ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 167/2017

Cererea de chemare în judecată; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea Ordinului nr. 3162 din 27 septembrie 2013 emis de președintele B., privind eliberarea sa din funcție; obligarea intimatei la reintegrarea sa pe o funcție publică similară cu cea deținută anterior, în noua structură creată în cadrul B., ce a preluat activitatea Gărzii Financiare și obligarea intimatelor la contravaloarea salariilor indexate, majorate și recalculate pe toată perioada cât a fost eliberat din funcția publică.

Soluția instanței de fond; Prin sentința nr. 1089 din 02 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. Prin sentința nr. 2331 din 10 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de completare a sentinței nr. 1089/2014, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 3 din O.U.G. nr. 74/2013.

Cererile de recurs; 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 1089 din 02 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat. În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a susținut, în esență, că sentința recurată, prin care s-a reținut că ordinul atacat este legal, cuprinde o înșiruire de argumente, fără legătură unul cu altul, fiind mai degrabă o copiere în proporții covârșitoare a întâmpinării depuse de intimata B. Recurentul a apreciat că sentința de fond este redundantă prin modul în care repetă aceleași argumente juridice, cu citate din textele actelor normative. 3.2. Împotriva sentinței civile nr. 2331 din 10 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta B., criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat. În motivarea căii de atac, recurenta a arătat că sentința atacată cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanța de fond a constatat că „cererea reclamantului prin care se invocă excepția de neconstituționalitate este nefondată” și totuși prin dispozitivul sentinței atacate a dispus sesizarea Curții Constituționale cu privire la art. 3 din O.U.G. nr. 74/2013. Recurenta susține că, deși a dispus sesizarea Curții Constituționale doar cu privire la art. 3, aceasta nu își motivează hotărârea pe acest articol, considerentele sentinței făcând referire la O.U.G. nr. 74/2013 în totalitatea dispozițiilor ei fără să fi făcut vreo distincție. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurenta arată că instanța de fond în mod greșit a interpretat dispozițiile legale reprezentate de art. 444 C. proc. civ., republicat, întrucât nu trebuia să se pronunțe asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale prin hotărârea de completare a dispozitivului.

