ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 144/2016

Decizia nr. 144/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Universitatea din Craiova, Guvernul României și C., anularea H.G. nr. 493 din 17 iulie 2013 și Hotărârii Senatului Universității din Craiova din data de 01 aprilie 2013 prin care s-a luat măsura desființării Facultății de Științe Sociale, precum și suspendarea executării acestor acte administrative, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În prezenta cauză, instanța este învestită cu cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 4 iunie 2014, a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a H.G. nr. 493 din 17 iulie 2013 și a Hotărârii din 01 aprilie 2013 a Senatului Universității Craiova, formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Universitatea din Craiova, Guvernul României și C.

Totodată, în temeiul art. 307 C. proc. civ., a înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 1 copia, certificată pentru conformitate, filei din registrul DGIS cuprinzând înregistrarea de la poziția nr. 167F/MEN-DGIS din 26 aprilie 2013, în vederea cercetării falsului invocat de reclamanți, suspendând soluționarea cauzei până la finalizarea cercetărilor penale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nemotivată, contradictorie și este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a apreciat că hotărârea primei instanțe este nemotivată, întrucât nu au fost analizate în vreun fel și nu au fost înlăturate motivat aspectele invocate de reclamanți, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Procedând astfel, a considerat că prima instanță a pronunțat o sentință care nu se bazează pe o motivare rațională, și, prin motivarea vagă a hotărârii, dreptul reclamanților la un proces echitabil, așa cum este concacrat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost încălcat.

Astfel, prima instanță s-a rezumat prin a arăta că în cauză nu s-a făcut dovada aparenței de nelegalitate a actelor administrative atacate, fiind prezentate exclusiv chestiuni ce țin de fondul cauzei, de altfel, a fost analizată doar condiția cazului bine justificat, întreaga motivare limitându-se la faptul că este necesară administrarea de probe suplimentare, fără a se avea în vedere cele deja administrate.

În opinia recurentului, procedura legală în vederea adoptării Hotărârii Senatului Universității Craiova din 01 aprilie 2013 nu a fost respectată, așa încât nu era necesară administrarea vreunei probe suplimentare pentru a dovedi că desființarea Facultății de Științe Sociale nu a fost trecută pe ordinea de zi din 01 aprilie 2014, și nici restructurarea sau desființarea vreunei specializări a facultății.

De asemenea, pe lângă falsul intelectual invocat, recurentul a făcut referire la corespondența purtată cu reprezentanții C., din care rezultă că în 19 iunie 2013 aceștia nu aveau cunoștință despre noua structură a Universității din Craiova, iar la data de 03 iulie 2013 Guvernul nu primise Hotărârea Senatului Universității din 01 aprilie 2013, făcând trimitere și la contradicția dintre minuta ședinței Senatului Universității din 01 aprilie 2013 (care nu cuprinde vreo mențiune cu privire la desființarea facultății) și Hotărârea Senatului Universității din aceeași dată (care începe chiar cu această decizie).

Recurentul a menționat și inconsecvența primei instanțe în pronunțarea soluției, care dispune suspendarea judecății fondului cauzei până la finalizarea cercetărilor penale privind falsul invocat de reclamanți, dar, în același timp și în baza acelorași argumente, nu dispune și suspendarea efectelor actelor atacate, o asemenea soluție fiind contradictorie, iar cu privire la celelalte documente denunțate ca false, prima instanță a reținut că se poate pronunța cu privire la Hotărârea Senatului Universității, însă nu a analizat și celelalte aspecte referitoare la semnătură, ci doar tipul de ștampilă existent pe hotărâre.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În opinia recurentului, cazul bine justificat derivă din faptul că punerea în executare a actelor atacate, înainte ca justiția să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei actului administrativ, constituie un motiv întemeiat la adoptarea soluției de suspendare a executării actului contestat.

