ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1084/2017

Decizia nr. 1084/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la data de 18 martie 2016, sub nr. x/288/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: desfacerea căsătoriei încheiate la data de 31 iulie 2010 și înregistrată la Registrul stării civile al Primăriei Strehaia, județul Mehedinți, din vina soțului pârât; ca autoritatea părintească asupra minorului C., să fie exercitată în comun de ambii părinți; stabilirea domiciliului minorului la mama reclamantă, respectiv în Râmnicu Vâlcea; stabilirea în sarcina pârâtului a contribuției la cheltuielile de creștere și educare ale minorului în raport de veniturile pe care acesta le realizează în prezent.

Totodată, a solicitat și revenirea pârâtului la numele purtat anterior căsătoriei, acela de „D.” și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. Prin sentința civilă nr. 1000 din data de 21 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/288/2016, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția lipsei competenței teritoriale a acestei instanțe invocată de pârât prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătorie Strehaia, județul Mehedinți. Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 914 C. proc.

civ., cererea de divorț este de competența judecătorie în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților; dacă soții nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul dintre aceștia nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliul în țară, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul. Instanța a constatat că, din declarațiile martorilor audiați în cauză coroborate cu înscrisurile aflate la dosar, rezultă că ultimul domiciliu comun al părților a fost în Strehaia, unde își are domiciliul pârâtul, chiar dacă reclamanta a locuit temporar și la Râmnicu Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată la data de 4 mai 2017 pe rolul Judecătoriei Strehaia. Prin sentința civilă nr. 104 din data de 26 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/288/2016, Judecătoria Strehaia a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocate din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia. În esență, Judecătoria Strehaia a dat eficiență dispozițiilor art. 915 C. proc. civ. și a reținut că, potrivit acestui text de lege, cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință a soților, cu condiția ca, la data introducerii acțiunii, cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în raza teritorială a instanței în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună.

Instanța a constatat că aceste dispoziții legale nu folosesc expresia „domiciliu”, ci se referă la „locuința” părților. Raportat la acest aspect, judecătoria a arătat că în jurisprudență s-a reținut că noțiunea de „locuință” trebuie înțeleasă ca element de identificare al persoanei fizice, interesând, așadar, nu atât locuința statornică și principală, cât adresa unde locuiește efectiv. Prin urmare, Judecătoria Strehaia, în stabilirea competenței de soluționare a cauzei, s-a raportat la locuința faptică a părților și nu la domiciliul legal al acestora întrucât, din cele susținute de părți prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinare, din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă și din declarațiile martorilor audiați în fața Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, a rezultat că la momentul introducerii cererii de divorț pârâtul nu mai locuia în România.

Având în vedere că niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția Judecătoriei Strehaia, că instanțele române sunt competente internațional și că soțul pârât nu mai are locuința în țară, instanța a apreciat că revine competența teritorială de soluționare a cauzei judecătoriei în circumscripția căreia își are locuința reclamanta (orașul Râmnicu Vâlcea). Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență în condițiile art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Astfel, Judecătoria Râmnicu Vâlcea și Judecătoria Strehaia și-au declinat reciproc competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect „divorț”. Se constată că ambele instanțe în stabilirea competenței de soluționare a litigiului s-au raport la dispozițiile art. 915 (fost art. 914) C. proc. civ. În esență, aspectul care a generat ivirea conflictului negativ de competență îl reprezintă aprecierile diferite ale celor două instanțe cu privire la locuința pârâtului. Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut că acesta are domiciliul în localitatea Strehaia, în timp ce Judecătoria Strehaia a constatat că soțul pârât nu mai are locuința în țară.

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunui dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. Competența prevăzută de art. 915 C. proc. civ. nu are un caracter facultativ, ci absolut, reclamantul neavând un drept de opțiune între instanțele menționate în cadrul acestui articol, ci fiind obligat să aleagă instanța competentă în funcție de ordinea prevăzută de text.

Așadar, în materie de divorț, competența teritorială aparține instanței în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, respectiv cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe. Se reține că noțiunea de „locuință” trebuie înțeleasă ca element de identificare al persoanei fizice, interesând adresa unde persoana locuiește efectiv și nu locuința statornică și principală. Altfel spus, ceea ce are relevanță în stabilirea competenței teritoriale în această materie este locuința faptică, iar nu domiciliul înscris în cartea de identitate. În plus, având în vedere regula cu valoare de principiu înscrisă în art. 107 alin. (2) C. proc.

civ., instanța competentă se determină raportat la data sesizării instanței. Din susținerile părților și din probele administrate în cauză, astfel cum au reținut ambele instanțe aflate în conflict, a rezultat că ultima locuință a soților a fost în orașul Strehaia, Județul Mehedinți, în circumscripția teritorială a Judecătoriei Strehaia. Însă pentru a se reține că această judecătoriei este competentă a soluționa prezentul litigiu trebuie îndeplinită și condiția ca locuința cel puțin a unuia dintre soți să fie în circumscripția judecătoriei în care se află ultima locuință comună a soților, condiție care în cauză nu este îndeplinită. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că locuiește în Râmnicu Vâlcea și că pârâtul este plecat în Anglia și nu îi cunoaște adresa.

Împrejurarea că, la data promovării prezentului litigiu (18 martie 2016), reclamanta locuia în Râmnicu Vâlcea este susținută și de declarația martorului Ionescu Ionica (fila nr. 83 din dosarul Judecătorie Râmnicu Vâlcea) care a arătat că în luna mai-iunie 2015 reclamanta a plecat de la Strehaia la Râmnicu Vâlcea, iar pârâtul a plecat prin iulie în Anglia. Același martor a precizat și că în luna aprilie 2016 părțile s-au împăcat și au plecat în Anglia, reclamanta revenind în Râmnicu Vâlcea prin luna noiembrie a aceluiași an. Din adresa emisă la data de 5 decembrie 2016, (fila nr. 72 din dosarul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea), rezultă că pârâtul este angajat al SC E. Ltd începând cu data de 6 noiembrie 2015, cu contract pe o perioadă de timp nedeterminată și locuiește în Leicester.

Astfel, Înalta Curte constată că la data demarării litigiului, 18 martie 2016, niciuna dintre părți nu mai locuia în circumscripția judecătoriei în care s-a aflat cea din urmă locuință comună a soților. Reclamanta avea locuința în Râmnicu Vâlcea, iar pârâtul în Anglia. În această situație, incidentă în cauză este ipoteza reglementată de art. 915 alin. (1) teza finală C. proc. civ., care are în vedere împrejurarea în care niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună a soților, iar soțul pârât nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional (părțile sunt cetățeni români, astfel că se aplică prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) teza I din Regulamentul nr. 2201/2003).

Prin urmare, competența de soluționare a cererii pendinte revine instanței de la domiciliul reclamantei. Față de cele anterior arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (1) teza finală, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoria Râmnicu Vâlcea în circumscripția căreia își are domiciliul reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2017.