ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 247/2017
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 247/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 247/2017
Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Procedura în fața primei instanțe;
Cadrul procesual;
Prin ac
țiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 9 iulie 2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. Otopeni și C. din cadrul D.: 1. anularea Hotărârii nr. 24/CJI din 20 iunie 2014 emisă de C. din cadrul D.; 2. anularea Hotărârii nr. A/3239 din 13 februarie 2014 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei de imputare; 3.anularea Deciziei de imputare nr. A/17 din 06 ianuarie 2014 emisă în sarcina reclamantului de către B. Otopeni - E. din cadrul D.; 4. suspendarea efectelor Deciziei de imputare nr. A/17 din 06 ianuarie 2014 și ale Hotărârii nr. A/3239 din 13 februarie 2014 până la soluționarea acțiunii în anulare; 5. exonerarea de plata sumei de 4.308.75 lei și restituirea sumelor achitate cu titlul de contravaloare a răspunderii materiale antrenate în sarcina reclamantului; 6. obligarea pârâtului D. la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat.
Soluția instanței de fond;
Prin sentința civilă nr. 242 din 24 noiembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la actele emise în procedura prealabilă prevăzută de legea specială și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant A., în contradictoriu cu pârâtul D. - C., în calitate de reprezentant al B. Otopeni, privind anularea Hotărârii nr. A/3239 din 13 februarie 2014 și a Deciziei de impunere cu nr. A/17 din 06 ianuarie 2014 emise de B. Otopeni.
A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul D. - C., în calitate de reprezentant al UM. x Otopeni, privind anularea Hotărârii nr. 24/CJI din 20 iunie 2014 emisă de C. din cadrul D., suspendarea efectelor deciziei de imputare și exonerarea de plata sumei imputate.
A respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență,că reclamantul critică actele administrative atacate pentru următoarele motive:
- răspunderea autorului direct al faptei a fost stabilită de prima comisie de cercetare administrativă în termenul legal prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.
- Decizia de imputare A/17 din 06 ianuarie 2014 a fost emisă cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998 (excepția tardivității emiterii deciziei de imputare emise în sarcina reclamantului).
- cea de-a doua cercetare administrativă s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998.
- în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile angajării răspunderii materiale prevăzute de pct. 6 din M/5/1999, respectiv nu există fapta ilicită și, implicit, vinovăția.
- prejudiciul constatat s-a împărțit membrilor comisiei în mod egal, cu încălcarea prevederilor pct. 33 din M/5/1999 fără să se țină cont de veniturile cât și de atribuțiile acestora.
- aplicarea dispozițiilor legale s-a făcut ținându-se cont în mod greșit de insolvabilitatea autorului direct al faptei, motiv pentru care se impune să se constate că: autorul direct al faptei, F., s-a angajat să plătească prejudiciul, însă în cauză nu s-au depus probe din care să reiasă de ce anume nu s-a încasat prejudiciul de la autorul direct, astfel încât să se facă aplicarea art. 34 din O.G. nr. 121/1998, respectiv ca prejudiciul să fie recuperat în subsidiar de la alte persoane; fapta a fost constatată la data de 08 august 2011, așa cum reiese din procesul-verbal de cercetare administrativă din data de 10 decembrie 2012 și din Decizia de imputare nr. A/17 din 06 ianuarie 2014, și nu la data de 15 august 2011, cum în mod eronat a fost apreciată de C. în Decizia administrativ - jurisdicțională nr. 8/CJ51/2012.
A reținut instanța de fond că s
tabilirea și recuperarea pagubelor se face potrivit art. 22 - (1) „Comandantul sau șeful unității care a constatat sau a luat cunoștință de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative”, cercetare care se face de către E. din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eșaloanele superioare ori de organele de control specializate.
Actele emise în procedura prealabilă pot fi anulate numai în măsura anulării hotărârii comisiei de jurisdicție a imputațiilor.
Cu privire la această din urmă hotărâre, instanța a reținut că, în speță, aceasta a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale și a condițiilor privind angajarea răspunderii materiale.
