ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1445/2017

Decizia nr. 1445/2017

După deliberare, asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. X/110/2016, pe rolul

Tribunalului Bacău, reclamanții A., B., C., D. au chemat în

judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Iași, Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism București, solicitând obligarea acestora

la reîncadrarea personalului, conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010,

începând cu data de 20 septembrie 2013 și la stabilirea corectă a

modului de calcul a drepturilor salariale lunare; obligarea pârâtei

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism București la emiterea deciziilor de

reîncadrare, conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010, începând cu data de

20 septembrie 2013; obligarea pârâtelor la plata diferențelor salariale

aferente perioadei 20 septembrie 2013 și până la pronunțarea

sentinței actualizată cu rata inflației; obligarea pârâtului

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

la emiterea grilelor de salarizare în care să apară noul salariu de

încadrare în care au fost incluse unele sporuri având în vedere că la

acest moment, pentru calculul salariului de încadrare, sunt folosite O.G. nr.

8/2007, O.G. nr. 10/2008, Legea nr. 330/2009, legi abrogate în prezent,

creându-se astfel confuzii între vechimea în muncă, vechimea în

specialitate (sporul de fidelitate) și sporurile care au fost incluse în

salariu, iar sporul de risc (25%) și confidențialitate (5%) se

aplică în mod diferențiat de la un salariat la altul, conducând

astfel la discriminări (de la un salariat la altul procentul variază

între 11 - 25%, fără a se indica vreo decizie motivul pentru care

unii beneficiază de un spor mai mare iar alții de unui mai mic);

obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtei

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

Pârâții Ministerul Finanțelor Publice,

Ministerul Public - Parchetai de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism București au formulat

întâmpinare, iar prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta DIICOT

București a invocat excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului Bacău, în temeiul dispozițiilor art. 127 alin. (1)

și (3) C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 333 din data de 24

aprilie 2017, Tribunalul Bacău a admis excepția necompetenței

sale teritoriale și a declinat în favoarea Tribunalului Iași

competența de soluționare a cauzei.

Instanța a reținut că, la termenul din

24 aprilie 2017, reclamanții A., B., C. și D. au precizat ca

instanță competentă în soluționarea cauzei este Tribunalul

Iași. Totodată, reclamantele A., B. și C. au calitatea de

personal auxiliar, fiind grefieri, iar D., are calitatea de personal conex în

cadrul DIICOT - Serviciul Teritorial Bacău.

În consecință, având în vedere aplicarea în

cauză a prevederilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., precum

și faptul că reclamanții au ales ca instanță

competentă în soluționarea cauzei de față Tribunalul

Iași, instanța a declinat competența teritorială de

soluționare a cauzei în favoarea acestei din urma instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

Iași, sub nr. x/99/2017.

Prin Sentința civilă nr. 2459 din 9 august

2017, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis, la rândul

său, excepția necompetenței sale teritoriale și în

consecință, a declinat în favoarea Tribunalului Bacău,

competența de soluționare a acțiunii. Constatând ivit conflictul

negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat

dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în

vederea soluționării acestui conflict.

Instanța a reținut că cererea de chemare

în judecată formulată se încadrează în materia conflictelor de

muncă, competența materială revenind în prima instanță

tribunalului, în temeiul dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., iar

în raport de dispozițiile art. 269 C. proc. civ., având în vedere ca

reclamanții domiciliază în județul Bacău, Tribunalul

Bacău este instanța competentă să soluționeze cererea

formulată de aceștia.

Totodată, în raport de Decizia nr. 7/2016,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, care a dezlegat în sensul că sintagma

"instanța la care își desfășoară

activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie

interpretată restrictiv, instanța a reținut că nu sunt

aplicabile în cauză dispozițiile art. 127 C. proc. civ. Astfel, din înscrisurile

din dosar a rezultat că reclamanții nu sunt salariați ai

Tribunalului Bacău, aceștia desfășurându-și

activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial

Bacău, structura teritorială a direcției înființată în

circumscripția Curții de Apel Bacău, iar reclamantul D.

îndeplinește funcția de șofer.

Cu privire la conflictul negativ de

competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată,

în baza dispozițiilor art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul de față, având ca obiect cererea

formulată de reclamanți, în contradictoriu cu persoanele juridice

angajatoare, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum

este definit de dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr.

