ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 796/2017

Decizia nr. 796/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 februarie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției din data de 13 ianuarie 2015 emise de pârâtă prin care a dispus clasarea sesizării înregistrate sub nr. x/IJ/3981/DIJ/2014 din 17 noiembrie 2014 cu consecința, în principal, a admiterii sesizării sale și a exercitării acțiunii disciplinare împotriva judecătorilor reclamați sau, în subsidiar, a retrimiterii sesizării la Inspecția Judiciară în vederea completării cercetărilor.

Prin Sentința nr. 1.989 din 3 iulie 2015, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și admiterea acțiunii sale.

Susține recurentul, în ceea ce privește motivul prevăzut la pct. 4 al articolului menționat, că instanța de fond, apreciind asupra preciziei dispozițiilor legii, și-a permis să-l critice pe legiuitor, reținând că dispozițiile art. 991 din Legea nr. 303/2004 nu sunt suficient de precise, putând da naștere la arbitrariu.

Aprecierea instanței, că dispozițiile menționate nu sunt suficient de precise, constituie un exces de putere care derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive.

De asemenea, aprecierea instanței, în sensul că în textul art. 56 (art. 53 în forma inițială) alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești este o lacună a legii, constituie o critică a legiuitorului ceea ce reprezintă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Mai arată recurentul, invocând art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. că, statuând că definițiile relei-credințe și gravei neglijențe nu sunt suficient de precise, instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 2/2012 a Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, decizie prin care Curtea Constituțională a constatat că textul art. 991 din Legea nr. 303/2004, care definește noțiunile de "rea-credință" și "gravă neglijență", este clar și precis, având în vedere destinatarii săi.

Continuă recurentul-reclamant că în mod greșit instanța de fond a apreciat că neindicarea în art. 56 din Legea nr. 188/2000 a părților care trebuiesc citate reprezintă o lacună a legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, art. 7 din Legea nr. 188/2000 prevede atribuțiile executorului judecătoresc, legiuitorul numind persoanele angrenate în procedurile pe care le presupun exercitarea atribuțiilor impuse executorului, neconsiderând necesar a indica în mod concret faptul că, în cazul instrumentării executării silite, părțile sunt creditorul și debitorul și, eventual, terțul poprit.

Intenția legiuitorului a fost de a-l delimita pe executor de restul părților vizate de procedurile îndeplinite de acesta, părți pentru care a ordonat citarea, judecătorul reclamat și judecătorul fondului putând cunoaște, din interpretarea legii, a art. 56 alin. (1) și (5) din Legea nr. 188/2000, că părțile care trebuiesc citate sunt creditorul și debitorul.

Susține recurentul-reclamant că executorul judecătoresc nu are personalitate juridică, astfel că introducerea sa în procesele care vizează executarea silită nu se justifică, lipsind interesul acestuia.

Mai arată că instanța de fond în mod greșit a considerat că în practica instanțelor judecătorești s-a conturat opinia că, în situația plângerilor împotriva refuzului executorului judecătoresc de a-și îndeplini atribuțiile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 188/2000, sunt citate ca părți, potrivit art. 56 din lege, petentul și intimatul executor judecătoresc, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar aprecierilor primei instanțe, practica instanțelor în materia acestor plângeri este în sensul citării creditorului și debitorului, ca părți în dosarul de executare, și, uneori, a executorului.

Instanța a considerat practica instanțelor judecătorești ca fiind izvor de drept, depășind atribuțiile puterii judecătorești, și a comis fapta de denegare de dreptate, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pentru că a înlăturat, implicit, în cauză, aplicarea dispozițiilor legii în favoarea jurisprudenței și a refuzat să aplice legea la situația de fapt dovedită.

Continuă recurentul-reclamant că prima instanță a nesocotit și principiul exprimat prin adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru că a reținut că excepția necompetenței teritoriale poate fi invocată doar de pârât, până la prima zi de înfățișare și că, nefiind invocată, nu se poate imputa judecătorului cauzei că nu a îndeplinit din oficiu un act care nu intra în sarcina sa. Astfel, instanța a invocat propria culpă a judecătorilor reclamați, însă aceștia nu se pot prevala de propria incorectitudine în gestionarea drepturilor sale procesuale, de a fi citat în cauză.

