost determinat obiectul acțiunii cu care reclamanta-recurentă

a înțeles să investească instanța de contencios administrativ, după cum nu au

fost în mod coerent valorificate și calificate din punct de vedere juridic precizările

de acțiune făcute oral, în ședință publică de către recurenta-reclamantă și

consemnate ca atare, fie cuprinse în notele de ședință depuse la dosar.

Astfel, prin

Încheierea de ședință din data de 29 ianuarie 2013 instanța a luat act de

precizarea verbală a acțiunii, făcută de reprezentantul recurentei-reclamante,

în sensul că solicită și anularea Deciziei nr. 44 din 22 ianuarie 2013 ca și a

actelor de impunere și a raportului de inspecție fiscală, depuse la dosar.

Apoi, prin notele de

ședință, depuse la dosar la data de 26 februarie 2013 recurenta-reclamantă,

criticând Decizia nr. 44 din 22 ianuarie 2013 pentru soluția aleasă, de

suspendare a soluționării contestației administrative, a invocat o serie de

"excepții" cu privire la aceasta, de tardivitate, de nelegalitate dar

și de netemeinicie, înfățișând și analizând însă, elementele de fapt care, în

opinia sa, erau menite a conduce organul de soluționare a contestației la o

altă concluzie.

În fine, la termenul

de judecată din data de 26 februarie 2013 s-a consemnat în încheierea de

ședință că reprezentantul reclamantei-recurente "invocă tardivitatea

emiterii Deciziei nr. 44 din 22 ianuarie 2013 și constatarea nulității acesteia

pe calea excepției de nelegalitate, conform prevederilor art. 4 din Legea nr.

554/2004", în același sens fiind și ultimele concluzii scrise depuse la

dosar.

Instanța de control

judiciar a prezentat conținutul înscrisurilor dar și a precizărilor făcute

succesiv de către recurenta-reclamantă, în legătură cu obiectul cererii sale de

chemare în judecată, tocmai pentru a evidenția, pe de o parte, impreciziunea

obiectului cauzei și lipsa de coerență juridică a susținerilor făcute, iar pe

de altă parte, lipsa rolului activ al instanței într-un atare context

procesual.

Raportat la prevederile

art. 129 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impunea ca în

cauză, instanța de fond, să solicite recurentei-reclamante lămuriri și

explicații, dată fiind lipsa de claritate a obiectului precizat al cererii, ca

și motivarea în drept, cu respectarea desigur a regulii dezbaterii

contradictorii.

Neprocedând în acest

mod, prima instanță a pronunțat o hotărâre fundamentată pe o premisă juridică

neclarificată, care a și generat o motivare contradictorie, atât între

considerente care cuprind analiza unei excepții de nelegalitate cât și față de

dispozitivul hotărârii în care se face trimitere la un cu totul alt obiect al

cererii (obligația de a face și despăgubiri).

Drept urmare, nu se

poate exercita controlul judiciar în cauză, impunându-se, în temeiul art. 312

alin. (1) - (3) C. proc. civ. cu referire la art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ. casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare,

argumentele reținute fiind subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Rejudecând cauza,

instanța de fond urmează a lua măsurile necesare în vederea clarificării

naturii juridice a acțiunii, respectiv a obiectului cererii formulate de

recurenta-reclamantă, a temeiului de drept susținut și a cadrului procesual, în

general, exercitându-și în mod efectiv prerogativele ce derivă din cuprinsul

art. 129 din 4 și 5 C. proc. civ., pentru stabilirea faptelor și corecta

aplicare a legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC S.T. SRL împotriva Sentinței civile nr. 186 din 26

martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - GV