ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1390/2017

Decizia nr. 1390/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 30 ianuarie 2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea parțială a Ordinului nr. 2995/C din 9 octombrie 2013 emis de pârât, prin care s-a decis, începând cu data de 01 februarie 2013, trecerea în clasa de salarizare 104 (corespunzătoare unei vechimi în funcție între 15 - 20 de ani și gradația 4) și prin care s-au stabilit următoarele drepturi salariale: (i) o indemnizație de încadrare brută lunară de 8.281 lei; (ii) un cuantum al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1.182 lei; (iii) un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1.184 lei, cu consecința stabilirii drepturilor salariale la același nivel cu cel al judecătorilor cu grad de tribunal aflate în plată, începând cu data de 01 februarie 2013 și a plății diferențelor de drepturi salariale cuvenite.

Prin Sentința civilă nr. 245 din 10 iunie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 august 2008.

Prin Sentința civilă nr. 2654 din 8 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., criticând hotărârea atacată pentru motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat.

Recurentul-reclamant a susținut că motivarea instanței de fond este străină de obiectul verificărilor jurisdicționale, care se impuneau a fi făcute și materializează greșita interpretare a normelor de drept substanțial aplicabile.

În susținerea recursului se arată că recurentul-reclamant nu a invocat în cauză o discriminare de natură salarială, ci a solicitat aplicarea directă a principiului comunitar al remunerării egale consacrat de art. 119 din Tratatul CEE și interpretat de Curtea de Justiție la data de 8 aprilie 1976 în cauza Defrenne c. Sabena.

Reluând aspectele de fapt și de drept expuse prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant consideră că neconcordanțele și discriminările salariale aferente pot fi înlăturate prin aplicarea directă a principiului comunitar al remunerării egale, invocat anterior, judecătorul național, observând că o persoană primește o remunerație inferioare celei acordate altei persoane, va putea face aplicarea directă a dispozițiilor art. 119 din Tratatul CEE și va recunoaște dreptul primei persoane la o salarizare egală.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 12 martie 2015, intimatul-pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Se susține că instanța de fond a avut în vedere principiul remunerării egale, invocat de către reclamant, apreciind că criticile reclamantului împotriva OMJ nr. 2995/C/2013 sunt veritabile critici la adresa prevederilor legale privind salarizarea.

Diferența de tratament ce rezultă din legislația specifică este justificată de o cauză obiectivă, rezonabilă și legitimă, respectiv de rațiuni de politică economico-financiară a statului, și nu s-au încălcat dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la corectitudinea modului de calcul utilizat de Ministerul Justiției la momentul emiterii ordinului contestat, intimatul-pârât arată că existența unor prevederi exprese cu privire la salarizarea persoanelor cărora li se modifică gradația sau vechimea în muncă/funcție (art. 6), exclude aplicarea dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010, astfel cum a fost aprobată prin legea nr. 283/2011.

Prin Notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 13 octombrie 2016, intimatul-pârât a solicitat a fi avute în vedere, la soluționarea recursului, și considerentele Deciziei nr. 32 din 19 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 08 februarie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Cât privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a fost argumentat de către recurentul-reclamant prin aceea că trimiterile din cuprinsul hotărârii de fond referitoare la Decizia Curții Constituționale nr. 669/2012 și la discriminările de natură salarială sunt străine de obiectul și natura pricinii.

Aceste susțineri nu pot fi primite, Înalta Curte constatând că întreaga motivare din cuprinsul sentinței recurate corespunde cererii de chemare în judecată, respectiv pretențiilor formulate de către reclamant și cu care a fost investită Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Recurentul-reclamant A. a solicitat anularea Ordinului Ministerului Justiției nr. 2995/C/2013 motivat, în esență, de încălcarea principiilor remunerării egale și al egalității de tratament, întrucât nivelul său de salarizare nu era același cu cel al judecătorilor care au atins aceleași praguri de vechime anterior datei de 01 ianuarie 2011, deși activitatea prestată era identică. Or, aceste argumente trimit cu claritate la ideea de discriminare între doua categorii de persoane aflate în aceeași situație, astfel încât instanța de fond a reținut în mod corect, drept cauză a cererii de chemare în judecată, existența unei pretinse discriminări salariale, fondată pe diferențe de ordin legislativ.