În ceea ce privește paguba iminentă, recurentul a arătat că îndeplinirea acesteia este evidentă din înscrisurile depuse la dosar, nemaifiind necesare alte probe, însă prima instanță a analizat doar cazul bine justificat.

Recurentul a mai susținut că în cauză sunt aplicabile Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989

și Recomandarea nr. 16/2003

ale Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, potrivit cărora executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și interesele persoanelor particulare.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinările formulate, intimații-pârâți Universitatea din Craiova și C. au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 23 iulie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 30 septembrie 2015.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimați și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu suspendarea executării H.G. nr. 493 din 17 iulie 2013 și Hotărârii Senatului Universității din Craiova din data de 01 aprilie 2013, prin care s-a luat măsura desființării Facultății de Științe Sociale, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, având în vedere conținutul prevederilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Potrivit art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanței de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect că motivele de nelegalitate circumscrise de recurentul-reclamant cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

Or, în cauză, recurentul - reclamant a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a actului administrativ atacat, ce exced controlului de legalitate efectuat de organul judiciar.

Totodată, în speță se impune a fi lămurită și problema privind falsul intelectual invocat de către reclamanți, cercetări până la finalizarea cărora a fost dispusă suspendarea judecății fondului cauzei.

Așa fiind, se constată că prima instanță a reținut în mod corect faptul că s-au invocat aspecte ce țin de fondul cauzei care nu pot fi analizate în cadrul unei cereri de suspendare, iar prin “pipăirea” fondului a considerat că nu s-a făcut dovada unui caz bine justificat.

Contrar celor susținute de recurent, potrivit cărora punerea în executare a actelor atacate constituie un motiv întemeiat la adoptarea soluției de suspendare, cazul bine justificat poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate, iar în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu au fost identificate, în cauză, asemenea indicii, care să conducă la existența unei aparențe de nelegalitate a actelor atacate.

Așadar, aspectele de nelegalitate invocate implică o analiză pe fondul litigiului, care presupune un probatoriu amplu și dovezi consistente, ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în anularea actelor atacate.

Totodată, prima instanță a apreciat că nu se mai impune

analizarea cerinței pagubei materiale iminente, câtă vreme nu este îndeplinită condiția existenței cazului bine justificat.

La aceeași concluzie ajunge și instanța de control judiciar, având în vedere prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care impun îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, inexistența cazului bine justificat făcând inutilă examinarea criticilor referitoare la abordarea condiției pagubei iminente în sentința atacată.

În fine, deși această examinare nu mai este necesară în raport cu soluția preconizată, totuși, Înalta Curte remarcă împrejurarea că, în cauză, recurentul nu a arătat, în concret, în ce constă prejudiciul invocat, în raport cu cele două acte administrative contestate, care, de altfel, se bucură de prezumția de legalitate, măsura respectivă are, la rândul său, caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Lege.

Referitor la critica potrivit căreia soluția primei instanțe este contradictorie, întrucât deși a suspendat judecata cauzei în ceea ce privește acțiunea în anulare, considerând astfel suficiente argumentele aduse, nu a dispus și suspendarea efectelor actelor atacate pentru aceleași argumente, instanța de control judiciar constată că nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În plus, cele două măsuri sunt reglementate de instituții de drept diferite (art. 307 C. proc. civ. și art. 15 din Legea nr. 554/2004).

Totodată, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (…)” nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune.

Prin urmare, toate criticile recurentului sunt nefondate, sentința ce formează obiectul recursului a fost redactată cu respectarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului expunând în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, iar dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Astfel, nu poate fi reținută nici încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva dreptului la un proces echitabil, invocată de recurent, întrucât încălcarea dreptului la un proces echitabil are mai multe componente, însă partea nu justifică și nu argumentează vreo încălcare a prevederilor citate, neindicând în ce mod i s-a încălcat respectivul drept.

Pentru

considerentele expuse,

în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B. împotriva Încheierii de ședință din 4 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2016.