ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 685/2016

Cererea de chemare în judecată; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B. și pârâții C. Timișoara, D. și D. (aceștia din urmă fiind introduși în cauză în temeiul art. 16 1 din Legea nr. 554/2004), anularea Hotărârii nr. 86 din 28 februarie 2013 emisă de B. și obligarea acestei autorități la soluționarea pe fond a petiției înregistrate sub nr. 6006 din 05 decembrie 2012.

Soluția primei instanțe; Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 107 din 10 aprilie 2014, a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând, în esență, că faptele cu care a fostă sesizat B. nu sunt de competența acestuia. Totodată, a respins ca nedovedită cererea pârâtei D. privind cheltuielile de judecată.

Calea de atac exercitată; Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a reluat situația de fapt prezentată în fața primei instanțe, arătând, în esență, că în mod greșit judecătorul fondului a reținut că nu s-a identificat vreun criteriu discriminator, iar pentru unele fapte descrise în sesizare a lipsit dreptul pretins înlăturat sau restrâns. Recurenta a considerat că, și în ipoteza în care desemnarea locțiitorului șefului de laborator este atributul conducerii, i-a fost restrâns dreptul de a ocupa acest post, cu atât mai mult cu cât, fiind responsabilă cu calitatea actului medical, era îndreptățită să fie numită în respectiva funcție, a doua ca importanță în laborator. În opinia recurentei, excluderea sa reprezintă tratament diferențiat în raport cu categoria medicilor de laborator din care face parte, tratament la care a fost supusă după ce a sesizat o serie de nereguli existente în activitatea de laborator, având ca efect și sancționarea sa disciplinară. Totodată, recurenta a criticat sentința atacată și pentru neobservarea încălcării prevederilor art. 64 alin. (1) din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor, potrivit cărora Colegiul director, atunci când apreciază întemeiată excepția necompetenței materiale, are obligația de a indica instituția sau un alt organ competent cu soluționarea sesizării, or, în dispozitivul hotărârii a fost doar admisă această excepție, fără alte mențiuni. În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Apărarea intimaților; Prin întâmpinările formulate în cauză, intimații-pârâți C. și E. au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind legală și temeinică.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru; Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 23 noiembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 16 decembrie 2015. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimați și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante; Recurenta - reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, pe calea prevăzută în art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, corelat cu art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Hotărârea nr. 86 din 28 februarie 2013, emisă de pârât, având ca obiect petiția înregistrată sub nr. 6006 din 05 decembrie 2012. Prin Hotărârea nr. 86 din 28 februarie 2013, s-a admis excepția de necompetență materială a B., potrivit O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, republicată, apreciindu-se că instanța de judecată are competența de a se pronunța asupra celor sesizate prin petiție. R eclamanta a contestat această hotărâre, iar Curtea de apel București a apreciat că actul administrativ jurisdicțional atacat este legal, pentru că niciuna din faptele invocate de reclamantă nu este de natură discriminatorie, fiind astfel de competența instanțelor judecătorești. La aceeași concluzie ajunge și instanța de control judiciar, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, republicată, potrivit cărora prin discriminare se înțelege „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”. În speță, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că, deși era îndreptățită să fie numită în funcția de locțiitor al șefului de laborator, i-a fost restrâns dreptul de a ocupa acest post, ceea ce, în accepțiunea sa, constituie un tratament discriminator în raport cu categoria medicilor de laborator din care face parte, care se datorează, în opinia sa, faptului că a sesizat o serie de nereguli existente în activitatea de laborator, motiv pentru care a fost și sancționată disciplinar. Se constată astfel că situația reclamată de recurentă nu intră sub incidența prevederilor sus-menționate, aspectele invocate nu constituie motive care să conducă la existența unui criteriu discriminator, ci țin de organizarea și coordonarea activității de laborator. În ipoteza în care recurenta a ajuns la concluzia că există o încălcare a normelor legale privind raporturile de muncă, această încălcare nu reprezintă prin ea însăși discriminare, ci îi creează un drept de a se adresa instanțelor de dreptul muncii, ceea ce s-a și întâmplat, astfel cum rezultă din actele dosarului. Totodată, se apreciază că în mod corect judecătorul fondului a reținut faptul că în unele situații lipsește dreptul pretins înlăturat sau restrâns, în condițiile în care, pentru funcția de locțiitor al șefului de laborator, recurenta nu afirmă vreun drept legal, ci doar un interes, care nu poate fi protejat dacă nu a urmat procedura legală de ocupare a funcției în discuție sau dacă numirea ține de marja de apreciere a conducerii Spitalului. Așa fiind, instanța de control judiciar constată că petiția formulată de recurenta-reclamantă nu se încadrează în aria de competență a B. și prin urmare acesta nu avea îndatorirea de a investiga faptele sesizate. În privința criticii referitoare la încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor, în sensul că în dispozitivul hotărârii Colegiului director al B. nu se indică instituția sau un alt organ competent cu soluționarea sesizării, instanța de control judiciar are în vedere art. 28 din Ordinul nr. 144/2008 emis de președintele B., privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor, care prevede: „Membrii Colegiului director, din oficiu, pot ridica excepția de necompetență când în mod vădit constată că petiția formulată nu este de competența B., potrivit prevederilor O.G. nr. 137/2000, republicată.” Din conținutul textului de lege menționat rezultă că acesta reglementează excepția de vădită necompetență, fără a institui în sarcina B., pentru această ipoteză, obligația de a preciza instituția sau organul competent să soluționeze sesizarea. Prin urmare, toate criticile formulate de recurentă sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs; Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.