Nici invocarea prevederilor Deciziei Curții Constituționale nr. 669/2012 nu este străină de obiectul pricinii, instanța de judecată urmând ca, la analizarea unei cereri cu care a fost investită, să aibă în vedere toate aspectele care sunt de natură să lămurească și să ajute în luarea unei decizii, respectiv motivele de fapt și de drept invocate de părți, dar și jurisprudența specifică speței, inclusiv jurisprudența constituțională.

Prin decizia amintită, respingând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a României a statuat asupra conformității art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice cu dispozițiile constituționale. Întrucât prevederile art. 6 din Legea 285/2010 sunt incidente și în cauza de față, instanța de fond s-a raportat și la analiza făcută de Curtea Constituțională, neputându-se considera că, astfel, a emis o motivare străină de obiectul pricinii.

Tot sub aspectul unei motivări străine de obiectul și natura pricinii, recurentul-reclamant a mai susținut că obiectul cererii sale îl constituia solicitarea ca instanța de fond să dea aplicare directă principiului comunitar al remunerării egale, în vederea egalizării condițiilor de muncă, consacrat de art. 119 din Tratatul CEE. Înalta Curte constată că și acest argument este neîntemeiat, obiectul cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de analiza legalității Ordinului Ministrului Justiției nr. 2995/C/2013, aspectele privitoare la legislația internă și cea comunitară reprezentând argumente în susținerea cererii, iar nu obiectul propriu-zis al acțiunii.

Cât privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins în consecință.

Potrivit Ordinului nr. 2995/C din 9 octombrie 2013 emis de intimatul-pârât Ministerul Justiției s-a decis, începând cu data de 01 februarie 2013, trecerea recurentului-reclamant A. în clasa de salarizare 104 (corespunzătoare unei vechimi în funcție între 15-20 de ani și gradația 4), fiind stabilite și următoarele drepturi salariale: (i) o indemnizație de încadrare brută lunară de 8.281 lei; (ii) un cuantum al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1.182 lei;(iii) un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1.184 lei.

Recurentul-reclamant a invocat, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de recurs, existența unei diferențe în ceea ce privește indemnizația brută de care beneficia recurentul, în raport de indemnizația brută stabilită în favoarea judecătorilor cu grad de tribunal care aveau aceeași vechime în muncă și vechime în funcție la data de 01 ianuarie 2011. În acest sens, recurentul s-a prevalat de dispozițiile art. 3 din Cap. VIII și art. 3 lit. a) și c), art. 8 din Cap. I al Legii nr. 284/2010, dar și de dispozițiile art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, susținând că nivelul de salarizare pentru personalul promovat într-o nouă treaptă trebuie să fie același cu nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din cadrul aceleiași instituții.

Fără a nega textele cu caracter de principiu prevăzute de art. 3 din Cap. VIII și art. 3 lit. a) și c), art. 8 din Cap. I al Legii nr. 284/2010, Înalta Curte constată că aplicarea acestora nu duce, de plano, la stabilirea unui nivel de salarizare identic, indiferent de cadrul legislativ incident la data promovării personalului într-o treaptă nouă de salarizare. Nivelul diferit de salarizare invocat de către recurentul-reclamant, se datorează aplicării, de către autoritatea publică, a unor dispoziții normative diferite, în funcție de cadrul legislativ în vigoare la data emiterii Ordinelor individuale de stabilire a indemnizațiilor brute.

