Decizia nr. 1125/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 231 a Curții de Apel Constanța

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, la data de 9 mai 2014, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin Sentința civilă nr. 1046 din 28 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Autoritatea Navală Română, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Transporturilor, a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 3.294.784,56 lei achitată de reclamantă în cadrul proiectului Post/2009/3/2/003 "Sistem de management al traficului de nave pe Dunăre și de informare asupra transportului pe ape interioare -RoRis" (Cod SMIS Proiect 7638).

Hotărârea primei instanțe Prin încheierea de ședință din 12 iunie 2014 instanța a respins, ca nefondate, excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și tardivității, invocate de pârâtul Ministerul Transporturilor. Prin Sentința civilă nr. 231 CA din 8 decembrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Navală Română, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Pe fond, a admis acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Navală Română, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei totale de 3.294.784,56 lei, reprezentând rambursare fonduri FEDER, cofinanțare națională și TVA.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii din 12 iunie 2014 și Sentinței civile nr. 231 CA din 8 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Transporturilor a formulat recurs, criticându-le ca nelegale și netemeinice, apreciind că au fost date cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat. Astfel, la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond trebuia să constate incidența în speță a dispozițiilor art. 11 alin. (1) coroborat cu alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și să respingă pretențiile reclamantei ca prescrise. Arată recurentul că demersul intimatei-reclamante pentru recunoașterea dreptului pretins prin cererea de chemare în judecată s-a concretizat prin adresa din 26 iulie 2011, iar de la această dată și până la data de 06 ianuarie 2014,când a fost introdusă acțiunea, reclamanta a rămas în pasivitate, cu toate că pretinsul drept nu i-a fost recunoscut de către autoritățile publice pârâte. Soluționarea excepției tardivității acțiunii s-a făcut de prima instanță cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Astfel, întrucât reclamanta s-a adresat autorităților publice pârâte pentru recunoașterea dreptului pretins la data 26 iulie 2011, iar acțiunea judecătorească a fost introdusă la data 6 ianuarie 2014, cu depășirea termenului de decădere de 1 an prevăzut de dispozițiile anterior enunțate, se impunea admiterea excepției cu consecința respingerii acțiunii reclamantei, ca tardiv formulată. Instanța de fond, în mod greșit, a procedat la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, nesocotind prevederile art. 11 lit. a) și e) din O.U.G. nr. 64/2009. Pe fondul cauzei, instanța a interpretat în mod greșit prevederile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2009, în vigoare la data de 30 decembrie 2010. Pe de altă parte, chiar și în măsura admiterii cererii de chemare în judecată, apreciază că pretențiile reclamantei trebuie reduse cu 25%, reprezentând contravaloarea corecțiilor aplicate prin Nota de constatare nr. 40/DGSNFE/CB/460 din 17 iulie 2013. În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea în tot a Sentinței civile nr. 231 din 8 decembrie 2014, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-reclamantă Autoritatea Navală Română a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, în esență, reiterând apărările de la fondul cauzei. 4.2. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței de fond.