În fapt, se reține că urmare a Ordinului șefului SMFA nr. APM/98 din 11 august 2011, F. din B. Otopeni a fost trecut în rezervă prin demisie, începând cu data de 15 august 2011, cu suportarea cheltuielilor de școlarizare.
Conform art. 41
1
, alin. (7) din Legea nr. 80/1995, cu modificările și completările ulterioare, „aceeași obligație de restituire a cheltuielilor de întreținere și de instruire pe timpul școlarizării revine cadrelor militare, dacă sunt trecute în rezervă de către D., potrivit art. 85 alin. (1) lit. i) - l), art. 87 și 88, înainte de expirarea primului contract”.
Întrucât unitatea se află în asigurarea financiară a B. Otopeni, comandantul acestei unități a dispus efectuarea cercetării administrative pentru stabilirea răspunderii materiale și recuperarea prejudiciului produs prin trecerea în rezervă, înainte de îndeplinirea contractului, a numitului F..
Activitatea a fost finalizată prin încheierea procesului-verbal de cercetare administrativă din 21 octombrie 2011, s-a emis Decizia de imputare nr. A/7331 din 27 octombrie 2011, de către comandantul B. Otopeni și a fost contestată prin adresa din 23 noiembrie 2011, contestația fiind analizată prin Procesul-verbal din 14 decembrie 2011.
Numitul F., a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. A/8634 din 14 decembrie 2011 prin care a fost respinsă contestația, iar prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 8/CJU51/2012 a fost admisă excepția depășirii termenului de cercetate administrativă și a fost anulată Decizia de imputare nr. A/7331 din 27 octombrie 2011 emisă împotriva lui F., reținându-se că în mod corect data constatării pagubei a fost 15 august 2011, din procesul-verbal de cercetare administrativă reieșind faptul că B. avea cunoștință de demisia militarului începând cu această dată.
Împotriva deciziei amintite B. Otopeni a formulat cerere de revizuire, aceasta fiind respinsă prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 57/CJ/303/2012, care a fost înregistrată la B. Otopeni la nr. A/5471 din 26 iunie 2012.
În rezoluție pe acest document, precum și prin Ordinul nr. ZU/130 din 05 iulie 2012, comandantul B. Otopeni a desemnat o comisie pentru efectuarea cercetării administrative a prejudiciului, în perioada 29 iunie - 10 august 2012. Cu Raportul nr. A/6662 din 08 august 2012, adresat eșalonului superior (B. București), termenul de cercetare administrativă a fost prelungit cu 60 de zile.
Activitatea a fost finalizată prin încheierea Procesului-verbal de cercetare administrativă din 16 octombrie 2012, document prin care s-a propus stabilirea răspunderii materiale în sarcina membrilor comisiei care au efectuat cercetarea anterioară, respectiv cea finalizată prin încheierea Procesului-verbal de cercetare administrativă din 21 octombrie 2011. În acest sens au fost emise și Deciziile de imputare nr. A/9319/9322 din 25 octombrie 2012.
Contestațiile formulate împotriva titlurilor executorii, înregistrate din 20 noiembrie 2012, din 27 noiembrie 2012 și din 28 noiembrie 2012, au fost finalizate prin Referatele nr. A/10515/10518, iar prin Hotărârile nr. A/10534/10537 din 07 decembrie 2012 comandantul B. Otopeni a respins contestațiile și a menținut răspunderea materială în sarcina celor 4 membri ai comisiei de cercetare administrativă.
Efectuarea cercetării administrative dispusă de comandant în data de 29 iunie 2013, pentru perioada 29 iunie 2012 până la data de 10 august 2012, reprezentând 43 de zile și prelungită cu acordul scris al comandantului eșalonului superior, B., cu încă 60 de zile, ar fi trebuit să se finalizeze la data de 10 octombrie 2012.