Instanța de fond a nesocotit prevederile art. 247 alin. (1) raportat la art. 246 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora obligarea citării este de ordine publică, fiind impusă de art. 56 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, și conform cărora excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță. Astfel, instanța de fond nu a considerat a fi culpa judecătorului de a nu fi invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale.

Susține recurentul că instanța a încălcat prevederile art. 7 coroborat cu art. 56 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la art. 56, dacă se aplică termenul de 5 zile în care executorul trebuie să motiveze refuzul, conform alin. (1), tuturor cererilor primite din partea persoanei interesate, la alin. (2) se arată că plângerea vizează numai refuzul nejustificat de întocmire a unui act, deci nu și refuzul de a efectua o executare silită, cum este cazul în speță. Coroborând acest articol cu art. 61 și art. 7 din lege cu art. 399 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că plângerea vizează refuzul executorului privind toate celelalte acte pe care este competent a le efectua, mai puțin actele de executare silită.

Recurentul-reclamant a mai depus, în termen legal, continuare a motivelor de recurs.

Apreciază, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., că instanța de fond, considerând că reprezintă o lacună a legii neindicarea în art. 56 din Legea nr. 188/2000 a părților care trebuiesc citate și apreciind practica instanțelor judecătorești ca izvor de drept, a desconsiderat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1.545/2009 a Curții Constituționale care a statuat că art. 53 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 prevede că judecarea plângerii se face cu citarea părților, deci a tuturor persoanelor implicate în raportul juridic execuțional.

Mai arată că instanța de fond, menținând aplicarea, de către judecătoarele reclamate, a art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, care au judecat recursul său în Dosarul nr. x/302/2013, a pronunțat o hotărâre nelegală, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, susține că nu se poate aprecia că obligativitatea citării nu se impunea și în căile de atac, atâta timp cât legea prevede expres și imperativ citarea părților în proces, pentru că sintagma "judecarea plângerii" include întreg ciclul procesual, fond și recurs. Legea interzice doar schimbarea calității părților, nu și completarea cadrului procesual în situația în care norma obligă a fi citată o anumită persoană, care nu a fost citată din vina instanței de fond.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 3 februarie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Inspecția Judiciară a formulat punct de vedere asupra raportului, prin care a arătat, în esență, că recurentul a interpretat trunchiat hotărârea recurată și a făcut trimitere la soluțiile instanței de fond, fără legătură cu obiectul cauzei, rezoluția de clasare.

3.1. În procedura de filtrare a recursului, făcându-se aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin Decizia nr. 1.939 din data de 15 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recursul reclamantului A. a fost anulat, ca netimbrat, apreciindu-se că recurentul nu s-a conformat dispozițiilor instanței și nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 lei, potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

3.2. Contestația în anulare formulată de recurentul-reclamant

Împotriva deciziei instanței de recurs, recurentul A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei și continuarea judecății recursului.

A susținut contestatorul că a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță, recipisele doveditoare aflându-se la dosar.

3.3. Decizia instanței asupra contestației în anulare

Prin Decizia nr. 2.964 din data de 3 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă contestația în anulare formulată de A., a fost anulată Decizia nr. 1.939 din 15 iunie 2016 și s-a fixat termen pentru soluționarea recursului, reținându-se că din eroare instanța de recurs a apreciat recursul ca netimbrat, neobservându-se dovada achitării în integralitate a taxei judiciare de timbru de către recurent.

Înalta Curte, examinând susținerile recurentului-reclamant, expuse pe larg la pct. 2 al prezentei decizii, și hotărârea atacată, în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Rezoluția din data de 13 ianuarie 2015 emisă de Inspecția Judiciară în Dosarul nr. x/IJ/3981/DIJ/2014 prin care s-a clasat sesizarea sa privind săvârșirea unor eventuale abateri disciplinare de către judecătorii B. și C., din cadrul Judecătoriei Sectorului 5 București, și D., E. și F., din cadrul Tribunalului București, judecători care au pronunțat Sentința civilă nr. 1.883 din 4 martie 2013 a Judecătoriei Sectorului 5 București în Dosarul nr. x/302/2013 și, respectiv, Decizia nr. 2.121 din 25 iunie 2014 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului, pe care acesta le-a subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8, sunt nefondate.