Procedura de soluționare a recursului 5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 iunie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 23 noiembrie 2016, completul de filtru a luat act de transmiterea calității procesuale deținută de Ministerul Transporturilor către Ministerul Fondurilor Europene și, în raport de conținutul raportului, a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin încheierea de ședință din 12 iunie 2014 instanța de fond a respins, ca nefondate, excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și tardivității, invocate de pârâtul Ministerul Transporturilor, care, exercitând calea de atac a recursului, a înțeles să atace și această încheiere interlocutorie. Înalta Curte, analizând cu prioritate motivele de casare ce au fost formulate în legătură cu soluția pronunțată în cuprinsul încheierii de ședință din 12 iunie 2014, reține că se impune reformarea sa, precum și a Sentinței civile nr. 231/CA din 8 decembrie 2014, ca efect al reținerii caracterului întemeiat al excepției prescripției dreptului material la acțiune în cauza pendinte. Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de intimata-reclamantă Autoritatea Navală Română îl reprezintă solicitarea de recunoaștere a dreptului pretins și de obligare la repararea pagubei, cuantificată la suma de 3 294 784,56 lei, sumă pe care aceasta a achitat-o în cadrul proiectului "POST/2009/3/2/003" Sistem de management al traficului de nave pe Dunăre și de informare asupra transportului pe ape interioare - RoRis" (Cod SMIS Proiect 7638). Potrivit prevederilor art. 11, alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, " (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative. (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. Cererea de recunoaștere a dreptului pretins de intimata-reclamantă a fost înaintată către Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, AM POS Transport, Direcția generală economică, precum și către Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea de certificare și plată, prin adresa din 26 iulie 2011, în cuprinsul căreia a precizat Autoritatea Navală Română că, fiind efectuată plata furnizorului din fondurile sale proprii, solicită recuperarea sumei de 3.294.784,56 lei, ce trebuie virată în contul său, indicat în acest sens. Niciuna dintre cele două instituții publice cărora le-a fost adresată cererea nu a răspuns, operând în cauză tăcerea administrativă, constând în faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, definit la art. 2, alin. (1), lit. h) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen." Termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, de 6 luni, a început să curgă de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii materializate prin adresa din 26 iulie 2011, fiind, în mod evident, împlinit la momentul sesizării instanței de judecată, data înregistrării dosarului fiind 06 ianuarie 2014. Înalta Curte observă că instanța de fond, urmând același raționament al verificării termenului de prescripție și al celui de decădere pentru cererea de chemare în judecată cu care a fost legal învestită spre soluționare, s-a raportat în mod eronat la adresa din 20 noiembrie 2013, prin care intimata-reclamantă ANR a făcut o nouă solicitare privind rambursarea sumei achitate furnizorului din fondurile sale proprii, termenele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 fiind calculate în raport de tăcerea administrativă manifestată față de această adresă și de data reiterării solicitării de recunoaștere a dreptului pretins și de reparare a pagubei, concluzionând că, la momentul sesizării instanței, respectiv 06 ianuarie 2014, niciunul dintre termenele examinate nu fusese împlinit. În dezacord cu acest raționament al primei instanțe, se reține în calea controlului judiciar că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu poate fi calculat decât de la data la care este formulată prima cerere de recunoaștere a dreptului pretins și de reparare a pagubei, iar consecința inacțiunii de a continua demersul legal de a obține satisfacerea pretențiilor solicitate prin această cerere, pentru o perioadă de timp îndelungată, nu poate fi ignorată, partea interesată urmând a suporta rezultatul pasivității în care aceasta a optat să se situeze. De altfel, se observă că prima instanță nu a arătat care au fost argumentele sale pentru care a reținut că prima adresă de solicitare a dreptului pretins și de reparare a pagubei, emisă la data de 26 iulie 2011, nu a fost producătoare de consecințe juridice, fiind luată în considerare doar adresa emisă la data de 20 noiembrie 2013, deși aceasta din urmă reprezenta, în esență, doar o revenire la solicitarea inițială, exprimată în anul 2011. Prin urmare, reține Înalta Curte că cererea materializată prin adresa din 26 iulie 2011 urma să fie soluționată în termenul legal, iar în lipsa unei astfel de soluționări, dată fiind tăcerea administrativă, intimata-reclamantă era îndreptățită să solicite concursul forței coercitive a instanței judecătorești în termenul de prescripție de 6 luni, care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 554/2004, a început să curgă de la data expirării termenului legal de soluționare a acestei cereri. În cuprinsul cererii de recurs a fost reiterată excepția tardivității formulării acțiunii, ca motiv de casare, în raport de soluția pronunțată de instanța de fond asupra acestei chestiuni procedurale, prin încheierea de ședință din 23 iunie 2014. Înalta Curte reține, în legătură cu acest aspect, că nu se mai impune analiza sa, dată fiind ordinea de prioritate între cele două categorii de termene, cel de decădere de 1 an, prevăzut de art. 11 alin. (2) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, fiind reglementat ca o situație de excepție de la regula prescriptibilității acțiunii în termenul de 6 luni, devenind, astfel, aplicabil numai dacă acțiunea nu a fost introdusă înlăuntrul termenului de prescripție din motive temeinice. Cum o astfel de situație nu a fost relevată în cauză, sunt incidente prevederile art. 11, alin. (1), lit. c) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, fiind prescris dreptul intimatei-reclamante de a introduce acțiunea în contencios administrativ la data de 06 ianuarie 2014, în raport de cererea de recunoaștere a dreptului pretins și de recuperare a pagubei, formulate la data de 26 iulie 2011. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, în raport de prevederile art. 496 C. proc. Civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene împotriva încheierii de ședință din 12 iunie 2014 și a Sentinței civile nr. 231 din 8 decembrie 2014 ale Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, pe care la va casa și, în rejudecarea cauzei, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, consecința fiind cea a respingerii cererii de chemare în judecat formulate de reclamanta Autoritatea Navală Română ca fiind prescrisă.