Prin urmare, persoanele respective au formulat plângeri împotriva hotărârilor sus amintite, iar prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 5/CJ/37/2013 din data de 27 februarie 2013 ,,Comisia a admis excepția depășirii termenului de efectuare a cercetării administrative și plângerile formulate și a anulat deciziile de imputare emise în sarcina petenților, precizând în considerente că sunt aplicabile prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998, pe considerentul că termenul de cercetare administrativă a fost depășit cu 6 zile. Ulterior comandantul a formulat cerere de revizuire care de asemenea a fost respinsă.
Pentru repararea pagubei înregistrate la B., în valoare totală de 17.235 lei au devenit responsabili membrii comisiei compusă din maior A., locotenent G., sublocotenent H., p.c.c. I., respectiv comisia care, în mod greșit s-a apreciat că a depășit termenul legal de efectuare a cercetării administrative, finalizând cercetarea prin încheierea procesului-verbal de cercetare administrativă din 16 octombrie 2012. Astfel a fost emisă Decizia de imputare nr. A/17 din 06 ianuarie 2014 care a fost menținută integral prin Hotărârile nr. A/3239/3241 din 13 februarie 2014 și nr. A/3499 din 18 februarie 2014, emise de comandantul B. Otopeni și Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 24/CJI/160/2014.
Pentru a pronunța Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 24/CJI/160/2014 din 16 aprilie 2014, Comisia de jurisdicție a reținut în mod corect că prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 5/CJ/37/2013 din data de 27 februarie 2013 a fost admisă excepția depășirii termenului de efectuare a cercetării administrative și au fost anulate deciziile de imputare emise, precizându-se în considerente faptul că sunt aplicabile prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998.
Potrivit prevederilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, „după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, eu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen.”
În cauză, termenul inițial al cercetării administrative era 10 august 2012, iar după prelungirea acestuia, procesul-verbal de cercetare administrativă ar fi trebuit înregistrat cel târziu până la data de 10 octombrie 2012, însă Comisia a constatat că Procesul-verbal de cercetare administrativă, a fost înregistrat la data de 16 octombrie 2012.
După depășirea termenului de cercetare administrativă, răspunderea materială nu mai poate fi stabilită în sarcina persoanei care a produs paguba, respectiv a maistrului militar care și-a dat demisia înainte de îndeplinirea obligațiilor prevăzute în contractul de exercitare a profesiei.
În ceea ce privește aplicarea prevederilor C. muncii, s-a reținut că acestea nu sunt incidente în cauză întrucât se aplică dispozițiile din legea specială care reglementează răspunderea materială a militarilor, respectiv O.G. nr. 121/1998.
Cu privire la tardivitatea emiterii Deciziei de imputare nr. A/17 din 06 ianuarie 2014, motivat de faptul că a fost emisă cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 23, alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, judecătorul a arătat că excepția tardivității nu a fost invocată prin contestația formulată împotriva Deciziei de imputare menționate și nici prin plângerea formulată împotriva Hotărârii nr. 3239 din 13 februarie 2014, nefiind analizată prin căile de atac prevăzute de art. 30 și 31 din O.G. nr. 121/1998.
Data la care comandantul B. Otopeni a luat cunoștință de producerea pagubei este data comunicării Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 109/CJ/590/2013 din data de 19 iunie 2013 emisă de către C., înregistrată cu nr. A/7503 din 05 noiembrie 2013, prin care a fost respinsă cererea de revizuire formulată de către comandantul B. Otopeni.
Raportat la acest termen (05 noiembrie 2013) se poate constata că atât procesul verbal de cercetare administrativ - jurisdicțională încheiat la data de 10 decembrie 2013 și înregistrat la 13 decembrie 2013, cât și Decizia de imputare nr. A/17 din 06 ianuarie 2014 au fost emise înăuntrul termenului prevăzut de art. 23, alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.
Ca atare, reclamantul nu și-a exercitat în termen o obligație de serviciu, fiind îndeplinită condiția prevăzută de pct. 6 din Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. M/5/1999 pentru a fi, stabilită răspunderea materială a acestuia.