Procedura derulată în recurs; Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, în baza încheierii din data de 26 mai 2016. Prin Încheierea din camera de consiliu din data de 20 iulie 2016 s-au admis în principiu: recursul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 1089 din 2 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, și cel declarat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 2331 din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel București. Totodată, prin Decizia nr. 495 din 23 iunie 2015 Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamantul A., în Dosarul nr. x/2/2013 al Curții de Apel București și a constatat că dispozițiile O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității B., precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Soluția instanței de recurs; 5.1. Analizând sentința nr. 1089/2014 prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de următoarele considerente. În mod corect instanța de fond a apreciat că nu sunt aplicabile în cauză disp. art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, care reglementează reorganizarea autorității sau instituției publice, Garda Financiară fiind desființată și nu reorganizată, în accepțiunea acestui text de lege. Instituția publică supusă reorganizării în temeiul O.U.G. nr. 74/2013 a fost recurenta-pârâtă B., așa cum rezultă din prevederile art. 1 al acestui act normativ, potrivit căruia B. se reorganizează ca urmare a fuziunii prin absorbție și preluarea activității C. și prin preluarea activității Gărzii Financiare, instituție publică ce se desființează. Așadar, reorganizarea ca urmare a fuziunii prin absorbție a avut loc în cazul C., în timp ce în cazul Gărzii Financiare a avut loc o preluare a activității acestei instituții care a fost desființată. Susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia și în cazul Gărzii Financiare a avut loc tot o fuziune prin absorbție nu poate fi reținută, întrucât art. 1 din O.U.G. nr. 74/2013 prevede în mod expres acest lucru doar cu privire la C. Ca urmare a preluării activității Gărzii Financiare de către B. s-au înființat două structuri noi, respectiv D. și, în cadrul acesteia E. care însă nu au preluat și personalul acesteia. Potrivit disp. art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 74/2013, numirea în funcția publică de inspector antifraudă și inspector șef antifraudă se face pe bază de concurs sau examen, începând cu data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzută la art. 13 alin. (1), organizat potrivit regulamentului aprobat prin hotărâre a Guvernului. Astfel, afirmația recurentului-reclamant că preluarea activității Gărzii Financiare nu putea fi efectuată concediind întregul personal nu are susținere legală, art. 19 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013 stabilind că eliberarea din funcție a personalului se va efectua cu respectarea procedurilor prevăzute de lege pentru fiecare categorie de personal, intenția legiuitorului fiind aceea de a crea un corp de inspectori cu o înaltă specializare care să fie selectați, exclusiv prin concurs sau examen, la care se puteau înscrie persoane ce și-au desfășurat activitatea în cadrul Gărzii Financiare. De altfel, și Curtea Constituțională a reținut în considerentele Deciziei nr. 495/2015 că: „Prin adoptarea măsurii legislative a desființării Gărzii Financiare, cu consecința eliberării din funcție a personalului aferent, nu se îngrădește alegerea profesiei sau a locului de muncă, deoarece activitatea personalului noilor structuri create în cadrul B. trebuie să se circumscrie regulilor pe care legiuitorul le-a edictat în vederea creării cadrului legal de funcționare a acestor. Or, ordonanța de urgență prevede că, în urma preluării activității Gărzii Financiare de către B. se înființează două noi structuri, D. și, în cadrul acesteia E., cu consecința organizării unor concursuri sau examene în scopul numirii personalului care să desfășoare activitățile care cad în competența noilor structuri. Așa fiind, nimic nu-i împiedica pe foștii angajați ai Gărzii Financiare să opteze pentru înscrierea la procedurile de concurs sau de examen pentru încadrarea în structurile nou înființate, legea garantând, în condiții de egalitate, accesul la exercitarea unei profesii, anume la cea de funcționar inspector antifraudă”. În ceea ce privește susținerea că atribuțiile noilor inspectori antifraudă sunt identice în proporție de 90% cu cele ale comisarilor Gărzii Financiare, acestea sunt nefondate, având în vedere că atribuțiile inspectorilor antifraudă sunt reglementate de art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 74/2013 și sunt diferite de atribuțiile comisarilor. În cauză nu sunt aplicabile disp. art. 100 din Legea nr. 188/1999 care vizează ipoteza reorganizării instituției publice, ci disp. art. 99 alin. (1) lit. a), eliberarea din funcție a recurentului-reclamant fiind determinată de încetarea activității instituției publice. Art. 99 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 este norma legală care prevede procedura de urmat în cazul în care instituția publică își încetează activitatea și este incident în cauză în raport de împrejurarea desființării instituției publice cu care reclamantul avea stabilit raportul de serviciu. 5.2. Recursul declarat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 2331 din 10 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București prin care a fost admisă cererea de completare a sentinței nr. 1089 din 2 aprilie 2014, este de asemenea nefondat. Reținând că la pct. 3 al cererii de chemare în judecată reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a disp. O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității B., pe care de altfel a susținut-o prin concluziile orale consemnate în încheierea de ședință de la termenul din 19 martie 2014 și constatând întrunirea în cauză a condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 129 din Legea nr. 44/1992, în mod corect prima instanță a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale ca urmare a admiterii cererii de completare întemeiată pe dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată în prezenta cauză, prin Decizia nr. 495 din 23 iunie 2015, constatând că dispozițiile O.U.G. nr. 74/2016 sunt constituționale. Împrejurarea că judecătorul fondului și-a exprimat, în temeiul disp. art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 opinia cu privire la constituționalitatea dispozițiilor legale atacate, opinând în sensul că excepția de neconstituționalitate este nefondată, nu conduce la concluzia că, considerentele sentinței sunt în contradicție cu dispozitivul acesteia. Totodată, faptul că instanța constituțională s-a pronunțat deja printr-o serie de decizii asupra constituționalității dispozițiilor O.U.G. nr. 74/2013, nu conduce automat la respingerea cererii de sesizare formulată de reclamant, dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 fiind lipsite de echivoc în acest sens. Pentru toate acesta considerentele expuse mai sus, constatând că cele două sentințe atacate sunt legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.