ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2216/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 23.01.2015 sub nr. x/2, ulterior modificată, reclamantul A., a formulat contestație împotriva rezoluției de clasare a sesizării emisă de Inspecția Judiciară la data de 30.03.2015 în lucrarea nr. x/IJ/61/DIJ/2015 (la care s-a conexat lucrarea nr. x/IJ/113/DIJ/2015), solicitând desființarea rezoluției referitoare la sesizarea sa și obligarea Inspecției Judiciare la efectuarea verificărilor corespunzătoare faptelor sesizate și declanșarea procedurii disciplinare față de judecătorul B.

Prin Sentința civilă nr. 3063 din 18 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantului de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Cap. IV Secțiunea a 4-a din Legea nr. 317/2004, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, iar pe fond, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, așa cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva Sentinței civile nr. 3063 din 18 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și a încheierilor premergătoare din 24 iunie 2015 și 4 noiembrie 2015, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., republicat.

Recurentul critică măsuri dispuse de instanța de fond pe parcursul cercetării judecătorești, respectiv respingerea cererii sale de probă cu expertiză tehnică și a cererii de înscriere în fals. Arată că din motivarea instanței reiese că a apreciat că se poate pronunța în cauză și fără luarea în considerare a înscrisului denunțat ca fals, însă și-a nesocotit rolul activ prevăzut de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. întrucât a îndepărtat probatoriul, făcând imposibilă elucidarea abaterii disciplinare constând în denaturarea declarațiilor martorilor. S-a pronunțat totuși asupra faptelor sesizate, însă pe bază de prezumții, în mod nelegal.

Instanța a interpretat greșit obiectul dedus judecății, acordând altceva decât s-a cerut cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare constând în fraudarea repartizării aleatorii. Astfel, a reținut că nu s-a făcut nicio verificare cu privire la fraudarea repartizării întrucât judecătorul cauzelor nu avea asemenea responsabilități, însă reclamantul a sesizat săvârșirea de către judecător a mai multor abateri disciplinare, antamând că acesta ar fi influențat grefierul responsabil cu repartizarea cauzelor. Indiferent dacă această alegațiune este fondată sau nu, aceasta nu implică că abaterea disciplinară semnalată nu a existat. Inspecția judiciară era obligată să continue cercetarea disciplinară, în vederea identificării vinovatului.

Considerentele instanței țin totodată de un fel de "inadmisibilitate" în raport de calitatea judecătorului, deși se reține netemeinicia cererii. Aceasta apare ca o motivare contradictorie.

Instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Potrivit acestor prevederi legale, judecătorii răspund disciplinar și pentru faptele care afectează prestigiul justiției. Or, în cauză, nu s-au dispus verificările referitoare la săvârșirea abaterii disciplinare constând în fraudarea repartizării, faptă care, indiferent că a fost săvârșită de judecător sau de altcineva, afectează profund prestigiul justiției. Instanța a aplicat greșit legea, reținând că nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor poate fi reținută ca abatere disciplinară doar în sarcina celor însărcinați cu asemenea responsabilități.

Criticile din recurs sunt îndreptate și împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de probe formulată de reclamant. Expertiza tehnică pe care reclamantul a propus-o urma să se refere la repartizarea cauzelor prin intermediul sistemului informatic. Respingerea probei înseamnă și o nesocotire de către instanță a rolului său activ de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în stabilirea faptelor și aplicarea corectă a legii.

Instanța a reținut, sfidând logica, că nu are relevanță împrejurarea că un al treilea dosar a fost repartizat (ulterior verificărilor întreprinse de Inspecția Judiciară pe baza sesizării reclamantului) la același complet de judecată. Or, aceasta este o probă care susține afirmațiile reclamantului referitoare la fraudarea repartizării.

Instanța de fond a reținut și că încărcătura pe judecător nu are relevanță în privința repartizării aleatorii, un considerent străin de natura pricinii întrucât aspectele legate de volumul de activitate au fost invocate nu în corespondență cu problema repartizării aleatorii, ci cu aceea a încălcării celerității procedurii.

Instanța de fond a exprimat în motivarea hotărârii convingeri personale, expuse în contra probatoriului administrat, respectiv a reținut că nu se întrevede niciun interes al judecătorului vizat de sesizarea administrativă de a soluționa cauzele recurentului. Această afirmație este irelevantă. De altfel, judecătorul avea interes de a soluționa cauzele, prin prisma calității persoanei chemate în judecată de către recurent, cu care se află în relații de interese.