Referitor la capătul de cerere privind suspendarea efectelor Deciziei de imputare nr. A/17 din 06 ianuarie 2014 și a Hotărârii nr. A/3239 din 13 februarie 2014 se reține că aceasta este nemotivată, iar în cauză nu sunt îndeplinite condițiile suspendării executării actelor contestate, respectiv existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, sens în care se va respinge ca neîntemeiată cererea.
Constatând că actul administrativ-jurisdicțional atacat a fost emis în limita competențelor recunoscute și în aplicarea riguroasă a dispozițiilor Ordonanței nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor și a celorlalte dispoziții legale menționate, instanța de fond a apreciat că nu se poate desființa hotărârea atacată.
Calea de atac exercitată;
Î
mpotriva sentinței civile nr. 242 din 24 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
A arătat recurentul că, în fapt, cu aplicarea greșită a legii, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, constatând că actul administrativ - jurisdicțional atacat a fost emis in limita competentelor recunoscute si in aplicarea riguroasa a dispozițiilor Ordonanței nr. 121/1998 privind răspunderea materiala a militarilor si celorlalte dispoziții legale anterior menționate si că, in aceste condiții, nu se poate desființa hotărârea atacată.
Or, chiar în cuprinsul Deciziei administrative - jurisdicționale contestate nr. 24/CJI din 20 iunie 2014 se menționează faptul ca aceasta poate fi atacată conform art. 43 din Ordonanța nr. 121 din 28 august 1998 și pct. 120 din M/5/1999.
Potrivit art. 43 din Ordonanța nr. 121 din 28 august 1998 „ în situația in care, după epuizarea acestor cai de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului in condițiile prezentei ordonanțe considera ca au fost lezate intr-un drept legitim se pot adresa instanței judecătorești, potrivit legii".
Potrivit pct. 120 din M/5/1999, persoanele care consideră ca au fost lezate intr-un drept legitim, prin obligarea la repararea prejudiciului in condițiile prezentei ordonanțe, pot înainta acțiune la instanța competenta potrivit legii, în a cărei raza teritoriala își are sediul sau domiciliul acesteia.
De asemenea, practica judiciara a arătat că anularea unui astfel de act administrativ - jurisdicțional emis in limita competentelor recunoscute si in aplicarea riguroasa a dispozițiilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materiala a militarilor este de competenta instanței civile, secția contencios administrativ si fiscal, în a cărei raza teritoriala își are sediul sau domiciliul reclamantul.
Prin urmare, hotărârea pronunțată de către instanța de fond este dată cu aplicarea greșita a legii, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul a menționat și faptul că, pe fondul cauzei, înțelege să reitereze ”argumentele expuse în acțiunea principală și în răspunsul la întâmpinare depus la dosarul de fond”.
II. Procedura în fața instanței de recurs;
Intimatul D., pentru pârâții B. Otopeni și C., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.
III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este
nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu prioritate, se constată că recurentul reclamant nu a formulat critici cu privire la soluția de respingere a cererii de suspendare, astfel că aceasta nu face obiectul controlului judiciar al instanței de recurs.
Cât privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat prin raportare la art. 43 din O.G. nr. 121/1998 și la pct. 120 din Ordinul nr. M/5/1999.
Astfel, instanța de fond a ajuns la concluzia că nu se impune desființarea
Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 24/CJI/160/2014
, după o analiză detaliată a acesteia în raport cu situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate și a prevederilor O.G. nr. 121/1998 și ale Ordinului nr. M5/1999.
Recurentul reclamant scoate din context o parte din paragraful final al considerentelor sentinței atacate, ignorând întreaga argumentație care îl procedează și susține.
Se constată că recurentul nu a formulat alte critici propriu-zise de nelegalitate a sentinței, limitându-se la a reitera „argumentele expuse în acțiunea principală și în răspunsul la întâmpinare depus la dosarul de fond”.
Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.”, iar în conformitate cu art. 488 alin. (1) „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”
O astfel de situație apare, de exemplu, când instanța de fond aplică un act normativ care nu este incident în cauză ori dă eficiență unei norme generale, deși există o normă specială aplicabilă sau dă unei norme de drept material o interpretare greșită față de conținutul evident al textului de lege incident în cauză.