Valoarea indemnizațiilor lunare este stabilită și calculată conform criteriilor stabilite prin actele normative în vigoare la data trecerii fiecărui salariat într-o nouă treaptă de salarizare, cadrul normativ cuprinzând modificări legislative succesive, în cazul de față fiind relevantă adoptarea Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care a dus, potrivit art. 39 lit. w), la abrogarea Legii nr. 330/2009, ce reglementase anterior acest regim juridic (Legea nr. 330/2009 abrogând, la rândul său, acte normative ce reglementau condițiile de salarizare privitor la personalul plătit din fonduri publice).

Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere și dispozițiile Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, care, prin dispozițiile art. 6, a prevăzut că:

"(1) În anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

(2) În anul 2011, pentru personalul de conducere se aplică în mod corespunzător prevederile alin. (1).

(3) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție", respectiv vechime în învățământ pentru personalul didactic de predare universitar și preuniversitar."

Aceste dispoziții au fost menținute și în cazul avansării personalului care îndeplinește condițiile pentru trecerea în noua treaptă de salarizare în anii 2012 și 2013, conform Legii nr. 283/2011, pentru aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 și O.U.G. nr. 84/2012.

Prin urmare, situația personalului care a avansat în anul 2013 în gradația corespunzătoare unei noi tranșe de vechime în muncă este reglementată expres de prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, identic cu modul în care a fost reglementată situația acestui personal în anul 2011, prin art. 6 din Legea nr. 285/2010, și în anul 2012, conform O.U.G. nr. 80/2010, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 283/2011.

Așadar, la nivelul anului 2013, când recurentul-reclamant a îndeplinit criteriile necesare avansării într-o nouă treaptă de salarizare, intimatul-pârât Ministerul Justiției a ținut cont, la emiterea Ordinului nr. 2995 din 09 octombrie 2013, de prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010 și O.U.G. nr. 84/2012, astfel încât Ordinul emis respectă toate cerințele de legalitate, diferențele sesizate de recurent rezultând din aplicabilitatea unor prevederi legislative diferite și nu din vicii ale Ordinului emis în favoarea sa.

Pentru a beneficia de o indemnizație salarială identică cu judecătorii care au avansat în treapta de salarizare superioară până la data de 01 ianuarie 2011, recurentului-reclamant ar fi trebuit să i se calculeze drepturile salariale în raport de prevederile legale anterioare, respectiv Legea nr. 330/2009, ceea ce nu era posibil, întrucât acest normativ era abrogat la data la care recurentul a îndeplinit condițiile de vechime în muncă și vechime în funcție necesare trecerii într-un alt nivel de salarizare,

Chiar dacă, în urma aplicării Legii nr. 330/2009 sau a unor acte normative anterioare acesteia, judecătorii care au avansat în treapta de salarizare superioară până la data de 01 ianuarie 2011 au beneficiat de o indemnizație brută mai ridicată decât cea stabilită recurentului, nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării și egalității de tratament, diferența de tratament devenind discriminare doar atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Situația reclamantului este diferită de cea a personalului încadrat în aceleași condiții de vechime anterior datei de 01 ianuarie 2011, elementul de diferență constând în legea aplicabilă raportului juridic, care face ca situațiile să nu fie identice, nefiind deci îndeplinite condițiile pentru constatarea unei situații discriminatorii, potrivit O.G. nr. 137/2000.

În sensul inexistenței unei discriminări s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României, care, prin Decizia nr. 669/2012, a reținut că: "(...) este neîntemeiată critica autorului excepției, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizației de încadrare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizații mai mic față de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiții identice de vechime în muncă și vechime în funcție, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranșă superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010."

La soluționarea recursului Înalta Curte va avea în vedere și Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: "(î)n raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale, și cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincție între reîncadrare, potrivit legii-cadru de salarizare, și plata efectivă a drepturilor salariale.

Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010."

În concluzie, ordinul contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor actelor normative referitoare la salarizarea personalului din sistemul bugetar în anul 2013, ca urmare a trecerii într-o tranșă nouă de vechime în muncă și în funcție.

Având în vedere toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2654 din 8 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 aprilie 2017.

Procesat de GGC - GV