Cu încălcarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanța nu a examinat probele administrate în ansamblul lor. Sunt notorii scandalurile referitoare la fraudarea repartizării aleatorii, unele dintre ele privind expres Tribunalul Argeș. Probatoriul administrat de recurent întărește prezumția de fraudă, având în vedere că, din șase complete care au participat la repartizare, dosarele recurentului au ajuns la același complet de judecată.

Instanța a încălcat și prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, având în vedere că verificarea prealabilă a aspectelor semnalate urmărește să stabilească dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. Or, din motivarea instanței nu reiese preocuparea pentru identificarea indiciilor săvârșirii unei abateri disciplinare, ci dimpotrivă, instanța se erijează în apărătorul autorității pârâte. În speță, verificările prealabile au confirmat exact aspectele semnalate, existând indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă a săvârșirii faptelor sesizate.

Instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri a Curții de Apel Pitești, când a reținut că nu există indicii în sensul că judecătorul la care s-a referit sesizarea ar fi favorizat partea adversă. Astfel, Curtea de Apel Pitești, prin hotărârea pronunțată în Dosarul nr. x/2015, a strămutat cauza x/109/2013, pe motiv de bănuială legitimă, care este mai puternică decât indiciile privind săvârșirea unei abateri disciplinare.

Instanța a nesocotit că una dintre faptele sesizate s-a referit tocmai la împrejurarea că judecătorul vizat de sesizare nu a indicat martorilor să citească depozițiile, ci doar să le semneze. De altfel, este irelevant că martorul a fost de acord cu cele consemnate întrucât forța probatorie a înregistrării audio nu poate fi combătută.

Instanța de fond a încălcat legea, apreciind greșit probatoriul referitor la nerespectarea celerității. Astfel, a reținut că amânările cauzelor reclamantului nu s-au datorat culpei instanței. Lezarea celerității are loc și când sunt primite motive de amânare abuzive (cum ar fi pentru imposibilitate de prezentare a reprezentantului pârâtei, pentru a se face dovada calității de reprezentant în mod repetat, pentru soluționarea cererii de strămutare, pentru a se da posibilitate intimatului să formuleze o cerere de strămutare, pentru a se lua cunoștință de răspunsurile la interogatoriu). Motivele de amânare evidențiate de instanța de fond sunt nerelevante întrucât cererile reclamantului nu au produs amânări ale cauzei. Nejustificată este și aserțiunea că acordarea unor termene de judecată între 3 și 7 săptămâni ar fi justificată față de volumul de activitate. Instanța de fond nu a motivat această reținere și nu a administrat probe pe baza cărora să analizeze comparativ și analitic încărcătura completului de judecată.

Nerespectarea principiului celerității rezultă cu evidență din împrejurarea că a avut loc concedierea recurentului în anul 2013, iar în anul 2016 litigiul referitor la această concediere nu ajunsese încă pe rolul instanței de apel. Or, potrivit Codului muncii, conflictele de muncă se judecă în regim de urgență, termenele de judecată neputând fi mai mari de 15 zile.

Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, substituindu-se autorității pârâte. Astfel, instanța era îndrituită exclusiv să constate indiciile săvârșirii abaterii disciplinare, urmând ca abia în cadrul cercetării disciplinare să se stabilească dacă exista sau nu vinovăția pârâtei judecător.

Instanța a nesocotit cu desăvârșire că pârâta judecător a administrat probatoriul în etape, cu încălcarea dreptului la apărare al recurentului și că proba testimonială a fost viciată prin cenzurarea nemotivată a întrebărilor adresate de reclamant martorilor și prin neconsemnarea întrebărilor respinse în încheierea de ședință.

Reclamantul a criticat gruparea de către Inspecția Judiciară a aspectelor sesizate sub numele de "lipsă de imparțialitate". Recurentul continuă să afirme că a semnalat fapte privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, arătând concret încălcările normelor de drept material ori procesual săvârșite de judecător. Referirile instanței de fond la Constituție sunt nerelevante întrucât nu susțin concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă nu putea să cerceteze săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004 decât după soluționarea definitivă a dosarului.

