ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3864/2017

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 16 octombrie 2014, sub nr. x/63/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice, a formulat contestație prin care a solicitat desființarea Deciziei nr. 36/P din 30.06.2014 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Biroul de Soluționare Plângeri Prealabile și, reanalizând plângerea prealabilă, să se desființeze pct. 3.2. și 3.3, din cadrul Dispoziției obligatorii nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013, emisă în baza Raportului de inspecție economico financiară nr. CV8797 din 31 octombrie 2013 și a Procesului Verbal nr. CV =8797 din 31 octombrie 2013, încheiate de organele de control din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Craiova. Prin sentința civilă nr. 259 din 4 februarie 2015, Tribunalul Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 februarie 2015, sub nr. de dosar nr. x/2015.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 162 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes, respingând acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 162 din 3 aprilie 2015, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate în sensul respingerii excepției lipsei de interes și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Recurentul-reclamant susține că soluția de admitere a excepției lipsei de interes în susținerea acțiunii, este o consecință a interpretării și aplicării greșite de către prima instanță a normelor de drept material incidente în cauză. Astfel, în ceea ce privește măsura 3.2. din cuprinsul Dispoziției contestate, aceasta vizează în mod direct persoanele care au făcut parte din comisia care a luat decizia semnării contractelor subsecvente acordului cadru încheiate, printre care și recurentul-reclamant. Măsura 3.3. din aceeași Dispoziție s-a concretizat prin plângerea penală formulată împotriva recurentului, soluționată prin neînceperea urmăririi penale, conform Rezoluției din dosarul nr. x/2013, menținută prin respingerea, ca nefondată, a plângerii, în cadrul dosar nr. x/2014 al Tribunalului Dolj. Totodată, în Raportul de Inspecție economico-financiară încheiat la data de 31.10.2013, sunt enumerate concret persoanele răspunzătoare, care au făcut parte din comisia care a luat decizia semnării contractelor subsecvente acordului cadru, fiind nominalizat inclusiv recurentul-reclamant. În concluzie, față de aceste aspecte, recurentul-reclamant apreciază că justifică pe deplin interesul în promovarea contestației.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările înregistrate la dosar la data de 24.08.2015, respectiv 03.09.2015, intimații-pârâți Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 14 iunie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a contestat măsurile stabilite la pct. 3.2, respectiv 3.3, din Dispoziția obligatorie nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013, prin care s-a dispus, în sarcina Adunării Generale a Acționarilor și a Consiliului de Administrație aparținând societății Servicii Energetice Oltenia S.A., obligația de a lua "măsurile necesare pentru recuperarea sumei totale de 1.492.014,10 RON reprezentând valoarea situațiilor de lucrări recalculate in funcție de tariful orar realizat de operatorul economic și cotele de cheltuieli indirecte și profit prevăzute prin devizul ofertă, de la clienți sau de la persoanele răspunzătoare de angajarea resurselor financiare ale societății" (pct. 3.2), respectiv de a "analiza necesitatea, economicitatea, eficacitatea și eficiența încheierii tuturor contractelor subsecvente de prestări servicii și de executare de lucrări și va sesiza organele abilitate ale statului, conform prevederilor legale" (pct. 3.3.). Prin hotărârea recurată, prima instanță a reținut, în esență, că măsurile dispuse prin Dispoziția obligatorie nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013 au fost stabilite în sarcina conducerii societății și nu împotriva reclamantului, Curtea apreciind că acesta nu justifică un interes procesual în contestarea actului administrativ, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. Criticând soluția instanței de fond, recurentul-reclamant a susținut că interesul său există, întrucât, raportat la măsura 3.2., aceasta vizează membrii comisiei care a luat decizia semnării contractelor subsecvente acordului cadru, între care se regăsește și reclamantul, iar măsura 3.3. a fost deja pusă în executare prin formularea, de către societate, a unei plângeri penale împotriva recurentului. Aceste critici sunt nefondate, recurentul-reclamant interpretând efectele actului administrativ contestat într-o modalitate extensivă, care nu corespunde dispozițiilor legale incidente. Potrivit dispozițiilor art. 33 din H.G. nr. 101/2012, împotriva dispoziției obligatorii operatorul economic poate formula plângere prealabilă în condițiile și în termenele prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, drept recunoscut și în favoarea persoanei care se consideră lezată în drepturile sale, în condițiile prevăzute de același act normativ, iar potrivit art. 45 din H.G. nr. 101/2012, decizia emisă în soluționarea plângerii prealabile poate fi atacată de către contestator, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. Așadar, legea circumscrie sfera persoanelor interesate în contestarea dispoziției emisă în temeiul H.G. nr. 101/2012, la operatorul