ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1096/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul C.H. a chemat în judecată Ministerul Muncii Solidarității Sociale și Familiei, solicitând instanței că prin hotărârea pe care o va pronunța să fie obligat pârâtul la plata primelor de concediu aferente anilor 2003,2004 și 2005, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective și la plata de daune interese potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a avut calitatea de funcționar public în cadrul pârâtului din anul 2000, raportul de serviciu încetând în mai 2005. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, art. 41 și art. 53 din Constituția României.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2360 din 3 octombrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamant, obligând pârâtul să-i plătească sumele reprezentând primele de concediu aferente anilor 2001-2005, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut în esență că suspendarea unui act normativ are ca efect doar amânarea până la un termen cert și determinat a aplicării acestuia iar, pe de altă parte, nu poate duce la suprimarea definitivă a efectelor actului normativ afectat de suspendare. Cu privire la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă s-a reținut că, față de principiul echității și al reparării integrale a prejudiciului suferit și această solicitare este întemeiată.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Muncii Familiei și Egalității de Șanse. Recurentul a susținut în esență că având în vedere prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, precum și prevederile art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, instanța trebuia să procedeze la respingerea acțiunii ca prescrisă, privind obligarea pârâtului la plata primei de concediu aferentă anilor 2001-2003. A mai susținut și că, instanța de fond nu a observat că Legile bugetului de stat pentru anii 2003-2005 au fost adoptate și promulgate potrivit prevederilor Constituției României, iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv funcționarilor publici.

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează : Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege suscitat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă pe întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturare lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care gestionează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită ( privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația că un drept patrimonial a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă, odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată reclamanții au dreptul la primă de concediu pe perioada 2001-2006, obligând pârâtul la plata acestora.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Muncii Familiei și Egalității de Șanse împotriva sentinței civile nr. 2360 din 3 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2008.