62/2011 privind dialogul social.

Se reține ca, în materia conflictelor individuale

de muncă, pentru situația în care salariatul este reclamant, sunt

relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 210 din

Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora: "Cererile

referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se

adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are

domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere locul de muncă ale

reclamanților A., B. și C., grefieri în cadrul Direcției de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism - Serviciul Teritorial Bacău, precum și al reclamantului D.,

șofer în cadrul aceleiași instituții, rezultă că, în

raport de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Prahova

este competent teritorial să soluționeze cauza, fiind instanța

de la locul de muncă al reclamanților.

Problema pe care o ridică conflictul negativ de competență

este dacă, față de norma generală cuprinsă în textele

legale mai sus menționate și de competența care derivă din

acestea, sunt incidente în speță dispozițiile speciale, derogatorii

de la dreptul comun, cuprinse în art. 127 C. proc. civ., în temeiul

cărora: "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant

într-o cerere de competența instanței la care își

desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele

judecătorești de același grad aflate în circumscripția

oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a

cărei circumscripție se află instanța la care își

desfășoară activitatea.

(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva

unui judecător care își desfășoară activitatea la

instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza

una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate

în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu

curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța

care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se

aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor,

asistenților judiciari și grefierilor."

Înalta Curte reține că dispozițiile art.

127 C. proc. civ. reglementează un caz de competență

alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a

textului, pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul

judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, respectiv de pârât, norma

interzicând sesizarea instanței competente dacă este aceea la care părțile,

având calitatea menționată, își desfășoară

activitatea.

În acest caz, reclamantul are alegerea între mai multe

instanțe deopotrivă competente, situate în circumscripția

oricăreia dintre curțile de apel învecinate curții de apel în a

cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost

competentă, potrivit legii.

Fiind vorba despre o normă cu caracter special, ea

este de strictă interpretare și nu poate fi supusă, prin urmare,

unei interpretări extensive. Astfel, din interpretarea literală a

dispozițiilor legale mai sus redate, reiese că legiuitorul a vizat

situația acelor reclamanți, care, la data sesizării

instanței, dețineau una din funcțiile expres și limitativ

prevăzute, de judecător, procuror, grefier sau asistent judiciar.

Având caracterul unei norme speciale, enumerarea făcută de legiuitor

este una limitativă, neputând fi extinsă și altor situații,

conform principiului exceptio est strictissimae interpretationis.

De altfel, prin Decizia nr. 7/2016,

pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație

și Justiție a dezlegat în sensul că sintagma "instanța

la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art.

127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul

că se referă la situația în care judecătorul își

desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței

competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată

în primă instanță. Totodată, a dezlegat Înalta Curte în

sensul că art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. trebuie interpretat,

sub aspectul noțiunii de "grefier", în sensul că este

aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul

auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă

instanțele judecătorești.

În cauza de față, reclamanții A., B.

și C. au calitatea de personal auxiliar de specialitate, respectiv de

grefieri în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial

Bacău, structura teritorială a direcției înființată în

circumscripția Curții de Apel Bacău, iar reclamantul D. are calitatea

de personal conex, respectiv șofer, în cadrul aceleiași

instituții, așa cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul

Tribunalului Bacău.

Reiese deci că, neavând niciuna dintre

funcțiile expres și limitativ prevăzute de art. 127 C. proc.

civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 7/2016, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, respectiv reclamanții A., B. și C., deși sunt grefieri,

nu funcționează în cadrul Tribunalului Bacău, sau la parchetul

de pe lângă Tribunalul Bacău, iar reclamantul D. are calitatea de

personal conex, incidența acestei norme speciale este exclusă.

Prin urmare, în aplicarea principiului mai sus invocat,

potrivit căruia normele legale speciale sunt de strictă interpretare

și aplicare, devin incidente dispozițiile de drept comun în materia

litigiilor de muncă. Potrivit acestora, competența teritorială

de soluționare a conflictelor de muncă aparține atât

tribunalului în circumscripția căruia se află domiciliul

reclamantului, cât și a celui în care se află locul de muncă al

acestuia.

Cum locul de muncă al reclamanților se

află în circumscripția teritorială a Tribunalului Bacău,

reiese că acesta este competent să soluționeze prezenta

cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publica

astăzi, 3 octombrie 2017.

Procesat de GGC - GV