ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1445/2017

Decizia nr. 1445/2017 După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. X/110/2016, pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanții A., B., C., D. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism București, solicitând obligarea acestora la reîncadrarea personalului, conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010, începând cu data de 20 septembrie 2013 și la stabilirea corectă a modului de calcul a drepturilor salariale lunare; obligarea pârâtei Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism București la emiterea deciziilor de reîncadrare, conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010, începând cu data de 20 septembrie 2013; obligarea pârâtelor la plata diferențelor salariale aferente perioadei 20 septembrie 2013 și până la pronunțarea sentinței actualizată cu rata inflației; obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea grilelor de salarizare în care să apară noul salariu de încadrare în care au fost incluse unele sporuri având în vedere că la acest moment, pentru calculul salariului de încadrare,

sunt folosite O.G. nr. 8/2007, O.G. nr. 10/2008, Legea nr. 330/2009, legi abrogate în prezent, creându-se astfel confuzii între vechimea în muncă, vechimea în specialitate (sporul de fidelitate) și sporurile care au fost incluse în salariu, iar sporul de risc (25%) și confidențialitate (5%) se aplică în mod diferențiat de la un salariat la altul, conducând astfel la discriminări (de la un salariat la altul procentul variază între 11 - 25%, fără a se indica vreo decizie motivul pentru care unii beneficiază de un spor mai mare iar alții de unui mai mic); obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtei Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

Pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetai de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism București au formulat întâmpinare, iar prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta DIICOT București a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bacău, în temeiul dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Prin Sentința civilă nr. 333 din data de 24 aprilie 2017, Tribunalul Bacău a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a cauzei. Instanța a reținut că, la termenul din 24 aprilie 2017, reclamanții A., B., C. și D. au precizat ca instanță competentă în soluționarea cauzei este Tribunalul Iași.

Totodată, reclamantele A., B. și C. au calitatea de personal auxiliar, fiind grefieri, iar D., are calitatea de personal conex în cadrul DIICOT - Serviciul Teritorial Bacău. În consecință, având în vedere aplicarea în cauză a prevederilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., precum și faptul că reclamanții au ales ca instanță competentă în soluționarea cauzei de față Tribunalul Iași, instanța a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei din urma instanțe. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. x/99/2017. Prin Sentința civilă nr. 2459 din 9 august 2017, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis, la rândul său, excepția necompetenței sale teritoriale și în consecință, a declinat în favoarea Tribunalului Bacău, competența de soluționare a acțiunii.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestui conflict. Instanța a reținut că cererea de chemare în judecată formulată se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența materială revenind în prima instanță tribunalului, în temeiul dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., iar în raport de dispozițiile art. 269 C. proc. civ., având în vedere ca reclamanții domiciliază în județul Bacău, Tribunalul Bacău este instanța competentă să soluționeze cererea formulată de aceștia. Totodată, în raport de Decizia nr. 7/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care a dezlegat în sensul că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc.

civ. trebuie interpretată restrictiv, instanța a reținut că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 127 C. proc. civ. Astfel, din înscrisurile din dosar a rezultat că reclamanții nu sunt salariați ai Tribunalului Bacău, aceștia desfășurându-și activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Bacău, structura teritorială a direcției înființată în circumscripția Curții de Apel Bacău, iar reclamantul D. îndeplinește funcția de șofer. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza dispozițiilor art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Litigiul de față, având ca obiect cererea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu persoanele juridice angajatoare, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reține ca, în materia conflictelor individuale de muncă, pentru situația în care salariatul este reclamant, sunt relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora: "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Având în vedere locul de muncă ale reclamanților A., B. și C., grefieri în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Bacău, precum și al reclamantului D., șofer în cadrul aceleiași instituții, rezultă că, în raport de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Prahova este competent teritorial să soluționeze cauza, fiind instanța de la locul de muncă al reclamanților.

Problema pe care o ridică conflictul negativ de competență este dacă, față de norma generală cuprinsă în textele legale mai sus menționate și de competența care derivă din acestea, sunt incidente în speță dispozițiile speciale, derogatorii de la dreptul comun, cuprinse în art. 127 C. proc. civ., în temeiul cărora: "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor." Înalta Curte reține că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. reglementează un caz de competență alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului, pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, respectiv de pârât, norma interzicând sesizarea instanței competente dacă este aceea la care părțile, având calitatea menționată, își desfășoară activitatea.

În acest caz, reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, situate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate curții de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Fiind vorba despre o normă cu caracter special, ea este de strictă interpretare și nu poate fi supusă, prin urmare, unei interpretări extensive. Astfel, din interpretarea literală a dispozițiilor legale mai sus redate, reiese că legiuitorul a vizat situația acelor reclamanți, care, la data sesizării instanței, dețineau una din funcțiile expres și limitativ prevăzute, de judecător, procuror, grefier sau asistent judiciar. Având caracterul unei norme speciale, enumerarea făcută de legiuitor este una limitativă, neputând fi extinsă și altor situații, conform principiului exceptio est strictissimae interpretationis.

De altfel, prin Decizia nr. 7/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat în sensul că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță. Totodată, a dezlegat Înalta Curte în sensul că art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noțiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești.

În cauza de față, reclamanții A., B. și C. au calitatea de personal auxiliar de specialitate, respectiv de grefieri în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Bacău, structura teritorială a direcției înființată în circumscripția Curții de Apel Bacău, iar reclamantul D. are calitatea de personal conex, respectiv șofer, în cadrul aceleiași instituții, așa cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Bacău. Reiese deci că, neavând niciuna dintre funcțiile expres și limitativ prevăzute de art. 127 C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 7/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, respectiv reclamanții A., B. și C., deși sunt grefieri, nu funcționează în cadrul Tribunalului Bacău, sau la parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, iar reclamantul D. are calitatea de personal conex, incidența acestei norme speciale este exclusă.

Prin urmare, în aplicarea principiului mai sus invocat, potrivit căruia normele legale speciale sunt de strictă interpretare și aplicare, devin incidente dispozițiile de drept comun în materia litigiilor de muncă. Potrivit acestora, competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă aparține atât tribunalului în circumscripția căruia se află domiciliul reclamantului, cât și a celui în care se află locul de muncă al acestuia. Cum locul de muncă al reclamanților se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Bacău, reiese că acesta este competent să soluționeze prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău. Definitivă. Pronunțată în ședință publica astăzi, 3 octombrie 2017. Procesat de GGC - GV