Întrucât nu s-au făcut verificări privitoare la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004, nici nu aveau cum să reiasă indicii în acest sens.

Cererea de înscriere în fals nu s-a referit la întreg cuprinsul procesului-verbal, ci numai la audierea martorilor. Așadar, instanța a greșit îndepărtând integral înscrisul probator.

Verificările prealabile nu urmăresc stabilirea gravității faptelor, care face obiectul cercetării disciplinare. Verificările prealabile sunt de regulă limitate la aspectele semnalate, care, în speță, s-au confirmat. Instanța de fond a omis să se pronunțate asupra grupării de către autoritatea pârâtă a aspectelor semnalate prin sesizările reclamantului.

Atitudinea judecătorului fondului reflectată în hotărârea pronunțată, dar și în timpul ședințelor, naște în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. A nesocotit motive de anulare, a respins probatoriul decisiv solicitat și a nesocotit chiar înscrisurile falsificate de judecătorul vizat de sesizare.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Cât privește încheierile de ședință vizate expres de cererea de recurs, arată că încheierea din 24.06.2015 este o simplă încheiere premergătoare cu caracter preparatoriu, iar încheierea din 4.11.2015 este încheierea de amânare a pronunțării, parte integrantă a sentinței recurate.

Deși recurentul a indicat ca temei de drept al recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., dezvoltă critici încadrabile exclusiv în pct. 5 și 8, motiv pentru care s-ar impune anularea cererii de recurs sub motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 6 și 7 C. proc. civ.

Instanța de fond în mod corect a respins cererea reclamantului de înscriere în fals, aceasta privind transcrierea unei înregistrări a ședinței de judecată, rezultând astfel că nu se poate referi la falsificarea scrierii sau semnăturii. Având în vedere că la termenul din 4.11.2015 reclamantul a indicat că nu solicită depunerea la dosar a înregistrării audio a ședinței de judecată, nu pot fi reținute afirmațiile formulate în recurs, potrivit cărora instanța de fond ar fi "îndepărtat înscrisul denunțat ca fals".

Motivul de casare referitor la respingerea cererii de efectuare a expertizei în privința repartizării aleatorii a cauzelor la Tribunalul Argeș nu poate fi reținut, neinvocându-se nerespectarea vreunei reguli de procedură.

Cât privește criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul s-a referit mai întâi la aplicarea art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Textul invocat se referă la conduita magistraților, alta decât cea în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Or, abaterea disciplinară a nerespectării în mod grav sau repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor este prevăzută expres în art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 și a fost analizată în mod explicit prin rezoluția contestată. Mai mult, instanța de fond nu s-a folosit în motivarea sa de acest text de lege.

Cât privește modul de efectuare a verificărilor prealabile, inspectorul judiciar a efectuat aceste verificări în mod complet, cu respectarea art. 14 din Regulamentul adoptat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1027/2012.

Nu s-au relevat împrejurări de fapt de natură a se aprecia că există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. Interpretarea legii într-o anumită speță este atributul exclusiv al instanței de judecată și este de esența activității de judecată. Nemulțumirea unei părți față de modul de interpretare și aplicare a legii sau față de modul de administrare a dosarului nu constituie un motiv suficient pentru constatarea săvârșirii abaterii disciplinare.

Referitor la faptul că judecătorul reclamat ar fi putut influența persoana desemnată cu repartizarea aleatorie a cauzei, în mod justificat instanța de fond a apreciat că o astfel de susținere nu poate fi primită, neîntrevăzându-se niciun interes al judecătorului reclamat de a soluționa cauzele reclamantului.

Cât privește nerespectarea principiului celerității, de asemenea considerațiile primei instanței sunt corecte, termenele acordate fiind necesare soluționării cererilor părților și administrării probatoriului.

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 26 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

La data de 14 decembrie 2017, recurentul-reclamant A. a înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, iar intimații-pârâți Inspecția Judiciară și B. nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 08 martie 2017, completul de filtru a respins excepția nulității recursului și a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de reclamantul A. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond. A avut în vedere pentru declararea admisibilității recursului Decizia Curții Constituționale nr. 397/2014 prin care s-a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege. În acest context, s-a apreciat că rezoluția de clasare este un act administrativ atacabil în contencios administrativ potrivit Legii nr. 554/2004, devenind aplicabile dispozițiile art. 20 din lege, referitoare la exercitarea căii de atac a recursului.

