ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2318/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2318/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.02.2016 sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Vrancea, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: - obligarea pârâților la reîncadrarea reclamanților conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010 începând cu data de 01.01.2011; - obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Vrancea la repararea discriminării prin plata către reclamanți a despăgubirilor constând în: contravaloarea diferențelor dintre indemnizația rezultată ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime actualizate cu rata inflației și indemnizația efectiv acordată; diferențele dintre cuantumul sporurilor pentru risc și confidențialitate și pentru condiții deosebite de muncă primite în prezent și cel care ar fi trebuit acordat, actualizat în raport de indicele de inflație până la data plății efective și a dobânzilor legale penalizatorii, aferente sumelor datorate începând cu data de la care ar fi trebuit acordate și, în continuare, pentru viitor, până la data plății efective; - obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea grilelor de salarizare în care să apară noul salariu de încadrare în care au fost incluse unele sporuri având în vedere că pentru calculul salariului de încadrare sunt folosite legi abrogate creându-se astfel confuzii între vechimea în muncă, vechimea în specialitate și sporurile care au fost incluse în salariu, iar sporul de risc și confidențialitate se aplică în mod diferențiat de la un salariat la altul conducând astfel la discriminări; - obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

În motivarea cererii reclamanții, care au menționat că fac parte din personalul auxiliar al Judecătoriei Panciu, au arătat că, deși de la data de 01.01.2011 au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr. 284/2010, în mod eronat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Vrancea, în calitate de angajatori, au procedat la calcularea salariilor de încadrare în baza unor acte normative abrogate, respectiv O.G. nr. 8/2007 și Legea nr. 330/2009, astfel că, după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 284/2010 și a legilor anuale de salarizare ulterioare, există diferențe de salarizare pentru persoane care se înscriu în aceeași tranșă de vechime în muncă, în funcție de data la care au fost îndeplinite condițiile de vechime ce atrăgeau un nou spor de vechime.

Reclamanții au învederat că art. 6 din Legea nr. 285/2010, care a determinat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranșă de vechime în muncă, au făcut obiectul analizei Curții Constituționale, care, prin Decizia nr. 669 din 26.06.2012, a stabilit că avansarea personalului încadrat pe funcții execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. De asemenea, au tăcut referire la Decizia nr. 32 din 19.10.2015 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

Prin sentința civilă nr. 832 din 08.03.2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis excepția necompetentei teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Vrancea, reținând că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 127 C. proc. civ., în condițiile în care reclamanții au calitatea de personal auxiliar în cadrul Judecătoriei Panciu, instanța competentă fiind cea de la domiciliul reclamantului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. x/2016 pe data de 03.05.2017.

Prin sentința civilă nr. 323 din 06.06.2017, Tribunalul Vrancea, secția I civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale, excepție invocată de pârâtul Ministerul Justiției, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Procedând în acest sens. tribunalul a constatat că scopul urmărit de către reclamanți este acela de a obține recunoașterea și acordarea unor drepturi salariale suplimentare celor de care beneficiază în prezent, aceștia considerând că sunt îndreptățiți la aceste drepturi în conformitate cu prevederile Legii nr. 284/2010.

În ceea ce privește însă mijloacele procesuale de care reclamanții au înțeles să uzeze, tribunalul a reținut că aceștia nu s-au limitat în a solicita obligarea unității angajatoare la plata sumelor suplimentare la care se consideră îndreptățiți, ci și adoptarea acelor măsuri de natură administrativă care s-ar fi luat în ipoteza în care angajatorul sau instituția căreia legea îi conferă dreptul la stabilirea salarizării ar fi considerat că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de drepturi suplimentare. De altfel, potrivit înscrisurilor de la filele 21 și 23 dosar, reclamanții s-au adresat deja Curții de Apel Galați, solicitând emiterea de decizii cu privire la drepturile lor salariale, având în vedere dispozițiile Deciziei nr. 32 din 19.10.2015 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, menționând că în cazul în care nu le va fi admisă această cerere vor formula acțiune.

În aceste condiții, tribunalul a constatat că reclamanții au înțeles să sesizeze instanța cu capete de cerere între care se poate reține legătură de accesorialitate, respectiv capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâților la reîncadrarea reclamanților conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010 constituind pretenție cu caracter principal, solicitarea de acordare a diferențelor salariale având caracter accesoriu.

Raportat la această concluzie, tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 din cap. VIII al anexei VI la Legea nr. 284/2010, prevederi care reglementează competența materială, teritorială și funcțională a instanței în cazul în care personalul ar fi nemulțumit de actul emis de ordonatorul de credite prin care i s-au stabilit drepturile salariale și ar formula contestație împotriva acestuia.

În consecință, a reținut că revine Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, competența materială (inclusiv teritorială și funcțională) de soluționare a capătului principal de cerere cu care reclamanții au învestit instanța prin cererea de față, iar, în raport de prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., aceeași instanță devine competentă să soluționeze și capetele de cerere accesorii.

Prin sentința civilă nr. 4702 din 05.12.2017, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, excepție invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele hotărârii, instanța a apreciat că în cauză nu pot fi incidente prevederile art. 7 din Legea nr. 284 din 28 decembrie 2010, întrucât norma specială atributivă de competență privește doar anumite cauze și nu poate fi extinsă aplicarea acesteia la toate cauzele care au ca baza de pornire această lege. Așadar, acolo unde legea a urmărit să stabilească o competență aparte a trebuit să o prevadă expres, iar această prevedere specială nu poate fi interpretată lato sensu.

