ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1547/2017
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1547/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 1547/2017
Asupra conflictului negativ de competență de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe sesizate
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios adminsitrativ și fiscal, la data 25.05.2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București și Ministerul Justiției, obligarea pârâților la reîncadrarea lor prin acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu data încadrării și până la stabilirea corectă a modului de calcul a drepturilor salariale lunare, și obligarea pârâtei Curtea de Apel București la emiterea, pentru fiecare reclamant, a deciziilor de reîncadrare prin includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu data încadrării lor și până la zi.
Prin sentința civilă nr. 283 din 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
A reținut instanța, în esență, că potrivit art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, Curtea de Apel București deține o competență exclusivă în soluționarea cauzelor având ca obiect modalitatea de stabilire a drepturilor salariale.
Hotărârea celei de-a doua instanțe
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 20 din 10 ianuarie 2017, a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel Ploiești, reținând incidența art. 127 C. proc. civ. și faptul că, în cauză, reclamanții au calitatea de grefieri în cadrul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Astfel, constatând ivit conflict negativ de competență, în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.
Considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență
Conform art. 127 C. proc. civ.,
„(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.
(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.”
În cauză, reclamanții au calitatea de grefieri în cadrul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, instanță în cadrul căreia își desfășoară efectiv activitatea și care, în cauză, are și calitatea de pârâtă.
Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) teza I, art. 143 alin. (1), cu referire la sintagma „cu darea unei cauțiuni în cuantum de 1.000 lei”, și ale art. 145 alin. (1) teza I C. proc. civ., publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 897/10.12.2014, Curtea Constituțională a reținut următoarele:
„23. (…) pentru ipoteza în care un judecător este parte într-un proces, C. proc. civ. reglementează situația particulară a acestor cauze și pune la dispoziția acestuia o normă procedurală alternativă, dând posibilitatea reclamantului judecător de a alege între instanțe deopotrivă competente. Astfel, norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) C. proc. civ., (…), este un mijloc procedural care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții. De asemenea, dispoziția legală menționată la alin. (2) reglementează și situația pârâtului judecător. Astfel, în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Art. 127 C. proc. civ. apare astfel ca fiind alternativa la instituția strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curții de apel sau a instanței supreme, după caz, pentru a se pronunța asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor din cauza calității părților.
Curtea observă că, în speța de față, reclamantul judecător nu ar fi putut uza de prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. și nici instanța competentă să-i soluționeze cauza nu ar fi putut invoca nerespectarea acestora, atât timp cât aceste dispoziții procedurale circumscriu obligația reclamantului judecător de a introduce cererea la o instanță de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate doar calității sale de a fi judecător la instanța competentă să-i soluționeze cauza, nu și la o instanță de grad superior.
Astfel, neexistând un mecanism procedural alternativ care să permită corectarea normelor legale criticate, Curtea constată că, datorită circumstanțelor cauzei, se justifică temerile autoarei excepției de neconstituționalitate în ceea ce privește imparțialitatea obiectivă a instanței care trebuie să judece fondul cauzei în urma admiterii cererii de strămutare. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în aprecierea imparțialității obiective, aparențele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justițiabililor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, parag. 28-32, Hotărârea din 26 octombrie 1984 pronunțată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, parag. 25-30, sau Hotărârea din 24 mai 1989 pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, parag. 46-52).”
Prin urmare, avându-se în vedere și faptul că art. 127 C. proc. civ. nu distinge față de obiectul cererii de chemare în judecată sau de norma care stabilește competența materială, Înalta Curte, în raport și cu cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia anterior menționată, apreciază că, în cauză, competența de soluționare a litigiului în primă instanță aparține Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, curte de apel sesizată de reclamanți și care este învecinată Curții de Apel București în cadrul căreia reclamanții își desfășoară activitatea.
Temeiul legal al soluției adoptate asupra conflictului de competență
Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTEMOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București și Ministerul Justiției în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 aprilie 2017.