ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 192/2017

Decizia nr. 192/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 16 mai 2016 sub nr. x/115/2016, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtele B. Deva și C. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFHD/4837 din 20 aprilie 2016 și a procesului-verbal din 1 din 18 aprilie 2016 ale B. Deva și anularea procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile din 28 aprilie 2016, în valoare de 58.511 lei, încheiat de C. Caraș-Severin, cu cheltuieli de judecată.

1.Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență.

1.1. Prin sentința nr. 904 din 21 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/115/2016, Tribunalul Caraș-Severin a declinat competența de soluționare privind contestația formulată de SC A. SRL împotriva B. Deva, împotriva Deciziei nr. AFHD/4837 din 20 aprilie 2016 în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, raportat la dispozițiile art. 213 alin. (13) C. proc. fisc., și art. 10 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, că este competentă a soluționa cauza curtea de apel, decizia contestată fiind emisă de D. - E. Deva, care face parte din aparatul central al F.

1.2. Prin sentința nr. 282 din data de 14 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Timișoara; s-a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. Deva, în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus trimiterea cauzei Înaltei Curții de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut că, in condițiile in care acțiunea de față privește un act administrativ fiscal, iar din interpretarea art. 10 din Legea nr. 554/2004 rezultă că în cazul litigiilor privind taxe, impozite și contribuții, competența se stabilește prin raportare exclusiv la criteriul valoric, iar nu la nivelul instituției emitente a actului fiscal atacat, având în vedere că valoarea obiectului cererii se situează sub pragul prevăzut de art. 10 din Legea nr. 554/2004, este întemeiată excepția necompetenței materiale.

Deși decizia contestată vizează instituirea unei măsuri asigurătorii, nefiind o decizie de impunere, s-a apreciat că aceasta se referă la o creanță fiscală, astfel cum este ea individualizată în cuprinsul deciziei (39.007 lei, reprezentând impozit pe profit și T.V.A.).

Deliberând asupra conflictului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul principal al cererii deduse judecății îl constituie contestația formulată împotriva unei decizii de instituire a măsurilor asiguratorii, emise de organele fiscale în aprilie 2016, ulterior intrării în vigoare a N.C.P.F. - Legea nr. 207/2015.

Decizia contestată a fost însă emisă în urma controlului fiscal început în luna octombrie 2015, control finalizat prin procesul verbal din 18 aprilie 2016 care a stabilit un prejudiciu adus bugetului statului în cuantum de 39.007,35 lei, reprezentând impozit pe profit și T.V.A. Aceasta înseamnă că litigiului îi sunt aplicabile prevederile art. 352 alin. (2) din N.C.P.F. potrivit cărora procedurile de administrare începute înainte de data intrării acestuia în vigoare rămân supuse legii vechi, respectiv dispozițiilor art. 129 alin. (1)

1

din O.G. nr. 92/2003.

Înalta Curte are în vedere că procedura de administrare a creanțelor fiscale constituie (ca orice procedură) un ansamblu de acte și operațiuni, un act izolat neputând echivala cu o procedură. Ca urmare, decizia contestată este un act emis în procedura de administrare demarată prin controlul început la data de 14 octombrie 2015 și nu o procedură de administrare de sine-stătătoare.

Față de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că instanța competentă în soluționarea prezentului litigiu este cea prevăzută de art. 172 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 (text legal la care face trimitere alin. (1)

1

al art. 129 din același act normativ) respectiv instanța competentă a soluționa contestația la executare silită. Or, potrivit art. 651 alin. (1), (3) din N.C.P.C., această instanță este judecătoria de la sediul debitorului.

În consecință, în temeiul art. 135 alin. (1), (2) N.C.P.C., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Reșița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții B. Deva și C. Caraș Severin în favoarea Judecătoriei Reșița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2017.