Cât privește încadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a constatat că încadrarea acestor critici numai în unele dintre motivele de nelegalitate indicate formal nu atrage inadmisibilitatea parțială a recursului. Întrucât motivele de recurs, în parte, se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., recursul este admisibil.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat.

Primele critici formulate de recurent se referă la greșita respingere de către prima instanță a cererilor sale referitoare la probe, respectiv respingerea cererii de probă cu expertiză tehnică privind verificarea repartizării celor două cauze pe rolul Tribunalului Argeș, secția de litigii de muncă (cauze la care s-a referit sesizarea adresată Inspecției Judiciare și în care recurentul are calitatea de reclamant - nr. x/109/2013 și nr. x/109/2014) precum și respingerea cererii de înscriere în fals pe care recurentul-reclamant a formulat-o față de înscrisul denumit "transcrierea înregistrării ședinței de judecată din data de 11.11.2014" privind Dosarul nr. x/2014. Recurentul afirmă că administrarea probei cu expertiză era necesară pentru justa soluționare a cauzei, respectiv pentru cercetarea respectării regulilor de repartizare aleatorie a celor două cauze și că instanța de fond, deși nu s-a bazat în analiza sa pe înscrisul denunțat ca fals de către reclamant, s-a pronunțat totuși asupra faptelor reclamate, în mod nelegal, pe bază de prezumții.

Prima critică nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu se indică încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Aprecierea instanței de fond asupra concludenței probei cu expertiză tehnică solicitată intra în atribuțiile acestei instanțe, raportat la prevederile art. 258 alin. (1) și art. 255 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere că prin rezoluția de clasare atacată s-a constatat, pe baza verificărilor prealabile efectuate de Inspecția Judiciară, că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, în cadrul acțiunii în contencios administrativ s-a analizat legalitatea rezoluției, raportat la conținutul verificărilor, nefiind utilă administrarea probei cu expertiză tehnică solicitată de reclamant.

Cât privește înscrisul conținând transcrierea înregistrării audio a ședinței de judecată, față de care recurentul-reclamant s-a înscris în fals, urmărind sesizarea parchetului, instanța de fond, în mod legal și argumentat, prin încheierea din 7 octombrie 2015, a respins cererea de sesizare a parchetului, constatând că, dată fiind natura înscrisului, partea nu se poate referi la falsificarea scrierii, în sensul art. 304 alin. (1) C. proc. civ. și că poate solicita, în cadrul probatoriului, administrarea înregistrării audio în format electronic a ședinței la care s-a referit. Or, din lucrările dosarului de fond rezultă că reclamantul nu a înțeles să solicite administrarea acestei probe.

Instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii în anulare pe baza probatoriului administrat, iar nu pe bază de prezumții, cum susține recurentul.

În concluzie, criticile referitoare la respingerea cererilor referitoare la probe nu pot fi primite.

În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul trimite la caracterul contradictoriu al motivării sentinței atacate și la exprimarea de către judecătorul fondului, în cuprinsul motivării, a unor păreri personale, expuse în contra probatoriului administrat. Recurentul, însă, nu prezintă argumente care să susțină aceste afirmații. Motivarea sentinței este coerentă și este rezultatul cercetării judecătorești. Contradicțiile invocate nu există, susținerile recurentului fiind interpretări nefondate ale considerentelor sentinței.

Alte critici se referă la greșita aplicare a normelor de drept material, subsumându-se motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul invocă nerespectarea prevederilor Legii nr. 317/2004, din perspectiva că nu au fost cercetate faptele referitoare la fraudarea repartizării aleatorii, nici în cadrul procesului și nici în cadrul procedurii administrative. Aceste susțineri sunt nefondate. Din conținutul rezoluției de clasare din 30.03.2015 rezultă că, în conformitate cu prevederile art. 12 și art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, inspectorul judiciar a avut în vedere datele electronice din sistemul Ecris, respectiv a cercetat modul concret de repartizare a dosarelor în comparație cu dosare alocate în aceleași zile, precum și modul efectiv de repartizare aleatorie, a cerut date despre persoanele care răspund de repartizarea aleatorie a cauzelor la secția respectivă și despre persoana care a repartizat efectiv dosarele, precum și un referat întocmit de personalul de specialitate informatică referitor la parametrii de repartizare ai dosarelor, modul de asociere între denumirea termenului și zilele de repartizare, eventualele ștergeri de informații din diverse motive și întocmirea unor procese-verbale pentru astfel de incidente. S-a verificat dacă dosarele au fost repartizate în ziua primirii și dacă au avut loc modificări ale tipului de termen utilizat în procedura de repartizare aleatorie sau dacă au existat dosare șterse și reînregistrate.