Pct. 4 al articolului 488 C. proc. civ., invocat de recurent, reglementează situația depășirii de către instanțe a atribuțiilor puterii judecătorești prin aceasta înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sferele celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Astfel, nu se poate reține că, instanța de fond, Curtea de Apel București, care a analizat dispozițiile art. 99 lit. t) și art. 991 din Legea nr. 303/2004 în contextul susținerilor reclamantului, ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Înalta Curte reține că nici restul motivelor de casare invocate de recurent, prevăzute de pct. 5, 6 și 8 ale articolului 488 C. proc. civ., nu pot fi reținute.

Pct. 5 al articolului 488 C. proc. civ. se referă la regulile de procedură a căror nerespectare de către instanța de fond, care a pronunțat hotărârea recurată, atrage sancțiunea nulității.

Pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. privește situația când hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii.

Pct. 8 al aceluiași articol se referă la aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată.

Or, prin recurs, recurentul A., în esență, face aprecieri asupra nerespectării procedurii de citare și asupra interpretării eronate a art. 56 și art. 7 din Legea nr. 188/2000 de către Judecătoria Sectorului 5 București și a art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 de către Tribunalul București, care a soluționat recursul său împotriva sentinței judecătoriei.

Deci, susținerile recurentului nu privesc obiectul cauzei de față, rezoluția de clasare emisă de Inspecția Judiciară, și nici considerentele instanței de fond.

Înalta Curte reține că, în cadrul unui proces, în raport de faza procesuală în care se află, persoana interesată, subiect de drept implicat în acea cauză, poate sesiza Inspecția Judiciară în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

Cercetarea disciplinară a unui magistrat, judecător sau procuror, trebuie să vizeze abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și faptele care afectează prestigiul justiției.

Cazurile legale care constituie abateri disciplinare sunt cele reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004 iar, potrivit art. 991 din lege,

"(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Prin urmare, sesizarea care se formulează nu poate să vizeze soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac, conform principiului constituțional statuat în art. 124 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărui "Judecători sunt independenți și se supun numai legii".

În analiza legalității rezoluției emise de Inspecția Judiciară, instanța este limitată a verifica legalitatea rezoluției de clasare, neavând atribuția efectuării verificărilor prealabile și neputându-se substitui judecătorului din dosar sau inspectorului judiciar.

Astfel, instanța poate cenzura legalitatea emiterii rezoluției de clasare sub aspect extrinsec-procedural și intrinsec, de conținut, în sensul că a fost respectată procedura stipulată de art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 și de dispozițiile Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.027 din 15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară și că rezoluția cuprinde elementele constitutive regulamentare, după parcurgerea etapelor legale.

Însă, instanța de contencios administrativ nu poate interveni peste dreptul de apreciere al inspectorului de caz asupra necesității realizării unor operațiuni administrative, acolo unde regulamentul lasă la aprecierea inspectorului realizarea anumitor acțiuni.

Având în vedere că, în limitele arătate, inspectorul judiciar face o cercetare a fondului, este necesar ca accesul la justiție să însemne posibilitatea instanței de contencios administrativ de a dispune, când s-au omis ori greșit etape procedurale obligatorii, inclusiv măsuri de obligare a autorității la efectuarea unei operațiuni administrative, conform art. 18 alin. (1) teza finală a Legii nr. 554/2004 și paragrafului 34 al Deciziei Curții Constituționale nr. 397/2014 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

În cauză, rezoluția de clasare a Inspecției Judiciare a fost emisă după efectuarea tuturor operațiunilor administrative prealabile și în concordanță cu legea. Conform art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare.

Aspectele învederate de recurent sunt susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic și jurisdicțional, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraților la "abaterile de la îndatoririle de serviciu" și la "faptele care afectează prestigiul justiției".

În raport cu această normă de principiu, modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării și aplicării legii nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu" sau o "faptă care afectează prestigiul justiției", iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată.

Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurentului nu au relevanța juridică ce li se atribuie prin motivele de recurs invocate, art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., nefiind de natură să justifice casarea hotărârii atacate.

4.2.3. Soluția instanței de recurs

Față de cele ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 1.989 din 3 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2017.

Procesat de GGC - ED