În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că din ansamblul probatoriului administrat, reiese că numitul m.m. F. a fost trecut în rezerva prin demisie, începând cu data de 15 august 2011, cu suportarea cheltuielilor de școlarizare (de întreținere și de instruire pe timpul școlarizării) și a cotei părți din indemnizația de instalare încasată la B. Otopeni.
C. a stabilit că data constatării pagubei este 15 august 2011, din Procesul-verbal de cercetare administrativă din 13 decembrie 2013 reieșind faptul că B. avea cunoștință de demisia militarului începând cu această dată.
În consecință, prin Decizia administrativ jurisdicțională nr. 8/CJ51/2012 a fost admisă excepția depășirii termenului de cercetare administrativă, a fost admisă plângerea m.m. F. și a fost anulată Decizia de imputare nr. A/7331 din 27 octombrie 2011, emisă în sarcina acestuia. Cererea de revizuire formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia nr. AJ/57/CJ303/2012, care a fost înregistrată la B. Otopeni la 26 iunie 2012.
Comandantul B. Otopeni a desemnat o comisie pentru efectuarea cercetării administrative a prejudiciului, în perioada 29 iulie - 10 august 2012. Prin Raportul nr. A/6662 din 08 august 2012, adresat eșalonului superior (B. București), termenul de cercetare administrativă a fost prelungit cu 60 de zile, deci ar fi trebuit să se finalizeze la data de 10 octombrie 2012.
Prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 5/CJ/37 din 27 februarie 2013, Comisia a admis excepția depășirii termenului de efectuare a cercetării administrative, a anulat deciziile de imputare emise în sarcina petenților, precizând în considerente că sunt aplicabile prevederile art. 34 din O.G. 121/1998.
Cererea de revizuire formulată de comandantul unității militare a fost respinsă.
Potrivit Procesului-verbal de cercetare administrativă din 13 decembrie 2013, pentru repararea pagubei înregistrate la B., s-a stabilit răspunderea membrilor comisiei desemnați prin Ordinul nr. ZU/130 din 05 iulie 2012 (compusă din reclamantul maior A., locotenent G., sublocotenent H., p.c.c. I.), fiind emisă Decizia de imputare nr. A/17 din 06 ianuarie 2014, menținută prin Hotărârile nr. A/3239/3241 din 13 februarie 2014 și nr. A/3499 din 18 februarie 2014, emise de comandantul B. Otopeni și prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 24/CJI/160/2014.
Răspunderea materială a militarilor este angajată în condițiile O.G. nr. 121/1998, care la art. 2 prevede că „pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, provocate de militari din vina acestora și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul D., J., K., L., M., N. și O.”
În speță, răspunderea reclamantului nu s-a angajat pentru fapta ”autorului direct” F., ci pentru fapta sa proprie, constând în încălcarea dispozițiilor legale referitoare la termenul de efectuare a cercetării administrative, doar prejudiciul cauzat fiind evaluat prin raportare la suma pe care unitatea militară ar fi putut să o recupereze direct de la numitul F., dacă cercetarea administrativă se finaliza în termenul legal.
P
entru recuperare
a pagubei produse prin trecerea în rezervă a m.m.
F.
, au mai fost efectuate
două cercetări administrative, iar
C.
a admis, de fiecare dată, contestațiile, anulând deciziile de imputare emise anterior, pentru depășirea termenului de efectuare a cercetării a
dministrative.
Aceste
Decizii
administrative jurisdicționale,
purtând
nr.
8/CJ/
51/2012 și
nr.
5/CJ37/2013,
au rămas definitive, nefiind exercitată ulterior acțiunea în contencios administrativ împotriva acestor acte, iar cererile de revizuire formulate împ
otr
iva lor de comandantul
B.
Otopeni fiind respinse.
În mod corect, prima instanță nu a primit
susținerile reclamantului privind tardivitatea emiterii
Deciziei
de imputare
nr.