Prin urmare, faptele invocate de reclamant au fost cercetate în procedura administrativă, concluzionându-se că investirea completului cu ambele dosare (Dosarul nr. x/2013 și Dosarul nr. x/2014) a fost rezultatul exclusiv al repartizării aleatorii de către sistemul informatic, nefiind identificate ștergeri de informații.

Pe cale de consecință, atât prin rezoluția de clasare cât și prin sentința recurată, s-a constatat că nu există indicii ale săvârșirii abaterii disciplinare referitoare la nerespectarea dispozițiilor privind repartizarea aleatorie a dosarelor, luându-se în considerare și împrejurarea că faptele sunt puse de reclamant pe seama magistratului vizat de sesizare, care nu a fost implicat în repartizarea cauzelor.

Recurentul afirmă că alegațiile sale au fost în sensul că magistratul ar fi influențat grefierul responsabil cu repartizarea cauzelor, având un interes în a soluționa cauzele prin prisma relațiilor pe care le are cu persoana chemată în judecată de către recurent. Astfel de susțineri, care nu se bazează pe niciun considerent factual, nu pot fi primite.

Recurentul invocă și încălcarea prevederilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Această normă este una de principiu, prin care se stabilește că judecătorii răspund disciplinar pentru faptele care afectează prestigiul justiției, însă abaterile disciplinare sunt cele menționate în art. 99 din Legea nr. 303/2004. Raportat la aceste prevederi, recurentul arată că sesizarea sa s-a referit la abaterea disciplinară a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, săvârșită de judecătorul reclamat, prin încălcarea normelor de drept procesual și a normelor de drept material în soluționarea celor două cauze, fapte care, după cum se afirmă, de asemenea, nu au fost verificate.

În cadrul cererii de recurs, recurentul se referă greșit la abateri disciplinare constând în denaturarea declarațiilor martorilor sau influențarea grefierului responsabil cu repartizarea cauzelor. Acestea sunt faptele reclamate, care trebuie încadrate în categoriile abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte constată că, atât prin rezoluția de clasare cât și prin considerentele instanței de fond, s-au stabilit corect limitele verificărilor care pot fi efectuate de Inspecția Judiciară, conform dispozițiilor Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, aprobat prin HCSM nr. 1027/2012, cu respectarea principiilor independenței judecătorului și supunerii lui numai legii. Controlul exercitat de Inspecția Judiciară nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate, care sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege și, pe cale de consecință, nici administrarea probelor și evaluarea lor.

Recurentul reiterează și critica referitoare la gruparea de către inspectorul judiciar a aspectelor sesizate în următoarele patru categorii: problema repartizării celui de-al doilea dosar (nr. x/2014), problema imparțialității completului de judecată, problema soluționării cu celeritate a cauzelor și, cea din urmă, referitoare la modul de administrare și de evaluare a probelor și la soluțiile pronunțate.

Se afirmă, contra evidenței, că instanța de fond nu a cercetat motivele de nelegalitate referitoare la această încadrare a aspectelor invocate prin sesizare.

Pe de altă parte, deși critică gruparea aspectelor sesizate, recurentul nu arată în concret fapte pe care le-ar fi sesizat și care să nu fi fost tratate de Inspecția Judiciară în cadrul categoriilor enunțate.

A mai invocat recurentul încălcarea de către instanța de fond a prevederilor Legii nr. 317/2004, pe de-o parte, pe motiv că instanța de fond nu a cercetat indiciile săvârșirii abaterilor disciplinare, ci s-a erijat în apărător al Inspecției Judiciare, iar pe de altă parte, pe motiv că ar fi intrat într-o analiză care depășește cadrul verificărilor prealabile, constatând lipsa de vinovăție a judecătorului reclamat.

Ambele critici sunt nefondate. Instanța de fond a analizat legalitatea rezoluției de clasare, prin prisma motivelor cererii reclamantului, raportate la conținutul verificărilor prealabile și la concluzia referitoare la inexistența unor abateri disciplinare.