Astfel, având în vedere că în cauză capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâților la reîncadrarea reclamanților conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010 constituie pretenție cu caracter principal, iar solicitarea de acordare a diferențelor salariale are caracter accesoriu, Curtea de Apel București a constatat, în ce privește competența de soluționare a întregii acțiuni, că aparține Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care prevede că reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul/sediul său ori celei de la domiciliul/sediul pârâtului. în cauză, reclamanții au domiciliul în Vrancea, iar alegerea de competență a fost făcută la Tribunalul Vrancea.

Prin sentința civilă nr. 3 din 11.01.2018, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secția I civilă.

S-a reținut că revine instanței specializate în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale de la domiciliul reclamanților competența soluționării prezentei cauze, deoarece obiectul principal al cererii îl reprezintă obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentate de diferența dintre indemnizația rezultată ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime actualizate cu rata inflației și indemnizația efectiv acordată anterior datei de 31.12.2010, precum și diferența dintre cuantumul sporurilor pentru risc și confidențialitate și pentru condiții deosebite de muncă primite în prezent și cel care ar fi trebuit acordat, actualizate în raport cu indicele de inflația până la data plății efective și dobânda legală penalizatoare. Celelalte capete de cerere reprezintă cereri accesorii care revin în competența instanței învestite cu soluționarea capătului de cerere principal, conform art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă, cum este și obiectul cererii de față, este de competența instanței în a cărei circumscripție în are domiciliul reclamantul, astfel că s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 12.03.2018, sub nr. x/2016*.

Astfel învestit, Tribunalul Vrancea a constatat că, prin sentința civilă nr. 323 din 06.06.2017, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vrancea și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, care, prin sentința civilă nr. 4702 din 05.12.2017, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați, iar aceasta, prin sentința nr. 3 din 11.01.2018, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, instanță care se declarase anterior, la data de 06.06.2017, necompetentă în ce privește soluționarea prezentei cauze.

Astfel, a constatat existența conflictului de competență, fiind incidente dispozițiile art. 133 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., existând declinări succesive între cele trei instanțe menționate, și a înaintat dosarul pentru soluționarea conflictului negativ de competență Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând conflictul negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă cererea prin care reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Vrancea, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: obligarea pârâților la reîncadrarea reclamanților conform Legii nr. 284/2010 începând cu data de 01.01.2011; obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Vrancea la repararea discriminării prin plata către reclamanți a despăgubirilor constând în contravaloarea diferențelor dintre indemnizația rezultată ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime actualizate cu rata inflației și indemnizația efectiv acordată, diferențele dintre cuantumul sporurilor pentru risc și confidențialitate și pentru condiții deosebite de muncă primite în prezent și cel care ar fi trebuit acordat, actualizat în raport de indicele de inflație până la data plății efective și a dobânzilor legale penalizatorii, aferente sumelor datorate începând cu data de la care ar fi trebuit acordate și, în continuare, pentru viitor, până la data plății efective; obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea grilelor de salarizare în care să apară noul salariu de încadrare în care au fost incluse unele sporuri având în vedere că pentru calculul salariului de încadrare sunt folosite legi abrogate, creându-se astfel confuzii între vechimea în muncă, vechimea în specialitate și sporurile care au fost incluse în salariu, iar sporul de risc și confidențialitate se aplică în mod diferențiat de la un salariat la altul conducând astfel la discriminări; obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

Prin urmare, obiectul principal al cererii îl reprezintă obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentate de diferența dintre indemnizația rezultată ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime actualizate cu rata inflației și indemnizația efectiv acordată anterior datei de 31.12.2010, precum și diferența dintre cuantumul sporurilor pentru risc și confidențialitate și pentru condiții deosebite de muncă primite în prezent și cel care ar fi trebuit acordat, actualizate în raport cu indicele de inflația până la data plății efective și dobânda legală penalizatoare. Celelalte capete de cerere reprezintă cereri accesorii care revin în competența instanței învestite cu soluționarea capătului de cerere principal, conform art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, raportat la obiectul sau, acest litigiu face parte din categoria celor date de lege în competența jurisdicției muncii, astfel cum este definită de art. 269 Codul muncii, reprezentând un conflict individual de muncă, conform art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011.

Potrivit dispoziției art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Art. 210 din Legea nr. 62/2011 constituie, alături de art. 269 Codul muncii, sediul materiei în materie de competență în materia soluționării conflictelor individuale de muncă.

Art. 210 reglementează o competență teritorială absolută alternativă în materie, iar, potrivit dispoziției art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Astfel, în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială este alternativă și, totodată, absolută, reclamantul având alegerea între instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul și instanța în a cărei circumscripție își are locul de muncă.

În speță, reclamanții au domiciliul în Vrancea, ceea ce atrage competența teritorială a Tribunalului Vrancea, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ. - față de considerentele din Decizia RIL nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, întrucât aceștia au calitatea de personal auxiliar în cadrul Judecătoriei Panciu.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.