A
/
1
7
din
06
ianuarie
2014, prin raportare la termenul de 60 de zile prevăzut de
art.
23
alin. (1)
din O
.
G
.
nr.
121/1998.
A
ceastă excepție nu a fost invocată prin contestația
administrativă
formulată de reclamant împotriva
Deciziei
de imputare
nr.
A/
1
7
din
06
ianuarie
2014 și nici prin plângerea împotriva
Hotărârii
nr.
3
23
9 din
1
3
febr
uarie
2014, astfel că
recurentul
r
eclamant
nu poate invoca această excepție direct în fața instanței de judecată,
pentru că în caz contrar s-ar eluda dispozițiile
de
art.
30 și
art.
31 din O
.
G
.
nr.
121/1998.
Mai mult decât atât,
recurentul
reclamant se afl
ă în eroare atunci când susține tardivitatea emiterii
Deciziei
de imputare
nr.
A/
1
7
din
06
ianuarie
2014, considerând în mod greșit că data producerii pagubei este 08
august
2011, prin care mm
F.
a solicitat trecerea în rezervă.
Potrivit art. 23 (1) „Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei; (2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful eșalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris.”
Obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse se face prin decizie de imputare, iar căile de atac sunt cele prevăzute de art. 30 și următoarele din actul normativ mai sus menționat.
Potrivit art. 43 - „În situația în care, după epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condițiile prezentei ordonanțe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanței judecătorești competente, potrivit legii.”
Potrivit prevederilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, „după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, eu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen.”
Mai mult, potrivit pct. 98 din Instrucțiunile aprobate cu Ordinul nr. M/5/1999 „nerespectarea termenului de executarea cercetării administrative sau de emitere a deciziei de imputare atrage pierderea dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei. În această situație, pentru repararea pagubei urmează a se stabili răspunderi materiale în sarcina persoanelor care nu au luat măsurile necesare pentru efectuarea cercetărilor administrative sau pentru emiterea deciziei de imputare, dacă nu s-a obținut repunerea în termen.”
În mod corect judecătorul fondului a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 19 din O.G. nr. 121/1998, ci cele ale art. 34 din O.G. nr. 121/1998 și ale pct. 98 din Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. M/5/1999, întrucât în discuție este faptul nerespectării de către comisie a termenului de efectuare a cercetării administrative, astfel că nu se impunea constatarea în prealabil a insolvabilității autorului direct al prejudiciului așa cum susține recurentul.
Cum prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 5/CJ37/2013 s-a stabilit definitiv că cercetarea administrativă nu a fost efectuată în termenul stabilit, pentru repararea pagubei s-au stabilit corect răspunderi materiale în sarcina persoanelor care nu au luat măsurile necesare pentru efectuarea în termen a cercetării, emițându-se decizia de imputare în termenul prevăzut de art. 23 și art. 34 din O.G. nr. 121/1998, raportat la data de 5 noiembrie 2013, data comunicării deciziei asupra cererii de revizuire formulate de comandantul B. împotriva Deciziei administrativ-jurisdicțională nr. 5/CJ/37 din 27 februarie 2013.
Cu privire la celelalte susțineri ale recurentului reclamant, referitoare la posibilitatea introducerii acțiunii în anulare și competența instanței de contencios administrativ de la domiciliul reclamantului de a anula un act administrativ, se constată, în primul rând, că nu s-a pus problema contestării în cauză a competenței Curții de Apel Ploiești de soluționare a prezentei cauze.
Pe de altă parte, așa cum corect a arătat judecătorul fondului în soluționarea excepției inadmisibilității, ceea ce se ataca în instanța de contencios administrativ conform art. 43 din O.G. nr. 121/1998 în forma în vigoare la data pronunțării sentinței era hotărârea finală dată în procedura administrativă (în speță, Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 24/CJI 160/2014), context în care se analizează actele administrative la care se referă aceasta și eventualele operațiuni administrative premergătoare, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat.
IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia;
În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de
reclamantul
A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 242 din 24 noiembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 01 februarie 2017.