Recurentul afirmă, fără temei, că verificările prealabile ar fi confirmat aspectele la care s-a referit în sesizarea sa, rezultând astfel "presupunerea rezonabilă" a săvârșirii faptelor. Ceea ce s-a confirmat, pe baza verificărilor prealabile, este faptul repartizării celor două cauze la același complet de judecată și folosirea de către judecătorul reclamat, în timpul unei ședințe de judecată, în cadrul dezbaterii cauzei reclamantului, a anumitor cuvinte/expresii incompatibile cu un mod profesionist de conducere/intervenție în dezbaterea judiciară (o lipsă de tact în gestionarea dezbaterilor în contradictoriu din sala de judecată). Toate celelalte fapte invocate au fost infirmate.

Așa cum s-a reținut și în considerentele sentinței recurate, nu există temei legal care să permită reluarea repartizării aleatorii a unui al doilea dosar, în situația în care a fost repartizat (prin intermediul sistemului informatic care asigură repartizarea aleatorie) la același complet de judecată învestit cu o primă cauză având aceleași părți.

Cât privește consecințele conduitei din timpul ședinței de judecată a judecătorului reclamat, instanța de fond a confirmat soluția Inspecției Judiciare, potrivit căreia această conduită, deși neadecvată și capabilă să creeze părții impresia unui act de judecată subiectiv, nu întrunește elementele necesare calificării ei ca abatere disciplinară (manifestare care aduce atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției sau atitudine nedemnă în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu). Inspecția Judiciară a apreciat că, în speță, aceste elemente, care țin de profesionalismul interacțiunii sociale, pot constitui exclusiv un indicator de evaluare a activității judecătorului, informând asupra concluziilor sale comisia de evaluare constituită la nivelul instanței la care funcționează judecătorul.

Intră în atribuțiile Inspecției Judiciare să aprecieze asupra calificării faptelor constatate, iar în privința aprecierii făcute în speță, nu se identifică un exces de putere.

Recurentul se referă și la argumentul strămutării cauzei x/109/2013 de către Curtea de Apel Pitești, invocând așa-zisa autoritate de lucru judecat a hotărârii acestei curți, care a dispus strămutarea pe motiv de bănuială legitimă (mai puternic, afirmă recurentul, decât indiciile privind săvârșirea unei abateri disciplinare).

Aceste susțineri se impun a fi înlăturate întrucât reglementarea cazului de strămutare pentru motive de bănuială legitimă are ca scop asigurarea imparțialității obiective a instanței, în vreme ce sesizarea referitoare la anumite fapte apreciate ca abateri disciplinare privește exclusiv conduita judecătorului reclamat, respectiv aspecte de ordin subiectiv. Prin urmare, recurentul leagă în mod greșit dispozițiile legale referitoare la strămutare cu cele referitoare la abaterile disciplinare.

Un ultim aspect la care se referă recurentul este cel referitor la nerespectarea de către judecătorul reclamat a principiului celerității judecății. Pe acest aspect, hotărârea instanței de fond este criticată pe motivul aprecierii greșite a probatoriului, aspect de netemeinicie care nu se încadrează în criticile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De altfel, eventuala nerespectare a termenului rezonabil de soluționare a unei cauze nu poate constitui în sine abatere disciplinară, prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004 referindu-se la nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor.

În speță, verificările prealabile au concluzionat că principalele motive care au condus la amânarea cauzei au fost legate de necesitatea respectării și garantării dreptului la apărare al părților, iar aprecierile cu privire la soluțiile care ar fi trebuit date de judecător cererilor părților nu pot fi supuse cenzurii Inspecției Judiciare, depășind limitele controlului administrativ.

Cât privește încheierile din 24.06.2015 și 04.11.2015, împotriva cărora cererea de recurs se îndreaptă în mod expres, Înalta Curte constată că acestea sunt încheieri premergătoare care se atacă odată cu fondul, măsurile dispuse de instanța de fond pe parcursul judecății fiind analizate anterior, în raport de criticile formulate de recurent.

De asemenea, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4 și 7 au fost indicate formal, fără ca vreuna dintre criticile din recurs să se raporteze la aceste motive de casare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 3063 din 18 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A., împotriva Sentinței civile nr. 3063 din 18 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iunie 2017.

Procesat de GGC - NN