economic ce a făcut obiectul verificărilor economico-financiare și la persoanele care se consideră lezate prin actul administrativ, în condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește semnificația termenului de persoană vătămată, prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 aceasta este definită drept "orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal a unei cereri (…)", iar potrivit art. 1 alin. (1) din același act normativ, dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ aparține oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim. Totodată, pentru stabilirea existenței interesului procesual al reclamantului, se vor avea în vedere și dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., potrivit cărora orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Raportat la aceste prevederi legale, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că măsurile stabilite la punctele 3.2. și 3.3. din Dispoziția nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013, reprezintă obligații stabilite de organul de control în sarcina conducerii societății Servicii Energetice Oltenia S.A., respectiv organul deliberativ - Adunarea Generală a Acționarilor și organul executiv - Consiliul de Administrație, care se îndeplinesc în termen de 30 de zile de la comunicarea Dispoziției. Autoritatea emitentă a Dispoziției nu îl nominalizează pe recurentul-reclamant în cuprinsul punctului 3.2. (și nici a punctului 3.3.) printre persoanele obligate la luarea măsurilor, iar acesta nu face parte din organele de conducere ale societății indicate în Dispoziție. Prin urmare, din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că interesul recurentului-reclamant de a solicita anularea Dispoziției nu este întemeiat pe scopul evitării îndeplinirii obligațiilor impuse de organul de control, recurentul nefiind destinatarul acestor obligații, neavând calitatea de "operator economic" în sensul art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012. În al doilea rând, este evident că recurentul-reclamant se raportează la o vătămare cu caracter viitor și eventual, nesigură sub aspectul producerii sale, întrucât nu se poate stabili cu certitudine, nici la data promovării cererii de chemare în judecată și nici la data depunerii cererii de recurs, concluzia la care va ajunge conducerea societății în privința identității persoanelor vinovate de prejudiciul produs societății. Totodată, vătămarea invocată, constând în atragerea răspunderii pentru pierderile financiare ale societății, nu s-ar datora, în mod direct, măsurilor dispuse de organul de control prin Dispoziția obligatorie nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013, ci concluziilor verificărilor efectuate de conducerea societății și căilor judiciare pe care operatorul economic le va urma pentru recuperarea prejudiciului. De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. 36/P din 30.06.2014, privind soluționarea plângerii prealabile înaintată de recurentul-reclamant, intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, făcând trimitere la măsura 3.3., arată că aceasta a fost dispusă ca urmare a analizării de către organul de inspecție a unui număr limitat de contracte, apreciind că verificări extinse trebuie realizate de către conducerea societății, și, în funcție de rezultatul acestor verificări, urmând să fie sesizate organele competente. Prin urmare, Înalta Curte nu poate reține aplicabilitatea prevederilor art. 33 teza a II-a din C. proc. civ., care permit formularea unei cereri de chemare în judecată în lipsa unui interes născut și actual, pentru a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru preîntâmpinarea producerii unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, atât timp cât nu s-a dovedit existența unei pagube iminente și ireparabile, recurentul-reclamant nefiind obligat, prin Dispoziția nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013, la suportarea pierderilor financiare ale societății, iar eventuala sa răspundere urmând a fi realizată printr-o procedură distinctă, în cadrul căreia va putea să uzeze de toate mecanismele procedurale ale dreptului la apărare. Recurentul-reclamant a mai susținut, referitor la măsura 3.3. din Dispoziția obligatorie, că interesul său este justificat de promovarea plângerii penale, formulate împotriva sa de către societatea Servicii Energetice Oltenia S.A. Din actele dosarului rezultă că plângerea penală care a format obiectul dosarului nr. x/2013, înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, s-a finalizat prin Rezoluția din data de 31.01.2014, organul de urmărire penală dispunând neînceperea urmăririi penale față de persoanele cercetate (inclusiv recurentul-reclamant), reținând că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000. Această soluție a fost menținută prin Ordonanța nr. 179/II-2/2014 din data de 11.03.2014, emisă de Procurorul șef al Parchetului, cât și prin încheierea pronunțată de judecătorul de camera preliminară, în dosar nr. x/2014 al Tribunalului Dolj, secția penală. Așadar, la data promovării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, plângerea penală formulată de societate împotriva recurentului-reclamant, în temeiul măsurii 3.3. din Dispoziția obligatorie, era definitiv soluționată în mod favorabil acestuia și nu putea justifica interesul procesual al reclamantului în anularea măsurii. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.