ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2574/2016

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 ianuarie 2014, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești și Ministerul Justiției, contestație împotriva modului de examinare și a rezultatelor stabilite la examenul de admitere în profesia de executor judecătoresc pentru persoanele care au exercitat timp de trei ani funcții de specialitate juridică susținut în data de 21 noiembrie 2013, solicitând în principal analizarea lucrării de examen și constatarea că răspunsurile date în lucrare la subiectele de examen îndeplinesc condițiile necesare pentru notarea cu minim 7.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 3561 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii invocate de Ministerul Justiției prin întâmpinare, precum și excepția lipsei de interes a reclamantului invocată de instanță. A fost respinsă cererea de chemare în judecată, așa cum a fost modificată, ca neîntemeiată, formulată de reclamantul A..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., criticând ca nelegală și netemeinică hotărârea atacată și invocând în susținerea motivelor formulate dispozițiile art. 488 pct. 2, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., republicat. Recurentul a expus situația de fapt și a criticat respingerea de către instanța de fond, ca neutilă cauzei, a probei constând în evaluarea lucrării sale de examen. S-a arătat că în lipsa unei expertize efectuată de un specialist în drept civil și execuțional instanța nu poate aprecia dacă a întrunit sau nu baremul. Recurentul a arătat că deși a fost admisă proba cu înscrisul constând în modalitatea de notare, acest înscris nu a fost depus la dosarul cauzei de UNEJ. De asemenea, recurentul critică faptul că nu a fost asigurată continuitatea completul de judecată, întrucât a fost alt complet la fiecare termen de judecată și a concluzionat, arătând că instanța nu s-a pronunțat motivat asupra a ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Apărările formulate de intimată Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-pârâtă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reluând în esență, apărările formulate la fondul cauzei.

Procedura de soluționare a recursului 5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 ianuarie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 13 aprilie 2016, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. 5.2. Cu privire la fondul recursului. Soluția instanței de recurs. Examinând legalitatea sentinței prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 6 și 8 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, în lumina argumentelor ce vor fi expuse în cele ce urmează. 5.2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect contestarea modului de examinare și a rezultatelor obținute la examenul de admitere în profesia de executor judecătoresc, solicitând, în principal, analizarea lucrării de examen și constatarea faptului că, în raport cu răspunsurile sale la subiectele de examen, lucrarea sa trebuia notată cu minim nota

Instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând, în esență că, astfel cum s-a stabilit și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cadrul controlului de legalitate exercitat, instanța de contencios administrativ nu poate verifica decât respectarea prevederilor legale referitoare la respectarea procedurii de concurs, iar nu aspecte ce privesc modul de acordare a punctajelor acordate candidaților și modul de soluționare a contestațiilor acestora de către comisiile specializate. Evaluarea cunoștințelor în cadrul unui examen se îndepărtează atât de mult de la sarcina normală a judecătorului încât garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu ar putea viza litigiile dintr-o asemenea materie. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că din actele dosarului nu rezultă că autoritățile pârâte ar fi acționat cu exces de putere, dat fiind că au fost respectate dispozițiile relevante ale Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000. Înalta Curte apreciază drept neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., dat fiind că sentința recurată este rezultatul interpretării și aplicării corecte a normelor juridice incidente situației de fapt rezultate din probele administrate. Contrar susținerilor recurentului, instanța de fond nu s-a declarat necompetentă să soluționeze litigiul, ci a indicat în mod corect limitele exercitării controlului judiciar în litigiile având ca obiect contestarea rezultatelor unui concurs/examen, astfel cum au fost stabilite prin chiar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 26 iunie 1986, pronunțată în Cauza Van Marle și alții împotriva Olandei). De altfel, aceste limite au fost reiterate și în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 725/2014, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispozițiile art. 52 7 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În considerentele acestei decizii s-a arătat că, potrivit unei jurisprudențe constante a instanței de contencios constituțional, "posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nu constituie un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcția pentru care s-a organizat examenul ori concursul, prin controlul respectării procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează. A decide altfel ar însemna să se recunoască organelor de justiție competența de a se substitui examinatorilor, de a invalida evaluările făcute de aceștia și de a le înlocui cu evaluările proprii ale judecătorilor, ceea ce ar exceda în mod evident atribuțiilor instanțelor judecătorești. Așadar, prevederile art. 21 din Legea fundamentală, referitoare la accesul la o instanță de judecată, nu au aplicabilitate în materia contestării baremului sau rezultatului unui examen ori concurs, ci numai în ceea ce privește controlul legalității procedurii de desfășurare a examenului sau concursului respectiv. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 26 iunie 1986, pronunțată în Cauza Van Marle și alții împotriva Olandei, prin decizia de inadmisibilitate din 28 februarie 2002, pronunțată în Cauza San Juan împotriva Franței, prin decizia de inadmisibilitate din 2 septembrie 2003, pronunțată în Cauza Eisenberg împotriva Franței, și prin Hotărârea din 24 februarie 2005, pronunțată în Cauza Nowicky împotriva Austriei (parag. 34), a statuat, cu valoare de principiu, că evaluarea cunoștințelor și a experienței necesare pentru admiterea într-o profesie este similară cu susținerea unui examen de tip școlar sau universitar și nu poate intra în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, îndepărtându-se atât de la competența normală a unui judecător, învestit de regulă cu soluționarea unui diferend, cât și de la garanțiile instituite de art. 6 din Convenție, care nu sunt de natură să se aplice "litigiilor" ce ar putea apărea în această materie." Față de limitele controlului judiciar ce poate fi exercitat în litigii precum cel din speță, astfel cum au fost mai sus conturate, Înalta Curte apreciază că este de domeniul evidenței inutilitatea solicitării opiniei unui specialist în drept civil și execuțional cu privire la modul de notare a lucrării recurentului reclamant, atâta timp cât instanțele judecătorești nu pot să invalideze opiniile examinatorilor și să le substituie cu o evaluare proprie, chiar dacă aceasta din urmă ar fi întemeiată pe părerea unui specialist. Este adevărat că art. 22 alin. (2) din Noul C. proc. civ. consacră principiul aflării adevărului prin îndatorirea impusă judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, însă respectarea acestui principiu nu poate fi raportată decât la acele aspecte ce pot face obiectul controlului instanțelor judecătorești. În opinia Înaltei Curți, plenitudinea de competență conferită instanței de contencios administrativ nu echivalează cu posibilitatea analizării unor aspecte care intră în sfera marjei de apreciere a autorităților publice, dat fiind că aceasta ar reprezenta o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești prin incursiunea acesteia în sfera puterii executive. Atâta timp cât recurentul reclamant nu a indicat aspecte certe și concrete de natură a atesta existența arbitrariului, modalitatea de notare a lucrării acestuia se circumscrie marjei de apreciere a autorității. Altfel spus, recurentul reclamant nu a făcut dovada că nota obținută constituie rezultatul exercitării de către autoritățile pârâte a dreptului de apreciere cu exces de putere. Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ., în condițiile în care susținerea recurentului reclamant conform căreia "instanța nu s-a pronunțat motivat asupra a ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată" este una pur formală. Înalta Curte constată că, astfel cum rezultă din analiza sentinței recurate, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată este pe deplin reflectată de considerentele hotărârii, considerente al căror conținut a fost expus, în esență, în cadrul celor arătate mai sus. Înalta Curte apreciază drept neîntemeiat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 Noul C. proc. civ., dat fiind că schimbarea compunerii completului de judecată s-a făcut cu respectarea dispozițiilor incidente din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005. Astfel, după cum rezultă din procesele-verbal atașate dosarului de fond, completul căruia i-a fost dosarul inițial repartizat a fost desființat, repartizarea fiind făcută la un alt complet prin sistemul ciclic. Urmare detașării la CSM a președintelui acestui din urmă complet s-a procedat inițial la înlocuirea sa cu judecătorul din planificarea de permanență, iar ulterior, prin hotărârea Colegiului de conducere al Curții de Apel București, a fost modificată compunerea completului, cauza fiind soluționată de către judecătorul desemnat prin această hotărâre. Ca urmare, Înalta Curte nu poate reține că hotărârea atacată ar fi fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, întrucât au fost respectate principiile repartizării aleatorii și continuității. 4.2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reține că nu există motive de reformare a sentinței atacate și, în consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) Noul C. proc. civ., va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.